Matei, matei, matei... (de cate ori cunosc pe cineva cu numele Matei, imi rasuna-n minte rostirea tanguitor- mustrator-indurerat-iubitoare a Valeriei Seciu in "Citadela sfaramata", a lui Lovinescu, intr-o piesa radiofonica de acum vreo 25 de ani. Matei era Marcel Iures:) )
multumesc ca mi-ai amintit de piesa aceasta: si eu tot la radio am ascultat-o, cine stie cand, a trecut asa de multa vreme. m-ai facut sa o caut si sa-mi reamintesc.
uite o replica interesanta a lui matei:
"Există oare oameni alături de noi? Nişte umbre! Destinul nostru e singurătatea, şi experienţele noastre sunt incomunicabile. Te-ai gândit vreodată de ce muribunzii au privirea aceea tulburătoare şi stranie? Cred că în clipa morţii îşi dau seama că toată viaţa au fost singuri, îngrozitor de singuri."
as zice totusi ca nu trebuie sa ajungem pe patul de moarte ca sa ne dam seama cat de singuri suntem.
si una foarte tare a bunicii:
"Nu trebuie să-l iubeşti atât, e prea multă nebunie în dragostea ta. E prea fără măsură. Frumuseţea omului e măsura şi luciditatea. Fetiţa mea, nu trebuie să alergăm după umbre. Lucrurie adevărate sunt mai frumoase. Uită-te în jurul tău: e lumină, e soare, sunt râsete, sunt oameni care construiesc, sunt nădejdi, cresc copii. Lasă himerele, niciodată nu ştii pe ce fund de prăpastie se risipesc, părăsindu-te zdrobit şi pustiit."
foarte intelept vorbeste bunica, stie ea ce stie.