Arhiva > Arhiva
Povesti cu talc sau morala
admin:
Impuneti obiectivele din viata, nu te limita doar la dorinta!
In timp ce asteptam sa iau un prieten de la aeroportul din Portland, Oregon, am fost martorul uneia dintre acele experiente care-ti schimba viata, de care ai auzit si pe altii vorbind ceva la ce nu te asteptai. Si s-a intamplat la doar doi pasi de mine.
Faceam efortul de a-mi localiza prietenul printre ceilalti pasageri care coborasera din avion, cand am observat un barbat cu doua bagaje usoare in maini si care venea direct spre mine. S-a oprit chiar langa, acolo unde-l astepta familia.
Primul gest de bucurie a reintalnirii l-a facut catre cel mai tanar fiu al sau, care avea in jur de sase ani si asta in timp ce lasa bagajele jos. A inceput apoi sa imbratiseze lung pe fiecare in parte. Indepartandu-se usor din imbratisare se uita in ochii fiecaruia. L-am auzit pe tata spunand: Ma bucur atat de mult sa te vad fiule, mi-ai lipsit asa mult! Baietelul zambi din toata fata si evitandu-i rusinos privirea ii raspunse: Si mie, tata!
Urma celalat baiat, care avea vreo noua ani. In timp ce-i tinea fata in mana s-au uitat lung de tot in ochii lui si ii spuse: Esti deja un tanar, fiule! Te iubesc atat de mult, Zach! S-au imbratisat strans si afectuos.
In timp ce se intamplau toate acestea, o bebelusa, de un an, un an si jumatate, se agita in bratele mamei sale, nemailuandu-si parca ochii de la tatal sau care tocmai se intorsese. Barbatul ii spuse Hei micuta fata! si cu multa grija o lua din bratele mamei. Si a inceput sa o sarute repede peste tot unde apuca, rotind-o in acelasi timp in brate de pe o parte pe alta. Fetita s-a relaxat dintr-o data, disparandu-i pe loc starea de agitatie pe care o avea cu cateva minute in urma. Si-a asezat apoi capul pe umarul tatalui ei, afectuoasa si multumita ca este cu el.
Dupa cateva momente a intins fetita catre fiul lui mai mare si spuse: Am pastrat ce e mai bun pentru final! si si-a sarutat sotia, in modul cel mai pasional si mai lung pe care l-am vazut vreodata. S-au privit apoi in ochi si el i-a spus soptit: Te iubesc atat de mult!
Isi zambeau unul altuia, leganadu-si mainile pe care si le tineau strans. Privindu-i mintea mea ii asocia cu imaginea a doi tineri casatoriti, dar stiam ca la varsta copiilor pe care-i aveau, era imposibil sa fie asa.
Ma uitam lung la ei, gandurile imi rataceau, cand am realizat cat de total aiurea eram stand langa ei, invadandu-le intimitatea. Nu m-am simtit deloc confortabil din cauza asta, eram rusinat ca statusem minute bune prea apropiat lor, in loc sa ma retrag si macar cu cativa pasi. Dar dragostea acestei familii, in special a celor doi soti era o imagine prea placuta incat sa-ti iei privirea de pe ei. Ma strabatu un gand si inconstient parca, mi-am auzit vocea: Cati ani de casatorie aveti voi doi?"
Suntem impreuna de paispe ani, dar casatoriti doar de doispe imi raspunse el, fara insa sa-i dea drumul din imbratisare si neluandu-si privirea de la sotia sa. Si cat ai fost plecat? nu ma putusem abtine sa intreb. Doua zile intregi! imi raspunse din nou el, de aceasta data intorcandu-se spre mine.
Doar doua zile? Eram uimit de-a binelea. Dupa intensitatea imbratisarilor, bucuria revederii, credeam ca au fost despartiti cel putin cateva saptamani, daca nu cumva chiar luni. Si imi dau seama ce grimasa aveam pe fata. Intr-un final, pentru a ma retrage din intimitatea lor si pentru a-mi cauta prietenul, le-am adresat o urare: Sper ca si casatoria voastra sa fie la fel de pasionala dupa alti doisprezece ani!
Imediat barbatul a incetat sa mai zambeasca. M-a privit lung in ochi si cu multa autoritate mi-a spus ceva care m-a scimbat radical: Daca vrei ceva cu adevarat, atunci nu te limita doar la a spera, ci impune-ti acel lucru! Mi-a aruncat apoi un zambet scurt, mi-a strans mana si indepartandu-se impreuna cu fericita lui familie si-a luat la revedere.
Caroline:
Mi s-a întâmplat acum 3 ani... într-un moment în care chiar aveam nevoie de un răspuns:
Veneam de la București, de la un interviu (al enșpelea), nesperat... trecuseră aproape două luni de la aplicația inițială. De data asta, nu era ce să mă mai rețină în oraș, așa că am luat un tren de după-amiază înapoi spre casă, în loc de corespondentul celui de la cușetă, cu care venisem.
Printre colegii de compartiment, o doamnă, care mi-a facut impresia că este bucureșteancă, nemaritată și având puțin peste 40 de ani.
Ceea ce m-a făcut s-o remarc a fost asemănarea cu mine... nu neapărat fizică (deși nici aici nu era foarte departe), ci ca habitus general. Același stil de a se îmbrăca semi-power flower, aceeași predilecție nedisimulată pentru accesorii, stilul meu preferat de sandale, frizura, ochelarii și... o anumită indiferență-independență-superioritate aparentă, care m-a deranjat puțin la prima vedere. Dar bănuiesc ca așa îi deranjez și eu pe altii, fără să știu, uneori...
Parcă mă vedeam pe mine, peste câțiva ani.
Nimic special, până aici... dacă ea nu ar fi ținut în repetate rânduri să vorbim (deși eu am obiceiul să ignor lumea din jurul meu, din spatele unei cărți sau al unui ziar...).
Doamna fusese cândva studentă la București, dar era de loc și locuia într-un mic orășel monoindustrial din județul meu. Acum călătorea ocazional la București pentru propriile ei afaceri. Evident, cu mașina. De data asta, era o doar un hazard al împrejurărilor că trebuia să se întoarcă acasă cu trenul... nu mai folosise trenul de 10 ani.
Era căsătorita, dar, ca şi mine, nu purta verighetă. Soțul ei o sunase să o întrebe dacă să vină la gară cu mașina, dar ea prefera să ia un taxi, la acea oră târzie.
Acasă avea camera ei, unde nu avea ce căuta televizorul. În schimb, își acorda cel puțin o oră pentru citit (și mai avea cel puțin vreo douăzeci de cărți pe lista de așteptare – spunea ea, cu mândrie), două ore pentru a se plimba cu câinele ei prin pădure și încă una-două ore pentru diverse mărunțișuri, pentru ea, personal, în fiecare zi.
Am dedus că nu avea copii. Totuşi, începusem să mă întreb în sinea mea când îi mai rămâne timp (în afara orelor de serviciu / firma proprie) pentru soț și casă... Și de ce Dumnezeu în cazul meu așa ceva nu a fost posibil?!
Câinele – un dalmațian – ne-a dat prilejul să vorbim foarte mult despre Cora mea... cățelușa Doberman care crescuse odată cu noi, acasă, cât eram studenți. Pe urmă, despre cărțile pe care le citeam. Și despre fumatul în tren, la baie, ca în liceu...
În afară de aceste trăncăneli de plictiseală, obișnuite pentru o călătorie de mai bine de opt ore, singura demna de reținut (pentru mine) este o discuție care a pornit de la o posibilă amendă pentru fumatul în tren (la capătul opus al vagonului, se fumase atât de intens la WC, că se declanșase alarma de incendiu...).
Cu o convingere surprinzătoare, doamna (despre care nu știu nici acum cum se numește sau cu ce se ocupă – am fost amândouă de acea discreție de așteptat într-un tren), s-a exprimat că ea consideră interzicerea fumatului în tren (mai ales pe rute lungi) drept o discriminare. De acord, nefumatorii nu sunt obligați să-ți inspire fumul, dar ar trebui să existe un loc amenajat pentru fumat inclusiv în tren... altfel, vezi ce s-a întâmplat la baie!
În privința amenzilor, a spus ca ea nu plătește niciodată amenzile, ci le contestă. Pe orice fel de proces verbal de amendă – zice – există o rubrică unde cel prins poate să menționeze punctul lui de vedere (dar pe care noi, cei atât de dresați să ne supunem oricărei instanțe a autorității, o ignorăm). Așadar, ne plângem că am luat amendă, dar nu scriem acolo că o contestăm, ci scoatem automat banul și o plătim.
Recunosc că m-a enervat puțin discuția... eu nu mă dusesem la WC să fumez! Dar ulterior am realizat că, de fapt, nu opinia în sine mă deranja. Ci faptul că ȘI EU, deși teoretic eram de acord cu ea, în practică, fac același lucru: adică mă plâng, dar mă supun... Ei, fir-ar să fie! Va să zică, pe mine eram nervoasă, nu pe doamna cu pricina!
Discuția care a derivat de aici (nu-mi mai aduc aminte exact prin ce asociere de idei), a dus la o mărturisire. Cred că vorbeam despre afaceri și despre criză...
Eu – începe ea – în jurul vârstei de 40 de ani, m-am oprit puțin din alergat și am chibzuit... Dar mi-a luat vreo șase luni pauza asta de gândire! – zâmbește.
Până atunci, totul fusese o cursă contracronometru pentru familie, pentru carieră, pentru firmă, pentru bani... Și totuși, deși aveam rezultate, am constatat ca acestea păreau să nu mă mulțumească niciodată, dimpotrivă... banii mă stimulau să-mi doresc și mai multe ... Problemele nu se terminau niciodată, era un cerc vicios.
Semnalul de alarmă au fost primele semne ale bătrâneții... spatele amorțit dimineața uneori sau tot mai puțină rezistență la stresul zilnic decât de obicei... Pentru cei mai mulți, aceste semne sunt acceptate cu resemnare. Ne spunem atunci: nimic deosebit, îmbătrânesc.
Am luat o decizie. Majoritatea celor din jurul meu au fost contrariați, ba chiar m-au acuzat că eu, care aș fi putut face atât de multe... La ce mi-ar folosi? - le-am răspuns. Ce mi-ar aduce în plus față de ceea ce am acum? M-ar face, acest mai mult, mai fericită?
Am constatat, tot atunci, că de multă vreme nu îmi mai făceam timp pentru mine personal.
La un moment dat, am fost chiar tentată să apelez la chirurgia plastică. Pe urmă, m-am gandit că de fapt nu asta era dorința mea, ci aceea de a îmbătrâni frumos...natural.
(O privesc cu atenția cu care doar o femeie privește pe o alta: Nici acum nu este fardată deloc... dar afișează un chip luminos și o atitudine de detașare relaxată, de deplină conștiență de sine, care se impun fără drept de apel atenției celor din jur, fără să fie – și sunt convinsă că și fără să fi fost vreodată – o frumusețe).
Pur si simplu – continuă ea – am constatat că uitasem cu desăvârșire în ultimii ani de acele lucruri mărunte de fiecare zi, care te fac să te simți bine, fără să te coste nimic. Cum ar fi liniștea de a privi răsăritul soarelui... sau urmărirea unei plante care crește...
De atunci, am început să fac mișcare, eu, o comodă, care nu aveam niciodată timp de mers la sală. Nici acum nu merg la sală, ma plistisește sportul de performanță. Fac doar puțină gimnastică de întreținere, acasă, ca să amân cât pot bolile inerente vârstei. O fac regulat, dar țin cont de propriile mele limite, când corpul obosește.
Mi-am luat un câine ca să fiu obligată să petrec cel puțin două ore pe zi în aer liber, ca să alergăm împreună... ore în care, altfel, aș fi găsit mereu o treabă de facut.
Eu, care de când mă știam nu dădusem vreo importanță naturii, am învățat și am început să cultiv flori. La casa mea, nu pentru vânzare. Și am descoperit cât de încântător este să le privești crescând și înflorind...
Cu munca, în primul rând, am ales să nu mă mai grăbesc niciodată. Îmi acord timpul necesar pentru a-mi rezolva treburile în ritmul meu propriu, refuzând să mă mai supun vitezei altora.
Apoi, mi-am impus un fel de barem privind ceea ce am într-adevăr nevoie să câștig și să consum (inclusiv la orele petrecute zilnic în fața televizorului). Mi-am dedicat timpul rămas liber pentru lecturi sau altceva care mă fac să mă simt bine.
Nu mi-am mai făcut probleme de conștiință pentru nici unul dintre viciile mele: de exemplu, nu am mai făcut efortul de a mă lăsa de fumat... Nu fumez mult, 5 – 6 țigări pe zi, dar îmi place să le savurez, în momentele mele de liniște. În defintiv, nici o plăcere nu e un păcat, dacă e făcută cu măsură. Asta e în fond, libertatea, nu?...
Doamna, mi-a spus chiar ea, mai avea doar 5 ani până la pensie!
Cred că comentariile sunt de prisos... indiferent că a fost vorba despre providența care ne vorbește prin gurile altora (cu sau fără cunoștința acestora) sau despre o proiecție personificată a dorinței mele inconștiente de sine, în viitor.
Ceea ce m-a frapat la ea este că rezultatul deciziei de care vorbea, cu ani în urmă, ERA VIZIBIL. Era atât de vizibil în atitudinea ei, încât mă înșelase flagrant la prima vedere asupra vârstei reale, cu toată intuiția mea...
Nu s-a dovedit a fi decât o idee preconcepută din mintea mea, cum că o femeie care arată și se îmbracă așa la varsta asta, care contestă amenzile și care reușeste să impună familiei propriul ei program, e musai o femeie liberă, adică necasatorită, eventual trăită într-o metropolă... Greșit.
Sau... parțial greșit. Este vorba despre o femeie liberă. Dar în acel sens în care libertatea este accesibilă oricui și oriunde, dacă vine din interior, și nu din preconcepții ca ale mele...
Sau ca ale noastre, ale majorității.
Uite UN OM - mi-am spus. O femeie care, în împrejurări deloc extraordinare, a fost în stare să ia decizia unei schimbări de atitudine LA TIMP. Înainte de a ajunge la nevroze, obsesii sau la decizii radicale de tipul refulare prin muncă, divorț, fuga în religie sau acțiuni caritabile (adică fuga de sine însăși)... Soluții care, singure, nu rezolvă nimic în interior, la urma urmei.
Eu de ce am nevoie întotdeauna de iluzia unei fericiri indusă din exterior spre interior, și nu invers, pentru a realiza o schimbare?!
silviu:
--- Citat din: caroline ---Doamna, mi-a spus chiar ea, mai avea doar 5 ani până la pensie!
--- Terminare citat ---
asta ce inseamna? ca avea 60 de ani? ???
admin:
Cunosc multe persoane, a caror varsta, nu o poti ghici. Am intalnit si aici in SC doua, la care diferenta dintre ce am apreciat eu si realitate era de vreo 12-13 ani. Ambele sunt persoane active si care tin mult la alimentatia sanatoasa. Vzandu-le mi-am adus aminte de sasii din Sibiu, ei ieseau in gasca, in fiecare week-end la munte. Fara exagerare, in fiecare sfarsit de saptamana. Putea sa ploua, sa ninga, nu-i interesa, isi luau rucsacul si directia munte. Nu aveau nevoie de confort, dormeau unde apucau si cum apucau. Prietenii mei mergeau mult la un refugiu ciobanesc, undeva pe langa Steaza. Daca ai aduce cativa sclifositi de asfalt, neobisnuiti cu muntele si cu disconfortul de acest gen, ar muti sa vada cum stateau 20 -30 oameni intr-o casuta de lemn, neizolata, cu un singur godin, cu cateva saltele aruncate pe jos si o masa din lemn facut din barda. Si se distrau acolo doua zile, cantau la chitara in jurul unui foc de tabara, mancau din conserva, iar dimineata plecau in plimbare spre cate un pisc. Nu aveau nici un fel de problema legata de confort. Ei se simteau bine impreuna si mai ales ca erau acolo in munte. Vreau sa va spun ca toti arata si acum cu cel putin 5-10 ani mai tineri decat varsta pe care o au. Asa erau si parintii lor, n-as fi stiut sa zic cati ani au. Rosii in obraji, cu cate o claie de par balai in cap, cu o constitutie atletica, primita si genetic dar si intretinuta, aratau mult mai tineri.
Totul tine in definitiv de vointa si de educatie. Daca ai apucat odata sa lancezesti, sa ai nevoie de confortul canapelei si a caloriferului incins, e gata, esti condamnat la a sta in casa. Foarte greu sa te mai rupi si sa fi dinamic. Si evident conteaza de modul in care ai fost crescut. Daca parintii, cercul de prieteni din copilarie si adolescenta au fost persoane active, sansa ca si tu sa fi la fel este foarte mare. Daca insa ai avut niste parinti care s-au limitat sa-ti arate doar marea, sau lucruri mai pasnice decat muntele, daca prietenii pe care ii aveai erau sedentari si mai mult atrasi de chestii mai facile,slabe sperante sa fi unul dinamic. Ziceam de vointa. Daca te simti "inmuiat" trebuie sa te rupi din sedentarism, trebuie sa constientizezi cat de bine este sa iesi intr-o plimbare mai activa, sa faci efortul de a urca la munte.
Caroline:
--- Citat din: silviu din Joi, 08 Decembrie 2011, 10:45 ---asta ce inseamna? ca avea 60 de ani? ???
--- Terminare citat ---
Nu, avea putin peste 50... in 2007 nu se schimbase inca legea cu varsta de pensionare. ;D
Navigare
[#] Pagina următoare
Du-te la versiunea completă