Barcelona.
Am avut sase zile de basm…
Dar sa incep cu inceputul. Cursa Allitalia de Roma pleca dis de dimineata de pe Otopeni, asa ca de teama de a nu avea vreo surpriza neplacuta pe drum, am preferat sa vin cu o zi mai devreme, mai bine zis cu cateva ore inainte de zbor. Am batut mall-ul din Unirii in lung si-n lat in cautarea a doua lucruri foarte simple: un rucsac de mana si un lacat mic de valiza. Rafturile par pline, lipseau insa doar ce era mai important pentru mine; cele doua obiecte de care uitasem in Sibiu. Le-am gasit intr-un tarziu in pasaj, la un chiosculet cu o vazatoare zgribulita de frig si cu fata vinetita de curent. Dupa trei intalniri planificate ad hoc am ajuns in camaruta de hotel pe la 9 si jumatate. N-am reusit sa inchid un ochi pana pe la doua, apoi cand abia atipisem a sunat ceasul. Echiparea, bagaje, masina si la ...aeroport. La plecari doar o mana de oameni, majoritatea la cursa de Roma. Mi-am lasat bagajele m-am mai rotit prin jur, apoi imbarcarea si zbor spre orasul etern. Avionul plin ochi, n-am reusit insa sa inteleg prea multe din ce s-a intamplat in cele doua ore de zbor, am motait majoritatea timpului. Au ramas singurele mele minute „furate” de somn. Intarziere. Aterizam, obisnuitele operatiuni de out boarding tipice italienilor, adica foarte lente si fara graba. Majoritatea eram in tranzit prin Roma, asa ca bateam muteste de nerabdare din picioare. In sfarsit coboram. Urcam in autobuz, inghesuiala mare, si stam si stam, in sfarsit ne urnim. La poarta de intrare imi caut legatura spre Barcelona sa fiu sigur ca nu s-a schimbat poarta de plecare. Bineinteles ca s-a schimbat, cum altfel? Alerg spre spatiul de transfer care-ti da posibilitatea sa eviti un nou check in. Doar ca era inchis. Asa ca ne-am bulucit toti spre zona de check out / in si cei care plecau spre Nice si cei care plecau spre Amsterdam si noi care aveam cursa de Barcelona. Trei porti de check in cu trei tipi rabdatori si comozi care nu aveau nici o problema ca noi piereem legaturile. Tacticosi insistau sa ne scoatem curelele, altii pantofii... Trec minutele si limita de boarding se apropia de final. Intr-un sfarsit reusesc sa trec de punctul asta idiot de check in si alerg spre poarta pt cursa de Barcelona, si cum legea lui Murphy actiona si in aceasta situatie, plecarea era in diagonala aeroportului. Am alergat efectiv tot Fumicini si am ajuns la ultima strigare....M-am trantit in fotoliu epuizat de efort. Din apropiere aud pe cineva: you are delaied... Am vrut sa-i raspund dar fata care care era indreptata spre mine radea toata: era colega mea italiana, de fapt argentiniana, Sylvia Ettore. Nu gasise loc langa mine asa ca luase unul in apropiere. Am ras si mi-am vazut de pregatirile de somn. Doar ca imediat dupa plecare, steward-ul a tinut sa ne dea cate un biscuit lihoditor de dulce si cate un suc. Un du-te vino cu caruciorul ba in fata ba in spate m-a tinut treaz pana la Barcelona. Ajungem repede la bagaje, bucurosi ca le-am primit si gasit - altii au fost mai putin norocosi - si o luam spre iesire. Care bineinteles era la celalalt terminal. Iau impreuna cu Sylvia un taxi si ne indreptam spre hotel. Argentiniana o encicopedie vie, cinci limbi la perfectie si un CV de-a dreptul extraordinar. A fost 10 ani director logistic la NBC, apoi 10 ani la Scuderria Ferrari. A fost in perioada Schumaher persoana care se ocupa de toate deplasarile staffului acestuia: transport, transfer, cazare, masa, evenimente. Timpul trece repede si ajungem in fata colosului de sticla si beton: Melia Barcelona. Un hotel plasat in centrul orasului foarte aproape de Av. Diagonal, artera care stabate Barcelona.
Intram si ne prezentam. Imediat soseste sefa receptiei, ca doar de, eram reprezentantii celei mai mari companii de „hotel and venue selection”. Suntem condusi la camere, ambele la etajul 15. De fapt toata echipa era gazduita la acelasi nivel. N-am reusit decat sa fac un dus, sa ma schimb si ...jos la lectii. Sala de meeting superba. Dotata cu tot ce se putea spera de la asa ceva. Langa un bufet imens de sucuri, apa, cafele, nenumarate tipuri de patiserie si tartine. Terminam training-ul la 18.30. Urc, ma schimb mecanic si automatist, in costum. Cobor la bar, aveam o invitatie de coctail din partea managerilor hotelului. Reusesc sa ma furisez pana afara sa respir aerul Barcelonei. Traversez si intru in primul local pe care-l vad luminat. Intru, ma asez la o masa, schimb cateva cuvinte cu ospatarita si primesc o omleta tipic catalana, de fapt un fel de spuma si niste felii dintr-o bagheta de paine, insiropate in suc de rosii. Excelent. Beau si un fresh si ma intorc la Coctail Party. Lumea in forma, desi unii calatorisera mai mult de 20 de ore pt a ajunge aici. Ma retrag cu unul dintre colegi, Les, un englez foarte placut, cu un umor tipic britanic: scurt si sosit cand trebuie. Golim doua pahare de coctail si ne indreptam spre bufetul de preparate culinare. Nu stiiam ce sa incerc mai repede, mi-era inca foame si oboseala imi impunea ceva dulce. Nu m-am miscat de acolo pana nu m-am simtit satul. Colegii se perindau prin fata mea, schimbam cate o fraza printre imbucaturi. Se facuse deja 12.00 si a doua zi cursurile incepeau la 7.30. Am urcat in camera, o superba incinta decorata avangadist cu un geam imens care dadea intr-o curte interioara cu balcoane pline de verdeata. In departare se vedea El Corte si celebrul ou, constructie imensa din otel si sticla. Totul este mobilat minimalist, de fapt asta este caracteristica a tot ce se face acum in Spania. O baie superba si o etajera cu tot ce-ti trecea prin minte ca se poate oferi: sapunuri, sampoane, creme, truse de barbierit, de spalat dintii, de manechiura, erau toate insirate langa oglinda imensa. Jacuzzi, o cabina imensa de dus, un confort in exces. In sfarsit o noapte de somn...Apoi desteptarea!
Un mic dejun cu cel putin 50 preparate calde si reci, peste, fructe, lactate, patiserie, legume. Iar la masa chelnerul te intreba daca nu doresti ceva special?! Imi statea pe limba sa intreb daca nu cumva glumeste, dara avea un aer prea serios pentru asa ceva.
Cursuri. Tinute de cei mai buni oameni de turism din lume, cei care conduc lanturile hoteliere Melia, Carlton, Starwood, Kempinski, Corinthia. Lucruri extrem de importante si interesante, cunostiinte pe care obligatoriu ar trebui sa le aiba si cei de la noi.
Seara de binefacere. Pentru copiii saraci din Barcelona. Da, exista si aici. Somajul atinge 20% in Spania si ultimii doi ani au fost foarte grei. Fiecare am adus cate o jucarie din tara din care am sosit. Amfitrionii au organizat mai mult decat o gala de binefacere. Un adevarat spectacol culinar. Tarziu inspre noapte ne-am imprastiat, care prin camere, care pe la bar, unde se putea consuma orice si oricat, care pe afara, prin zona din jurul hotelului.
A treia zi iar scoala, iar training-uri, noi conferinte. Un pranz tipic spaniol cu preparate de care nu auzisem pana atunci si a caror traducere nu o stiu nici azi. Dupa amiaza un autocar cu doi ghizi profesionisti asteapta in fata hotelului. Firma SHE ne pune la dispozitie pentru 3 ore cel mai bun si mai nou autocar, doar acum aparut ca model si doi dintre cei mai buni oameni ai lor. Nimeresc la Michel, o cataluneza sprintena si vorbareata. Ne plimba pe Diagonal, apoi prin La Rambla, cartierul vechi,, acolo unde Cristofor Columb si-a anuntat izabanda si tot acolo de unde au fost izgoniti evreii artizanii acestui minunat cartier. Palmieri, lume multa, casa cu umbrele. Muzeul Picasso. Halucinant totul. Luam din nou autocarul si urcam pe Monjuic singura zona verde a orasului. Dar ce verde! Sute de specii de cactusi si de arbusti...Apoi stadioul unde a avut loc Olimpiada. Si repede inapoi la hotel. Spre seara dupa concluziile cursurilor suntem invitati de ME Barcelona un hotel doar din inox si sticla si pe dinauntru si pe afara. Ceva atat de modern incat si colegul meu englez, un obisnuit al calatoriilor si al hotelurilor a ramas impresionat de ce a vazut acolo. Am pasit intr-o camera. Usa de la intrare din otel inox, pardoseala dintr-un material plastic dur, in fata un perete doar din sticla care dadea spre palmierii Diagonalei. Un bar complet negru la etajul 25. Doar cateva luminite rosii la mese. Brrr, n-as putea sta acolo fara sa beau o sticla de wiskey...Salile de conferinta tapetate rosu, scaune albe minimaliste, un ecran de 30 x 5 m, se transmitea Barca – Real Madrid. La etajul 30 petrecere. Intram, doua fete superbe plimbau in maini niste cercuri imense fluorescente. Totul luminat portocaliu. Optsute de oameni din toata lumea. Toti hosted buyerii sositi la EIBTM. Chinezi, japonezi, sudamericani, nordici, o galagie de nedescris. Sampanie, coctailuri, apoi valuri de platouri negre incarcate cu aperitive din cele mai ciudate ingrediente. Povestesc cu o mexicanca stabilita in New York venita pentru a nu stiu cata oara aici. Ii spun de Romania. Nu stie mai nimic. Si este experta in tursim international. Apoi isi aduce aminte: Oh yes, Dracula! Ma gandesc doamne unde am ajuns sa fim cunoscuti si identificati doar datorita fanteziei unor scriitori si scenaristi, si nici macar aceia romani....
Doua sudamericance foarte vesele si vorbarete povestesc de zor cu o scotiana stabilita in Madrid. Il vad pe Les ii fac semn, inoata pana la mine si incercam impreuna sa ajungem mai aproape de scena: era anuntat Hugo Cortez, intr-un recital. Vine insotit de doua dansatoare de flamengo. Se aseaza linistit isi ia chitara si incepe usor cu un fragment clasic.Incet – incet sunetele devin latine, ritmurile se incing, corzile gem sub ploaia de lovituri, sunetele devin acute. Sala a inmarmurit. Fetele isi incep dansul, picioarele lor se misca intr-un ritm aproape imperceptibil, doar loviturile in podium indica miscarea. Superb. Final de petrecere, coboram la autocare. Al nostru nu sosise asa ca ramanem la bar, directoarea hotelului ii face semn barmanului sa ne serveasca cu ce dorim. Lasam la aprecierea bartender-ului. Si isi face numarul pregatind o sangriria (a nu se confunda cu sangria). Toti suntem de acord ca este alegerea potrivita. Apare cineva in fuga: „N-ati urcat in autocar?” Cum nu ne anuntase nimeni, noi stateam linistiti la bar, consumand din licoarea inmiresmata. Nu-i nici un bai peste 20 minute vine altul. Coboara si directorul lor general John Ianini, urmeaza sa ne insoteasca pana la Melia, unde are pregatit unul dintre executivele de acolo. Un tip carismatic, un italian care nu stie o iota din limba materna, dar care conduce imperiul celui mai mare lant hotelier de undeva din etajele superioare ale un colos din Atlanta. Un ins perfect normal, negelat, neparfumat in exces, fara scipiciuri si fara figurile unei personalitati. Pe drum se anunta scorul: un incredibil 5-0 pt Barca. Incep petardele, lumea iese sa sarbatoreasca in strada. Majorotatea femei. Inteleg de la sofer ca sunt cele mai patimase. Autocarul isi face loc cu greu prin multimea de masini si scutere cu care catallanii iesisera sa sarbatoreasca victoria. Dar totul civilizat si normal, in limitele unei decente. Ajungem intr-un tarziu la hotel. Este ora 1.00 si a doua zi incepe cu adevarat greul: meeting-urile cu reprezentantii hotelurilor. Imi pregatesc de seara costumul imi pun in piept legitimatia pe care scrie: Cindea Gheorghe Global Cynergies USA. Hosted Buyer. Acum remarc ca nu reprezint Romania ci compania. OK, bine ca am observat, sa stiu sa dau explicatiile necesare pt a elimina confuziile.
Dimineata o intalnire cu sales managerii de la Starwood. Isi prezinta hotelurile, ne dau cadouri, primim invitatii de a le vizita ca oaspeti, totul for free.
Gata, nimeni nu mai are rabdare, incep emotiile. Soseste autocarul. Ajung cu intaziere, aveam deja prima intalnire. Alerg prin multimea de gulere albe si ajung la timp la standul Ungariei. Foarte incantata de legitimatia pe care o aveam in piept, directoarea Convention Biroului din Budapesta incepe sa-si spuna poezia pregatita pentru expozitie. O intrerup cu scuzele de rigoare. Incerc sa-i explic ca stiu multe despre Budapesta si ramane surprinsa de detaiile pe care i le arat ca le cunosc. Se gandeste: „Ia uite un american care stie atat de multe despre Budapesta!”. Atunci realizez ca uitasem sa-i spun ca sunt roman. Fac precizarea si constat cum incet – incet se dezumfla. Dar isi revine la normal cand ii spun ca suntem globali si ca ceea ce convenim impreuna apare pe monitoarele tuturor colegilor din 40 de tari. Urmeaza Praga, apoi India, apoi Dubai. Dubai-ul a prezentat un stand in forma de cetate, un adevarat oras. Superb. Ma uit la ceas. Am timp sa beau o cafea. Merg la Hosted Buyer Lounge locul rezervat noua: cafea, patiserie, sucuri, apa. Iau o cafea si povestesc la masa cu un slovac. Ies apoi repede sa-mi continui intalnirile. Olanda, Tirol. Apoi caut standul Romaniei, nu-l gasesc si intreb pe cineva de la organizare. Nu suntem prezenti. Dar era Mozambicul. Noi nu suntem pe harta lumii, cand ma intorc imi propun sa verific.
Fortez sa termin totul in aceiasi zi. Vreau ca ultima zi sa-mi ramana de plimbare. Reusesc.
Ultima zi. Ma trezesc, iau micul dejun, ma imbrac apoi comod si o iau pe Diagonal spre ou. Ma opresc la El Pedrera, apoi la Sagrada Familia. Privesc uimit la Dumnezeul acela atarnand undeva sus, apoi la Apostolii insirati pe fatada. Extraordinar arhitect! De fapt Barcelona este si poate sa devina o adevarata scoala pt toti din domeniu. Cladiri de un bun gust extraordinar, calde, impresionante si unice. Imi aduc aminte de ce ne spunea Michel: colturile cladirilor au fost taiate pentru ca vizibilitatea in intersectii sa fie maxima. Ma gandesc la ai nostri si ma intreb de ce n-au reusit sa-si impuna punctul de vedere profesional in fata administratiilor. Ma indoiesc sa nu fi avut si noi un Gaudi, dar in mod cert n-a fost lasat sa se exprime....Ajung pana la ou, ma intorc, ma schimb si plec spre aeroport. Urc impreuna cu Sylvia in zborul de Roma. Ajungem cu intarziere, dar din nou reusesc sa ajung la timp la zborul urmator. Dupa o cursa teribila printre valize si calatori.
Privesc pe geam. Otopeni. Se anunta vremea. Stiri deloc linistitoare. Toate cursele Tarom erau anulate. Imi gasesc masina inghetata tun, urc si plec spre Sibiu. Se incheia una dintre cele mai frumoase calatorii si experiente avute vreodata.
Spre dimineata eram in fata portii. Inca mai visam la Barcelona.
