Scrise de noi > Articolele noastre
Pe retină sau prin lentilă?
admin:
Pe retină sau prin lentilă? articol scris de wonderland
Oamenii nu îşi mai dau seama de bucuria de a trăi, pentru că nici nu mai ştiu să privească minunile Naturii. Constantin Brâncuși
Vi s-a întâmplat să mergeți într-un loc nou, ori la un eveniment, să stați mereu cu aparatul în mână, făcând poză după poză?
Sigur, și eu ca oricare, încerc să surprind și să păstrez prin apărățelul meu de fotografiat, modern, deci digital, dar modest, deci neprofesional, peisaje, obiecte, oameni, pe mine în diverse locuri și momente.
Teoretic, fotografiile ne ajută să imortalizăm o imagine (orice ne impresionează, ni se pare interesant, inedit, minunat, amuzant sau mai știu eu cum), să fixăm amintirea, să readucem trăirea.
Paradoxal, efectul e invers!
Fotografiatul nonstop, te ține în afara locului, cumva detașat de locul și momentul respectiv.
Nu ați avut sentimentul că nici nu ați fost prezent în acel loc, în acel timp? Că, abia în momentul în care v-ați așezat la calculator, vedeți pentru prima oară imaginile preluate prin aparat? Odată cu cei cărora le arătați și care n-au fost cu voi.
Nu știu alții, dar eu, când mă surprind căzând în această tentație a burdușirii cardului de memorie a aparatului, spun un mare STOP. Încerc să mă limitez doar la câteva fotografii.
Pentru că, am constatat că nimic nu se compară cu imaginea bine, clar și solid imortalizată pe retină.
Că, doar respirând în ritmul locului în care mă aflu, încercând să cuprind, să pătrund, să mă las îmbrățișată de ceea ochiul meu vede, simt că mă conectez la starea de acea bucurie de a trăi de care vorbește Brâncuși.
E o bucurie nemăsurată, care durează, pe care oricând o poți retrăi. Doar închizând ochii!
admin:
Din pacate incepem sa semanam din ce in ce mai mult cu popoarele acelea care nu-si deschid ochii destul. De le zicem noi, asiatici. Si care fotografiaza tot ce le iese in cale: pietre, cosuri de gunoi, pomi, oameni, catei, case, curti, frunze, rauri, chistoace aruncate...pentru ca intorsi acasa cu tolba plina, sa se hranesca in urmatoarele 355 zile de munca, cu imaginile surprinse. Uitand un singur amanunt: ca una e fotografia si alta senzatia privirii directe, prin retina ochiului tau.
La un workshop de fotografie tinut aici in SC, zicea Daniel Baltat despre ce si cum trebuie sa fotgrafiezi, referindu-se ironic la poze "IOLA" adica 'Io la munte', "Io la mare", "Io in curte", "Io cu Leana", "Io cu vaca". Foarte bine si corect sa surprinzi imagini, dar incearca sa te detasezi de nebunia asta de a da click la orice. Atunci cand ochiul tau srprinde ceva deosebit, atunci, inarmeaza-te cu un pic de rabdare, apreciaza distanta, lumina, tine cont de proportia de aur, de pozitionarea subiectului in stanga, ia-ti unghiul cel mai bun si atunci apasa.
In incercarea de a avea cat mai multe amintiri facem si noi ca asiaticii: pozam tot, din orice unghi, fara proportii, fara lumina buna, de fapt fara...rost. Nu apuci sa te uiti la miile de poze pe care le faci, iar prietenii in fata carora vrei sa te mandresti un pic si sa le areti pe unde ai umblat, n-o sa aiba rabdarea sa vada nu'stiu cate fotografii...Mai bine mai putine dar reprezentative.
Eu fotografiez mult, incercand in actiuni sa surprind cat mai multe, de aceea ajung acasa cu 700 - 800 de poze. Incerc insa pe de o parte sa fiti prezenti cu totii in fotografiile mele si pt mine, cladirile si locurile, constituie un material foarte bun pentru ghidajele urmatoare. Le revad, incerc sa-mi amintesc pe unde am trecut, ce am facut...Si intradevar, uneori nevoia asta de poza, imi afecteaza perceptia directa. Sunt prea preocupat de click-uri si nu mai am timp sa ma bucur...
wonderland:
tare asta cu IOLA, mai ales cea cu vaca :thumbup:
(nu spun ce asociere/analogie rimată cu vaca a făcut, spontan, mintea mea ;D )
Admin - ai o scuză bună - la tine ține de...fișa de (auto)responsabilități, angajament și dăruire pentru o cauză nobilă:giggle:
LiaV:
Si eu pozez mult. Si fiul meu la fel. O fi vreo gena?
Am stat si-am cugetat la ce ai scris, Wonderland. Ai dreptate pe de-o parte, dar si nu, pe de alta.
Anul trecut am fost la Viena, m-am plimbat cu trasura si am filmat totul, da capo al fine. O singura data m-am uitat la filme si nu stiu daca altcineva a avut rabdare sa se mai uite.
De asemenea, am facut multe poze, pe care ni le-am impartasit unul altuia (fiul meu cu mine) pe Facebook. Nu am idee daca fiica mea, care este in Italia, s-a uitat la macar o parte din ele.
Au fost 3 zile care nu au lasat nu stiu ce amprenta asupra mea. Deci nu ma voi uita nici eu prea curand la acele poze. Poate peste ani...
Apoi am fost singura in Florenta. Si singura mea grija acolo a fost sa nu ma prinda paznicii ca fotografiez. Am facut, ca si Gigi, sute sau poate chiar mii de fotografii.
Dar printre toate astea, am realizat ca ma rup de realitate, ca nu sunt acolo. Si am lasat aparatul jos si am privit in jur. Imi place sa privesc oamenii, sa simt atmosfera locului, energia. Sa ascult.
In Boboli m-am pus pe-o banca si am stat linistita. La fel am facut seara, in gradinile restaurantelor sau dimineata, in timp ce luam micul dejun.
Chiar daca mai faceam cate o fotografie, imediat apoi lasam aparatul jos si priveam in directia respectiva cu ochii liberi.
Dar cand am ajuns acasa, dupa ce-am vazut atatea, abia am reusit sa-mi mai amintesc care-cum-unde le-am facut, ca sa le aranjez frumos pe hard.
Si uitandu-ma peste ele, m-am reintors cu nostalgie la Florenta, m-am revazut din nou calcand podelele muzeului Uffizi, am simtit atmosfera din Piazza della Signoria si chiar pe Piotr cantand la chitara.
Memoria mea reuseste sa retina doar in mare pe unde-am umblat, insa fotografiile si filmele ma reintorc in timp, acolo. Iar pt mine asta e foarte important!
Am descoperit ca am facut prea putine poze de-a lungul calatoriei, cand m-am ratacit pe dealurile Toscanei sau cand am parcat intr-un loc in panta, fata-n fata cu o alta masina si cum de-abia am reusit apoi sa dau inapoi, fara s-o ating. Wow! M-au trecut toate apele!
Nu am pozat nici intalnirea cu un roman ce conducea un TIR si se oprise intr-o benzinarie de langa Florenta. Era atat de dezamagit ca are de stat 3 zile acolo si nu-si poate parasi camionul ca sa viziteze acest renumit oras. Si nici cei 2 romani care au venit la mine cu GPS-ul in mana, rugandu-ma sa-i ajut, ca sa se poata intoarce acasa la Tg Mures. Impreuna am descoperit ca isi cumparasera aparatul, dar fara card.
Regret ca nu pot imortaliza tot, felul in care, de ex, atunci cand m-am dat jos din masina la mii de km de casa, am fost intampinata de acel barbat cu TIR-ul, care-mi spunea:
- In sfarsit, cineva de-acasa!
Dupa 3 saptamani de Italia, da, era ceva sa-l intalnesc.
Ajunsa acasa, cu greu am reusit sa-mi refac din memorie toate pataniile, ca sa le povestesc prietenilor. Si simt un regret gandindu-ma ca in curand voi uita multe amanunte. STIU ca voi pastra doar fragmente din toate trairile de-acolo, pt ca vor veni altele si altele.
De aceea, daca mi s-ar da de ales, as prefera sa prind pe lentila mai intai, cat pot mai mult. Omul are capacitatea de a-si aminti, de a se transpune in alte locuri, de a retrai cu aproape aceeasi bucurie evenimentele trecute.
In concluzie... oriunde voi merge si anul acesta, imi voi lua aparatele cu mine ;) Voi avea grija sa pastrez contactul cu realitatea. Altfel... chiar si imaginile devin inutile.
Va pup! :smitten:
Caroline:
Din experienta proprie: ocazia in care "reusesc" sa fac cele mai putine poze este si aceea in care am "trait" atat de intens, incat aproape ca am uitat de aparatura... ;)
Navigare
[#] Pagina următoare
Du-te la versiunea completă