Deja incepem sa vorbim aici despre "naravuri" numite orgoliu (acela de a nu fi indiferent celorlalti, chiar daca asta ar insemna sa devii o "vedeta" negativa)... si care naravuri sunt anti-comunicare, adica un fel de off-topic. Glumesc...
Ceea ce vroiam sa spun de fapt este ca eu eram o solitara chiar si atunci cand eram copil mic sau mai tarziu in cuplu... tot aveam nevoie de momentele mele, activitatile mele personale etc.
Exemplu: de cand ma stiu, cafeaua de dimineata este un ritual solitar: o beau timp de o ora, uneori pregatindu-mi orele pentru scoala, altadata chiar cu pixul in mana si cu lista de "to do" sau pur si simplu... eu cu mine.
Mie mi se pare normal, in definitiv trebuie sa fim un intreg cu noi insine in primul rand si apoi "jumatati" ale altora. Nu cred insa ca solitudinea exclude in vreun fel comunicare, nici sociabilitatea... sunt doar doua momente distincte... trebuie pretuite separat, ambele fac parte din noi!
As putea sa dau zeci de exemple (un numar de-a dreptul ingrijorator, fata de vremurile noastre) de copii care devin astfel de vedete negative. Oricat de mult m-ar enerva pe moment deviatiile lor in timpul orelor, pana la urma, simti mila si nu ura. Fiecare dintre ei are in spate (deja de la varste fragede) un trecut
fara iubire si fara recunostinta, nevoi de varf in piramida lui Maslow. Ceea ce ii caracterizeaza pe toti acesti copii este ca niciunul
nu e capabil sa existe singur. Au nevoie permanenta de un public, chiar cu pretul ridicolului de a fi ei clownii sau "oaia neagra". Si, dion pacate, noi ne constituim acest public, constient sau nu... prin pedepse, note scazute la purtare sau mai rau, batjocura.
Cine nu e capabil sa se inteleaga cu sine, mare minune sa se inteleaga vreodata cu vreo "jumatate" oarecare... parerea mea.