Aici exista o maaareee contradictie intre cultura noastra occidentala si cea orientala. Buddhismul, de exemplu, considera atasamentul exclusivist si obsesiv de o anumita persoana una din emotiile distructive ale spiritului (si asta cu mult inainte ca pe baza rezultatelor biochimice identice cu acelea ale drogatilor, medicina sa ajunga sa considere acest tip de iubire o boala). Deci, din punctul lor de vedere, aceasta este o dependenta. Din punctul nostru de vedere e... culmea fericirii, cand ni se intampla.
Eu as lasa putin la o parte "criza" initiala de indragosteala, fiindca mi se pare ca nu prea are nimic in comun cu iubirea. Multi confunda acest lucru si spun "Te iubesc" cand ei sunt de fapt doar indragostiti, pe baza de serotonina, de o imagine idilica pe care o proiecteaza momentan asupra unei pesoane reale.
Intrebarea era: de ce, de la acea stare nenaturala (patologica, ar zice medicii occidentali sau nociva spiritual, ar zice orientalii) se trece la singuratea in doi in loc sa se treaca la iubire?!
Comparatie:
Iubire: Te iubesc pentru ca esti asa cum esti, pentru ceea ce esti in esenta (acea esenta care nu se schimba niciodata);
Singuratate in doi: Te iubesc pentru ceea ce ai fost candva, in tinerete (de fapt, pentru ceea ce nu au fost niciodata sau nu mai esti, doar eu mi-am imaginat ca te iubesc).
Probabil ar mai fi destule exemple in comparatie... numai ca nu mi-e clar de ce atat de rar coincide indragosteala cu iubirea?
(A nu se citi ca as avea ceva impotriva fluturilor in stomac... de asta nu scapa nimeni.)
