azi de dimineata am profitat ca a trebuit sa o duc pe fiica-mea la pregatire si am zis daca tot am doua ore si ceva la dispozitie, sa fac un pic de turism. si am mers, ghici unde? m-am dus sa-l vad pe Traian, pe imparat adica, pe treptele muzeului de istorie. erau cateva grupuri de elevi care nu-i acordau atentie deloc; in schimb ceilalti trecatori, mai mult sau mai putin straini, se opreau si-l pozau. l-am admirat si eu, am avut timp sa-i observ mai bine fata si prima impresie pe care am avut-o a fost ca parca are pe fata o expresie de jena. da, se simte jenat ca sta asa, in fundul gol, fara sa-l cheme david, pe deasupra i-au mai pus si lupoaica aceea in brate; care numai a lupoaica nu aduce, parca mai curand a maidanez. asa cum remarca si caroline sau mari_a pe undeva, combinatia vizuala intre barbatia lui si tatele (am vrut sa zic altfel dar nu-mi vine nimic in minte) lupoaicei este fatala. am ras de unul singur pana cand s-a apropiat si o doamna care m-a intrebat de ce rad si apoi a subliniat cu regret ca am ajuns sa radem de istoria noastra sau cam asa ceva. ca simbologie, nu am ce sa zic, este super ok, dar compozitia parca nu este chiar foarte inspirata.
si culmea, cand sa plec, s-au apropiat si un tatic cu baietelul lui de vreo 3 ani, sa-l pozeze tata langa imparat. apoi, baietelul, foarte dezinvolt, inainte de a pleca de langa statuie, l-a tras pe ditamai imparatul de cocosel. nu inventez nimic, va rog sa ma credeti! cei din jur radeau de se prapadeau.