Frica este un atavism. Ca multe dintre sentimentele noastre, sediul biologic al fricii se afla intr-o zona a "creierului reptilian" numit sistemul limbic, care are de-a face foarte mult cu inconstientul, reflexele neconditionate si cosmarurile, si prea putin cu controlul constientei, tipic umana. Un reflex foarte folositor de altfel, acelasi care ne face sa ne retragem automat mana de pe ceva care arde, sa ne reechilibram in ultimul moment sau chiar sa sarim din cel mai adanc somn in caz de explozie, protejandu-ne astfel integritatea si viata. Problema este ca acest reflex nu distinge intre pericol real si imaginar... Astfel, daca cineva (sau ceva, un caine, de exemplu) te ameninta aratandu-si coltii (la propriu sau la figurat, e irelevant), senzatia care se produce este iminenta mortii si sistemul de autoconservare intra in actiune. Ceea ce s-ar fi si intamplat insa in jungla, cu omul preistoric - moartea - nu se mai poate intampla azi omului modern (decat in cazuri exceptionale). Concluzia la care s-a ajuns este ca acest sistem limbic a evoluat in milioane de ani, iar 36.000 de ani de existenta a lui Homo sapiens nu-l pot "adapta" biologic, oricat am vrea. Ne gasim deci neputinciosi ca niste sugari in jungla, in fata atavismelor noastre... Ce e de facut?! Sa ne educam discernamantul!
Exemplu: Am multi prieteni (singles) care, de frica esecului - mult exersat, din pacate - prefera sa "vegeteze" in suc propriu decat sa riste sa traiasca o emotie... Concret, stiu pe unul care renunta la o relatie de indata ce se iveste pericolul iminent de a se indragosti de acea persoana. (Nu fabulez, el a spus-o). Si il intreb: De ce aceasta frica? Da, e urat sa suferi... dar... a murit vreodata cineva din asta?!
