depinde cum e certitudinea asta. Daca e aceea care merge mana in mana cu teama de a nu putea controla viitorul (incepand chiar cu ziua de maine), dintre doua rele, mai buna-i varianta autoiluzionarii.
Daca certitudinea nesigurantei e de manutza cu luciditatea si acceptarea faptului ca dintotdeauna si totul e (in) schimbare, ca nimic nu poate fi controlat cu adevarat ...si ca, la o adica, am putea privi
schimbarea asta din multe unghiuri pozitive (experiente noi, invataminte, evolutie prin suferintza, sansa unui "mai bine", adrenalina chiar

), mai buna-i varianta ta.
Nush' de ce e musai a asocia luciditatea cu disperarea sau chiar nebunia (.."nu cerceta aceste legi, ca esti nebun de le intelegi"...sau, ca tot e in lista de discutie,

luciditatea depresiva a lui Cioran...

). Poti fi lucid si sa accepti totul (si ceea ce numim conventional "bine" si ceea ce numim conventional "rau") cu echilibru, intelepciune, credinta (nu numai in sensul religios al termenului)...e drept ca e mult de lucrat la fiinta noastra, dar chiar de nu atingem absolutul in sensul asta, ceva, ceva, ba chiar foarte multe se poate face ca, urcand pe scara luciditatii, sa nu cazi in plasa disperarii. eh, o intreaga filozofie greu de zis in doua vorbe..
m-am aflat si eu in vorba.
