Arhiva > Arhiva

Razboiul sexelor

<< < (299/389) > >>

micaela:
eh, razboiul apartine carcotasilor din ambele tabere :). deci e si una si alta. :)
io-s in transee, cu oala de sarmale, goala, asezata pe post de casca si cu polonicu' armat, gata de atac :))
cine mai intra in razbel? pacat ca urologul de serviciu' nu e printre noi. he-he 

Manfred:
Bineinteles ca in general conteaza nu doar CE dar si CUM o spunem. Tonul face muzica, zice o vorba. Strict in acest caz al Urologului...mi s-a parut mai important CE spune chiar si pentru simplul motiv ca autorul nu era Liiceanu, deci nu aveam pretentii de stil  :). Pentru ca daca e sa fiu sincer pina la capat si mie imi place CUM si chiar si CE scrie Liiceanu. Scrie foarte frumos. Imi aduc aminte si azi cum am fost impresionat pina la lacrimi de faimosul sau "Apel catre lichele" scris acum vreo 20 de ani, cum i-am citit apoi "Declaratia de iubire", "Despre seductie", despre ura si ce-oi mai fi citit in anii astia multi. Dar viata bate filmul, cum se spune, si asta e.

Urologul nu merita multa atentie si discutie ca persoana in sine, de altfel e un anonim, acest tip de atitudine merita discutat pentru ca exista si ...Uroloage. Cred ca am cunoscut si eu cel putin una. Zic cel putin pentru ca una a fost fair si a recunoscut deschis ca in conceptia ei o femeie adevarata este aceea care "ii face pe barbati". Corespundea destul de fidel portretului creionat de urolog. Ma intreb ce-ar iesi daca ei doi s-ar intilni... :) :(

In Roma antica legea recunostea in principal doua feluri de oameni: oamenii liberi si sclavii. La rindul lor oamenii liberi erau de doua feluri: cei care se nascusera ca oameni liberi, ingenu, si sclavi eliberati numiti liberti. Tratamentul de care se bucurau in fata legii era extrem de diferit. De exemplu numai cei nascuti liberi puteau fi cetateni romani. Era foarte greu ca un libert sa devina cetatean roman (lucru total exclus pt. un sclav!).  Cei care nu erau cetateni romani nu prea aveau multe drepturi. Nu puteau sa faca nici macar commercium deci adio butic in scara blocului! :)
SI acum vine partea proasta, daca un om nascut liber ajungea cumva sclav, chiar si pentru o perioada limitata de timp ( sa zicem ca era rapit de barbari si apoi eliberat contra unei recompense), nu mai redevenea niciodata cel de dinainte, acel om nascut liber. Ingenuitatea pierduta nu mai putea fi redobindita niciodata. Dreptul roman era foarte ferm in aceasta privinta. Si e normal sa fie asa, pentru ca fiecare experienta ne schimba, nu vom mai fi niciodata ce am fost.
Daca vom trage putin cu ochiul in urma, nu prea tare sa nu patim precum Orfeu cind a pierdut-o pe Euridice pe drumul de intoarcere din Hades, vom fi surprinsi de schimbare.

Mai aproape de noi ingenua e descrisa ca fiind frumoasa, dulce, naiva, casta, virginala, pura. (Nu exclud si un echivalent masculin  :)) Poate pierde vreuna din aceste calitati si sa ramina ingenua? Desigur e o intrebare retorica. Valabil si pentru Liiceanu.

Manfred:
@jul
imi place combativitatea ta si sa stii ca Razboiul de 100 de ani a durat de fapt 116 ani, deci sint convins ca mai facem 16 pagini pe topicul asta! :)

julia:

doar 116?!? asta daca ma lasati sa ma razboiesc singura!! contribuiti si voi cu mai mult ca sa depasim recordul


lamuriti-ma la partea cu ingenuitatea asta: o avem cu toti obligatoriu si o pierdem cindva...? sau cum?

micaela:
Da. Imi amintesc cum “Apel catre lichele” a venit ca un manifest pentru normalitate si bun-simt, o gura de oxigen, intr-o perioada  in care spiritele erau foarte aprinse. Ar mai fi “Usa interzisa” care s-a dorit a fi, la acel moment, un fel de carte bilant, o carte a maturitatii sale, si un efort de regasire a „vibratiei de fiinta“, din cate imi amintesc (si eu imi amintesc greu, caci am o memorie foarte proasta :) ) "Scrisori catre fiul meu” a fost mai putin decat speram.

Recunosc, sensul “socio-juridic” al expresiei cu “ingenuitatea pierduta" nu-mi era cunoscut. :) Cred ca e foarte valabila si intr-un sens psihologic, in general.
Intrebarea este daca iti poti pastra ingenuitatea trecand prin diversele experiente, inevitabil si intristatoare, ale vietii. Eu la asta as raspunde cu “da”. Toti,absolut toti, avem intamplari care ne pun sufletul la pamant, fie si pentru cateva momente. Important e cum abordam viata, cum alchimizam tot ceea ce ni se intampla, fie intr-o intelepciune serena si zambitoare, fie intr-o acreala rautacioasa si agresiva.  Cred ca asta depinde de structura fiecaruia si de “filosofia” existentiala pe care o adopta. De aceea spun ca urologul nostru de serviciu :) simte si gandeste urat, caci indiferent prin ce a trecut (sau, vorba lui Jul, ar fi vrut sa treaca si n-a avut parte :) ), felul in care a iesit din toate depinde numai de el si n-are a arunca vina pe nimeni. Femeile care eventual l-au dezamagit au parcursul lor, Dumnezeul lor, insa ceea ce devine el (in fiecare moment altul, desigur) tine numai si numai de el si interactiuea lui cu “Dumezeul lui”. Am tot postat pe aici, acele cuvinte ale Maicii Tereza care pentru mine, la un moment dat, au fost cruciale, revelatoare (“Oricum” se numeste textul). Totul, dar totul este intre tine si Dumnezeul (tau) .  N-a fost niciodata intre tine si ei (oamenii si situatiile pe care le genereaza acestia). Asa incat, vin si opinez ca in functie de cum vrei si reusesti sa te raportezi la Dumnezeul tau, iti poti pastra ingenuitatea indiferent de parcursul vietii tale, de oamenii pe care ii intalnesti si (aparent) iti fac rau. Isi au si aceea rolul lor in cresterea interioara, fie si numai fiindca tocmai atunci cand esti foarte nefericit iti amintesti, mai degraba, sa te intorci la fiinta ta autentica.
Pentru mine (iaca, am o definitie proprie :) ) ingenuitatea nu tine de frumusetea, castitatea, puritatea fizica ci de curatenia si lumina interioara, iar pe aceea o putem pastra oricare dintre noi, daca vrem si stim cum.
Si urologul si femeia “adevarata” care “ii face pe barbati” sunt fiinte cu sufletele la altitudine mica, iar “vina” nu o poarta nimeni dintre cei pe care i-au intalnit pe parcursul vietii. DE CE sunt asa, nu vine din viata lor, ci din interiorul, fiinta lor. Sunt asa fiindca asa au alchimizat viata. Da, se merita unul pe altul. Fie ar cobori si mai jos, fie ar reusi sa urce daca ar capata darul divin (si inaltator) al iubirii. Uratenia interioara vine din ne-iubire de sine si de ceilalti.

Auch. M-a apucat filosofia la cafeaua de dimi. :)

Va impiedicati in 16 ani, cand e clar ca e un razboi fara sfarsit? :))

Navigare

[0] Indexul de Mesaje

[#] Pagina următoare

[*] Pagina precedentă