Eu cred ca cei singuri, sunt oameni puternici.
Ce sunt prietenii? Ce fac ei pt noi si noi pt ei? Ne impartasim secrete, vorbim despre retete de mancare, filme bune vazute, bem impreuna o cafea, petrecem ore pt a ne spune povestile, considerand ca ne usuram reciproc sufletul. Totul se rezuma la timp placut petrecut impreuna, o portie mai mare sau mai mica de ras... si apoi?
Fiecare dintre noi, daca privim in urma, vom vedea ca am intalnit oameni care au intrat si au iesit la un moment dat din viata noastra. Eu spun ca au fost pt ACEL moment al vietii noastre. Atunci rezonam cu ei.
Am si am avut si eu multi preieteni pe âcarareâ. De ex:
- Ela, copil unic, dar rasfatat. Ne-am cunoscut in cl a VIII-a si am fost prietene mult timp, am facut multe prostioare, ne-am impartasit secrete, ne-am ascultat si sprijinit moral ani la rand... pana a castigat o suma mare de bani si a disparut, ca sa reapara in acest an, cand avea nevoie de bani. Cand mi i-a returnat (cu mare greu), a disparut din nou. Imi raspunde laconic la mesaje, invoca fel si fel de motive, este mereu in criza de timp. Asa... subit!
Azi stiu ca am fost doar o âumpluturaâ, atunci cand altii nu isi faceau timp pt toanele ei. (Nu am stiut niciodata sa spun nu. Inca invat).
- Ani - a fost cea mai buna prietena a mea din liceu. Nu am avut o alta prietena atat de modesta, discreta si potrivita cu felul meu de-a fi. Amandoua eram sarace si copii unici. Am cantat impreuna dublul de Bach duminica in biserica, a incercat sa ma invete limba germana (nu a reusit), ne-am impartasit durerea ce-o simteam amandoua datorita faptului ca eram copii necajiti, cu parinti distanti. A fost o altfel de relatie. Una calda!
Dupa Revolutie a plecat in Germania si ne-am pierdut complet urma. Uneori imi este atat de dor de ea!
- Marika - am cunoscut-o in urma cu vreo 7 ani, intr-un mic grup spiritual local. Vorbim doar de cateva ori pe an, pt ca are o viata foarte plina. Insa atunci cand am externat-o pe mama din spital, cand afara ploua si nu aveam cu ce sa ne intoarcem acasa, a fost singura care mi-a spus: âStai acolo, ca vin sa va iauâ. Si vorbim de 50 km distanta de Timisoara. Chiar daca mi-a spus intotdeauna âsunt ocupataâ... in momentul urmator mi-a facut si mie un locsor in viata ei si m-a ajutat. Si mi-a cerut atat de putin!
- Adela - am cunoscut-o in acelasi grup. Singura, necasatorita la 40 de ani. Singurele noastre intalniri prietenesti erau la ea acasa. Nu vroia nicicum sa iasa la un suc sau cafea, sa se plimbe intr-un parc, sa priveasca oamenii, asa cum imi place mie. Casa-serviciu, si invers. Am petrecut mii de ore impreuna! Era foarte nemultumita de viata ei si avea mari probleme la lucru. Lucra si lucreaza la banca.
Am ascultat-o si ma simt bine sa pot afirma ca atunci, am reusit s-o ajut.
Cand dupa vreo 2 ani m-am intors din Sicilia, indoita si cu sufletul ranit, a fost langa mine. M-a luat, m-a plimbat cu masina, m-a scos din vacarmul orasului si, mai ales, m-a ascultat.
Viata a facut sa nu ne mai putem intalni ca inainte si nici eu nu mai vroiam sa mai stau ore in sir inchisa in palatul ce si-l crease. Cand peste un an am sunat-o si am rugat-o sa vina ca martora la notar, mi-a spus direct ca nu se deranjeaza sa plece cu 2 ore mai devreme fatza de programul ei de zi cu zi. Revenise la vechea Adela, vesnic nemultumita.
- Mariana - imi peria parul in gradinita, cand eu aveam 3 ani. Este mai mare decat mine cu 2 ani.
Peste multi ani, cand parerile noastre nu se mai potriveau, atunci cand sufletele nu mai rezonau... a disparut, ca sa revina in urma cu 2 luni cu un telefon: âVroiam sa vad ce mai faci? Mi-e dor de tineâ mi-a spus. Ne intalnim o data pe luna. Intre timp a devenit bunica, iar asta ii ocupa mare parte din timp. Orele petrecute alaturi de ea sunt foarte placute. Avem aceleasi gusturi, acelasi mod de a privi viata.
- Recent, in urma cu 9 luni am cunoscut o familie de oameni simpli, frumosi. El, mecanic auto de-o viata, ea... pe-atunci vindea langosi. Acum e contabila.
In fiecare weekend ma suna si ma invita la ei la masa. Eu stau la bloc, iar ei la casa. Ma simt bine... si nu prea, pt ca discutiile ne sunt limitate. Cu ei nu pot fi eu, nu pot vorbi asa cum mi-ar place. Ego-ului meu ii place atentia pe care ei mi-o ofera si le sunt recunoscatoare. Dar am momente in care imi doresc sa nu ma sune. Stiu ca eu le inveselesc atmosfera, ii scot din viata rutinata pe care o au, iar ei ma scot pe mine din singuratate. Fiecare privim din perspectiva noastra si ne simtim bine, stiind ca ne ajutam reciproc. Si totusi... dupa 2-3 ore de stat cu ei, alerg bucuroasa spre singuratatea mea.
Acestia sunt doar cativa prieteni de care imi amintesc. Au fost mult mai multi, dar pe perioade scurte. Fiecare a avut rolul lui in viata mea, iar eu pe-al meu. Sper important.
Si acum... stau si ma gandesc: care dintre ei, atunci cand ridic telefonul si ii sun, lasa totul de-o parte si fara sa invoce scuze mai mult sau mai putin banale, imi raspund cu sufletul deschis? Cu toate ca eu niciodata nu am raspuns NU niciunuia, stiu ca din toti, poate doar Marika ar fi sincera cu mine si, cum-necum, si-ar face timp sa ma ajute.
De aceea spun ca un om singur, este puternic (nu ma refer la persoanele tinere, care inca privesc viata cu ochi optimisti si nu au la ce sa priveasca prea mult in urma). Omul puternic a invatat sa nu mai fie dependent de relatii, se simte bine cu el insusi, se descurca cu propriile-i ganduri, stie ca lacrimile ii usureaza sufletul, a invatat sa stranga din dinti si sa se ridice. Stie ca a mai facut-o de multe ori. In ciuda momentelor de indoiala, mai cenusii, reuseste sa aiba incredere in viata, in strainul de pe strada. Cel care si-a acceptat singuratatea si se impaca bine cu ea, isi gaseste bucurii in lucruri pe care altii poate le-au uitat: o carte frumoasa, un film bun, o plimbare... oriunde o fi ea... a invatat sa se bucure de mai orice. Si sa fie recunoscator. Asa capata putere: cu incredere in oameni si recunostinta.
Din singuratatea mea... cu drag!
