Intrebarea era: de ce, de la acea stare nenaturala (patologica, ar zice medicii occidentali sau nociva spiritual, ar zice orientalii) se trece la singuratea in doi in loc sa se treaca la iubire?!
Comparatie:
Iubire: Te iubesc pentru ca esti asa cum esti, pentru ceea ce esti in esenta (acea esenta care nu se schimba niciodata);
Singuratate in doi: Te iubesc pentru ceea ce ai fost candva, in tinerete (de fapt, pentru ceea ce nu au fost niciodata sau nu mai esti, doar eu mi-am imaginat ca te iubesc).
Probabil ar mai fi destule exemple in comparatie... numai ca nu mi-e clar de ce atat de rar coincide indragosteala cu iubirea?
(A nu se citi ca as avea ceva impotriva fluturilor in stomac... de asta nu scapa nimeni.)
pentru ca iubirea nu are nimic de-a face cu indragostirea...iubirea apare (sau nu)
dupa perioada de indragostire, perioada care dureaza conform specialistilor cam 6-8 luni. daca relatia de indragostire nu are o baza solida, daca cei doi nu au valori comune, daca intre ei nu este decat atractia hormonala, nu ramane nimic dupa cele 6-8 luni. perioada de indragostire e foarte frumoasa, ideal e sa ne bucuram din plin de ea...bine ar fi, cine poate si vrea, sa foloseasca in mod constructiv aceasta perioada, in sensul de
a-l cunoaste pe celalalt asa cum este cu adevarat, pt a vedea daca partenerul chiar este asa cum il vedem noi sau daca nu e decat o proiectie a mintii noastre. avem un model inconstient de partener (format uneori din copilarie, in functie de persoana care ne-a ingrijit: mama/tata/bunici, etc) pe care il proiectam asupra posibililor parteneri. Ne simtim atrasi fara sa stim de ce de anumiti parteneri pentru ca mintea noastra recunoaste acele caracteristici pe care le avea persoana din copilaria noastra.
citisem pe undeva ca parintele de acelasi sex are rolul de a ne invata sa iubim, sa ne iubim si sa darum iubire. Parintele de sex opus ne invata sa ne lasam iubiti si sa primim iubirea.....am meditat un timp la asta, contine foarte mult adevar.
