Azi ma simt….amara…satula de proasta crestere si neomenie…
Am fost, toata dimineata, cu o cunostiinta in varsta, la un spital din Bucuresti…Bagdasar….Si-a internat sotia, la fel de in varsta, de urgenta, pentru niste probleme de sanatate (evident).
Cei doi sunt persoane fine, cu educatie adevarata, cu bunul simt la locul sau si in cantitatea corecta. Au insa “vina” de a fi imbatranit, de a fi devenit neputinciosi si neavuti caci, profesori fiind pe vremuri, nu-si mai permit din pensie mare lucru in afara de medicamente. Asa ca sunt “siliti” sa-si rezolve problemele de sanatate prin asigurarile sociale, “la stat” si cu “atentii” pe masura saraciei lor….
Nu am sa insist aici asupra conditiilor fizice din spital (caci, sa zicem, exista argumentul resurselor financiare reduse). Insa nu pot sa-mi revin din revolta care m-a cuprins vazand in ce fel sunt tratati niste oameni batrani si bolnavi, de catre alti oameni, doar pentru ca nu-si pot permite sa cumpere bunavointa personalului sanitar, de la mic la mare; de la brancardierul care nu cunoaste cuvintele “domnule” si “doamna” ci numai “mamaie”, “bunico” si “cucoana”, la asistenta care devine irascibila numai daca o privesti, daramite daca indraznesti sa o intrebi ceva, cu mana goala, pana la…da, aici surpriza si revolta mea a crescut exponential…pana la medic care, pe langa instruire se presupune ca ar trebui sa aiba si buna crestere, ce sa mai vorbim de omenie….
Toti acestia I-au tratat pe cei pe care i-am insotit, intr-un mod greu de suportat…ei au “inghitit”, ca sunt obisnuiti cu umilinta, de multa vreme…dar eu fierbeam, fierbeam… caci stiu ce persoane educate, fine, deosebite sunt si mi se pare inadmisibil ca un personal sanitar needucat sa-si permita sa se poarte astfel cu ei, doar pentru ca exteriorul saracacios nu le reflecta bogatia interioara.
Maximumul situatiei a fost atunci cand doctorul, iesind de la o ivestigatie importanta, l-a vazut pe domnul in cauza in dreapta usii, pe hol, si in loc sa se opreasca doua secunde, sa-i spuna omului, tare speriat, ce se petrece cu sotia dansului de o viata, s-a intors fix catre directia cealalta si, la pas saltat, a balmajit ceva neinteligibil, caci era cu spatele (!!!). M-am enervat si m-am dus eu dupa el, sa-l rog sa repete, ca nu am inteles nimic, dar nici macar mie, ca eram totusi o femeie, ca sa nu zic o doamna, nu mi-a facut onoarea sa se opreasca putin, sa se intoarca cu fata si sa-mi spuna, oricat de sintetic, despre ce era vorba…la fel de grabit, astfel incat eu eram tot timpul cu un pas in spate, deci cu fata la minunatu-i spate, a repetat, destul de agasat, cateva cuvinte din care mare lucru nu puteai intelege. Probabil atentia primita cu o zi in urma i se stersese din memorie iar proasta dumisale dispozitie nu i-a fost strategic risipita cu bilete albastre sau priviri si vorbe incarcate de promisiuni pecuniare. Ah…ce i-ar mai fi recitat piticul meu negru…daca piticul meu alb nu l-ar fi tras de maneca sa-l calmeze, spunandu-i ca-i va face rau doamnei bolnave…
L-am dus acasa pe batranul domn, impovarat de ani, de tristete si neputinta si, cand l-am vazut cat de infrant a coborat din masina, n-am putut sa nu judec lipsa de omenie si de educatie a celor de la acel spital, de la cea sectie…nu vreau sa generalizez, caci exista si personal de calitate, desigur, ca peste tot…
Cred ca nu lipsurile materiale sunt adevarata noastra saracie ci lipsa de omenie si de bun simt…
Uite, de aceea ma simt amara…