Excursii si evenimente > Feed-back-uri, impresii, fotografii din excursiile si vacantele noastre
Excursie Sighisoara si bisericile fortificate sasesti din zona 16 - 18 sept 2011
lori:
Sa spun "multumesc" ar fi prea putin! Nu am calificative pentru aceasta excursie. Pot doar sa spun ca totul a fost extraordinar din toate punctele de vedere. O zona care merita vizitata pe o perioada mult mai lunga decat cea pe care am avut-o la dispozitie. Oameni deosebiti, care pun mult suflet in tot ceea ce fac, inclusiv "seful" Grupului (special am pus majuscula...). Mi-as dori cat mai multi oameni de acest gen in jurul nostru!
craluca:
Ce frumooos!
Bravo, bine ati venit, sa va fie de bine! Da, primul 10 lui Gigi (desi nu-l cunosc personal, dar e ca si cum...).
luciamanta:
Imi apar multe imagini in fata ochilor. Ma gandesc ce a fost mai frumos si mai valoros: Turnul cu Ceas , Muzeul de Istorie, Biserica din Deal din Sighisoara, bisericile fortificate din Transilvania, casele saşilor cu aspect solid si cu un aer de prosperitate confortabila ori poate serile petrecute impreuna la un pahar de vorba… Ce-i drept, excursia a fost deosebita prin target-ul pe care si l-a propus, si anume, vizitarea bisericilor fortificate din Transilvania. Aceste biserici sunt adevarate embleme si valoroase monumente arhitecturale.
Incepand cu anul 1400, isi faceau aparitia tot mai des triburi barbare, turcesti si tatare. Pentru a se apara de invazia si atacurile acestora, saşii au inceput sa-şi fortifice biserile, contruind ziduri intarite şi turnuri.
Consistenţa excursiei a fost dată de Gigi in primul rand, de ghidul nostru desavarsit, de sasii pe care i-am intalnit, de intregul nostru grup, dar si de comunitatea săsească pe care abia acum am cunoscut-o cu adevărat, o comunitate vie si activă.
Imi revin in minte frescele care se inscriu in “stilul international al goticului de la curţile regale”, dupa cum spunea Vasile Drăguţ. Imi amintesc de turnuri, clopotnite, altare, strane… Amvonul, cristelniţa, altarul, orga sunt fascinante opere de artă.
Am fost uluită cand am vazut la Biserica fortificata Biertan inchisoarea matrimoniala, practic doua incaperi menite sa gazduiasca cuplul care dorea sa divorteze. Se utiliza o metoda de impacare originala in sensul ca, celor doi le se punea la dispoziţie doar un pat, o masa, un scaun, o lingura, paine si apa. Ei erau nevoiti sa imparta totul si ramaneau acolo pana renuntau la ideea de a mai divorta. Metoda s-a dovedit a fi eficienta, deoarece in 300 de ani a existat doar un singur divort.
M-a uimit existenta turnului slăninii la aceste biserici, turn aerisit si racoros menit sa conserve traditionala slanina saseasca. Fiecare familie isi aducea slanina spre pastrare si era tinuta o evidenta stricta, atat in ceea ce priveste cantitatea adusa, cat si de cate ori luau din ea pentru uzul personal.
Bisericile fortificate din Transilvania prin autenticitatea lor au starnit interesul si in strainatate, ceea ce nu este putin lucru.
Am intalnit suflete de o inalta conduita morala, de o autentica spiritualitate, dar si oameni simpli si de incredere, ooameni care stiu sa lupte, sa transmita generatiilor viitoare refacerea istoriei, stiu sa transmita o constiinta care striga din rasputeri ca sasii sunt vii, puternici, deoarece pastreaza cu sfintenie valorile pe care le au.
Gigi, iti spun sincer, aceasta excursie a fost o adevarata binecuvantare pentru mine, o implinire as putea spune. Iti multumesc pentru tot ceea ce ne-ai oferit. Totul a mers perfect, lucrurile s-au legat atat de firesc!
Locurile pe care le-am vazut parca nu ar fi de pe lumea asta, iar grupul nostru unit si frumos a dat un farmec aparte timpului petrecut împreună, atât de scurt, dar simţit si trăit atât de intens.
admin:
Cate ceva desre sasi, asa cum i-am cunoscut eu. Si ce am aflat de la ei si din carti.
Prima sasoaica pe care am intalnit-o a fost curand dupa ce am deschis ochii. Era Mamasch sau Tintz Tante, o femeie firava, cu parul sur si cret, asa cum au mai toate femeile germane. Pana la 4 ani mi-a fost mereu in preajma, am invatat sa mananc singur, sa merg, sa desenez cu ea. M-am bucurat de povestile ei, de cantecele ei. Mi-a dat un inceput de copilarie fericit. Nu stiu nimic de ea, nici cand a murit, nici daca asta s-a intamplat in tara. La varsta constientei mele depline, nu mai era de gasit. Mi-a ramas in minte doar silueta ei, o faptura slabuta si fragila, glasul ei, unul stins si usor cantat, mainile ei mari in compaatie cu corpul, pistruiate si cu vene proeminente.
Apoi au fost cei din familia lui Lizzy Tante, florareasa din coltul strazii. Eu m-am nascut pe o strada din afara cetatii, in imediata apropiere a fostei Porti a Turnului, una din intrarile in prima incinta fortificata. De mult timp zidurirele acelea fuesera daramate, nevoia de astfel de aparare disparuse odata cu aparitia armelor de foc. Orasul trebuia sa se extinda si dupa ce mlastinile si lacurile din jur fusesera asanate si se construise peste ele, venise randul daramarii lucrurilor considerate inutile. Ce noroc imens ca au scapat si s-au mai pastrat turnuri, fragmente de ziduri de cetate, case si strazi, cu toata nevoia de noi terenuri de constrctii! Stada asta mea, cu ceva timp in urma albial raului Cibin, care cel mai probabil folosea si ca mijloc de aparare in jurul cetatii. Dupa devierea raului, daramarea zidului exterior si asanarea unor lacuri s-a creat un imens loc de constructii si de gradinarit. O mare parte a fost mosia unui groff cu numele de Mayer, care neavand copii si-a lasat averea lucratorilor si ajutoarelor sale. Mosia a fost faramita in bucatele mici, iar mostenitorii ad hoc, improprietariti. In marea majoritate romani, acestia au purtat si se numesc si azi, maiereni. Bunicul meu cumparase prin 50 mai multe loturi, asa am ajuns noi intre maiereni. Prin anii 1830-1850, terenurile de langa mosia Mayer au fost ocupate de landleri, populatie germanica sosita din partea Austriei. Multi dintre ei se ocupau cu gradinaritul, cultivau tarhon, cararabe, rabarber dar si gladiole, garoafe si margarete. Exista cand eram copil o carare a carucioarelor, care pornea din Turnisor, cartierul landlerarilor, trecea prin spatele casei mele, pe langa lacuri si ajungea apoi pe malul Cibinului, la Piata Cibin. Dimineata vedeai aliniate 40 50 sasoici, cu carucioarele lor frmumoase, ornate si viu vopsite, pline de flori si verdeata. O imagine pe care as da orice sa o revad odata si macar pt a o fotografia. Din pacate goana nebuna pt industrializare, pt terenuri a facut ca lacurile sa fie secate si tot acel minuant teren pt noi copii, Dos asa cum il numeam, a devenit o imensa placa de beton, o platforma pe care se fabricau giganti metalici. Cararea a devenit doar amintire, gradinile pline cu flori sunt acum depozite de materiale si sectii de mecanizare, carutele sasoicilor au fost de mult abandonate prin suri si probabil arse sau distruse. Gradinaresele sunt departe de acele locuri, Turnisorul de azi mai fiind populat de doar cativa zeci de sasi. Asa a plecat si Lizzy Tante, si Herr Olesch acolo unde eram lasati sa ne jucam in curte, sa mancam pe saturate dude si capsuni.
La gradinita, in prima zi am gustat din mana directoarei, o sasoaica dedicata pedagogiei, era de dimineata pana seara neclintita de acolo. Imi aruncasem gentuta din tabla in cosul mare destinat sa pastreze pana la pauza de masa pachetelele noastre, apoi ma revoltasem ca nu primisem ca semn de umeras si dulapior fructele preferate: prunele. Intr-un gest tandru, ea vroia sa ma linisteasca si sa ma imbuneze, eu insa am apreciat ca vrea sa-mi dea una peste scafarlie. Copil crescut de dimineata pana seara pe strada, sau printre lacurile din spatele casei, semnam mai mult cu o mica salbaticiune decat cu un copil cuminte de gradinita. Cu toate ca aveam o fata nevinovata, incadrata de zulufi mari si blonzi. Nimeni nu banuia ce se ascunde in fata acelei fetisoare blande. Nici directoarea a carei mana plecase spre capul meu. Am evitat atingerea si intr-o fractiune de secunda mi-am infipt coltii in mana ei. Femeia consternata dar si amuzata, s-a desprins din stransoarea mea si m-a dus in biroul ei. Asa m-a gasit tatal meu, dupa prima zi de gradinita. Copiii se jucasera in curtea imensa, cu hamuri, mingi si cercuri, in timp ce eu priveam la ei prin fereastra biroului directoarei.
Grupa germana avea clasa langa noi. Erau frmmos imbracati, baietii veneau in panatloni de piele cu nasturi din corn si cu floare de colt in fata. Fetitele cu fustite plisate rosii sau albastru inchis, cu sortulete albe. Tare invidios eram vazandu-i imbracati, asa cum ziceam noi atunci din pachet. Acel cuvant avea conotatii magice pt noi copiii de romani. In pachetele acelea care veneau de la rudele din Germania, copiii de sasi primeau guma de mestecat, ursuleti gelatinosi, ciocolata. Ii auzeam laudandu-se prin curtea gradinitei.
La scoala am simtit si mai mult distanta care ne separa fata de ei, dar si detasarea lor fata de noi romanii. Exista totusi un mic pod intre clasa lor si a noastra: fotbalul. Pt un meci lasam orice animozitati, orice nationalism si incingeam niste meciuri Romania Germania care atrageau tot cartierul pe gardurile scolii, atat de inversunat jucam.
Doar doi dintre romani eram intr-un fel acceptati: eu si prietenul meu american, Marius. Restul erau doar tolerati in preajma, fara insa a fi invitati undeva, fara a li se adresa mai mult de un salut. Superioritatea lor ariana era afisata, dar nu ostentativ sau suparator. Doreau doar o distanta suficienta intre noi si ei.
Prietenii mei din acea perioada Gunther, Wlassak si Werner imi sunt foarte apropiati si azi. Sunt oameni deosebiti si calitatea lor sta in primul rand in respect si in constanta sentimentelor, a comportamentului. Nu o sa vezi niciodata un sas azi sarindu-ti in brate si maine intorcandu-ti spatele, astea bineinteles daca nu are cumva vreun motiv serios sa o faca. Poti sa ai toata increderea in ei, in cuvantul lor. Daca spun ceva, apoi poti sa fi sigur ca vor face tot ce este posibil ca acel lucru sa iasa asa cum au promis.
Am tot vorbit de sasi. Si am amintit si de landleri. Explicam celor cu care am fost la Sighisoara, apoi Caroline a amintit si ea ceva despre originea acestora, vreau sa va explic si voua, celor care-mi cititi postarile ce confuzie cuprinde acest apelativ de sasi dat tuturor saxonilor sositi in tara.
Primul val de sasi a sosit la invitatia regelui maghiar Geza II, care a acordat privilegii si drepturi deosebite oricarei familii de germani care acceptau sa apere pamantul crestinesc de navalirile migratoare. Ei au fost locati in cca 300 de sate, au fost improprietariti cu pamant craiesc, in schimbul asigurarii unui zid de preaparare a regatului. Dupa ce maghiarii au traversat aproape intreaga Europa dar in final s-au intors invinsi, asezandu-se intr-un teritoriu relativ liber si intins, Campia Panonica, intr-o disperata nevoie de sare, singurul conservant alimentar existent in acea vreme acestia au inceput sa cucereasca si sa consolideze prin colonizare Transilvania. Cu o avangarda formata din secui, acei viteji a caror origine este inca necunoscuta, armata maghiara a atins zona muntoasa (Harghita si Covasna de azi). Colinizarea maghiara a avut loc in special in zone muntoase sau deluroase, pe cand colonizarea germana s-a desfasurat in zonele de podis si subdeluroase. Acest prim val a sosit din partile Rinului si Fladrei, iar foarte multi au venit din Luxemburg. De aceea limba saseasca seamana izbitor cu luxemburgheza veche.
Al doilea val de germanici soseste undeva prin secolul XVI, atunci cand dupa ce Martin Luther a publicat Cele nouazecisicinci de teze, lucrarea care a dus la reformarea unei parti din biserica catolica. Pana la o intelegere intre catolici si reformatori, o parte din germani migreaza de teama represaliilor catolice. Se aseaza si in Transilvania, determinand si ei la trecerea populatiei germanice la religia evanghelica. Este momentul in care bisericile catolice sunt modificate complet ca estetica, locul picturilor si a sculpturilor fiind luat de tencuiala si var. Atmosfera din biserici devine austera si rece. Atentia enoriasilor sositi la slujba trebuia sa se indrepte doar spre preot, nu spre picturi sau alte obiecte. Biblia se invata si se explica acasa, nu in biserica, de aceea slujbele tineau foarte putin, chiar si asa timpul fiind folosit in majoritate pt problemele sociale, componenta principala a acestei religii.
Al treilea val este cel format de svabi, sositi din zona Stutgard, si asezati in Banat, de tipteri sositi din zona muntoasa si asezati in Maramures si ultimii landlerii, austrieci care au ocupat zone din zona Sibiu Brasov.
Sasii sunt doar primii, ceilalti sunt deci svabi, landleri, tipteri. Toti insa sunt germanici, saxoni.Confuzia care se face frecvent este aceea ca toti sunt numiti sasi.
Ce faceau, ce mancau, cum erau organizati sasii?
Erau mari mestesugari, romanii au avut multe de invatat de la ei. Tin minte ca pana prin 80 toate lucrarile de instalatii, zidarie, pilearie, croitorie erai facute de sasi. Si foarte bine si durabil. S-au organizat in bresle, asociatii ale mestesugarilor dintr-un anumit domeniu, si-au invatat calfele si ucenicii, asigurand continuitate si transmiterea meseriei.
Mancarea lor traditionala este ciorba de cartofi cu tarhon, la nunti insa faceau supa de gaina cu taietei. La ciorbe adaugau gheroitel (slanina afumata tocata marunt prajita in ceapa si untura), dand consistenta si gust. Slanina afumata era hrana de baza a taranului sas, un aliment continand multe calorii, necesare la munca grea de camp sau padure. Prajitura cea mai raspandita era henclesch, ceva savuros.si consistent in acelasi timp.
Organizarea era impecabila si asta i-a ajutat sa construiasca si sa pastreze atatia ani biserici, sali de dans, case. Vecinatatea era forma lor de organizare locala, acolo se dezabateau toate problemele de obste. Va invit sa vizitati Sighisoara sau Sibiul, unde in muzee se poate citi despre aceasta forma impresionat de riguroasa si de precisa pt vremea aceea.
Ar fi multe de povestit despre sasi, despre obiceiurile lor, despre modul in care traiau. Imi trebuie insa mult timp pt asta. Am tinut insa sa va scriu cate ceva, ce mi s-a parut mai important si interesant despre ei.
Poate odata o sa aveti ocazia sa aflati mai direct toate astea de la Guntz sau Werner, bunii mei prietenii sasi.
Admiratia mea pt sasi, pt ceea ce reprezinta si au reprezentat pt acest oras. Primarii sasi asa cum a fost de exemplu Karl Wolf au facut din Sibiu o adevarat perla. La care tin foarte mult si cu care ma mandresc oriunde in lume.
admin:
Prima dupaamiaza am folosit-o la a cutreiera cetatea. Ne-am desfatat cu o ciorba in pita la Hotel Sighisoara, apoi seara am avut o supersurpriza in localul colegului meu, Casa Cositorarului. Un aranjament dulce, in adevaratul sens al cuvantului, mobilier si accesorii incantatoare, fetele imbracate in dierdl. Specialitatile ce sa mai zic, imi ploua si acum in gura: para cu parmezan, pepene galben cu prosciuto, mozarella cu struguri, pastrama de oaie, carnaciori picanti, salata de rucola cu iceberg, dulceturi de casa, zacusca. O masa plina de bunatati si stropita cu tuica, vin negru, suc de mere de Malancrav. Minunat!
A doua zi micul dejun si ...la drum! Biserica - cetatea de la Malancrav am vazut-o prima. Era inca destul de racoare, dar imediat ce Aurelian a inceput sa ne vorbeasca, atmosfera s-a incalzit imediat. Atat de frumos, de documentat si de clar am primit informatiile incat am plecat de acolo "plin". Ce mi-a placut si m-a impresionat acolo? In primul rand lespezile de gresie pe care se urca. Blocuri lungi si groase desprinse din stancariile din zona Purtand patina anilor, ducand povara milioanelor de pasi care le-au strabatut. Apoi altarul. Pentru vremea cand a fost construit si pictat, absolut fabulos. Apoi mestesugul cu care a fost construit turnul, pietrele acele asezate perfect, o geometrie functionala dar si estetica. Langa conacul familiei Alpafy, cea care stapanea acum cateva sute de ani satul. Si care construise si biserica. Reconditionat si pus la punct, amplasat pe platoul de deasupra satului, sper sa ne fie intr-o zi gazda pt unul dintre evenimentele noastre. La vreo 500 de metri, fabrica de suc de Malancrav. Simpla dar eficienta. Ca orice lucru sasesc.
De la Malancrav am plecat spre Biertan, fosta episcopie saseasca. Era inca vie supararea celor de aici ca intalnirea sasilor s-a organizat anul acesta la Brasov, nu acolo unde era traditia, adica la Biertan. O adevarata cetate. Aproape inexpugnabila pt acele vremuri. Toate detaliile bine gandite, bine puse la punct. O panorama fascinanta se poate vedea de acolo de sus din cetate. Camera de care amintea si Micki, cea in care erau inchisi cei care doreau sa divorteze. Inchisi cateva saptamani cu doar strictul necesar pt o persoana. Firesc sa revii la sentimente mai bune. Incuietoarea acea perfecta. Cu un singur defect: nu avea cheie de rezerva si cum un uituc a plecat cu cea expusa, acum nu se mai poate vedea functionalitatea unui mecansim de o inginerie perfecta.
A urmat Richis, acolo unde am aflat prima data de Grunemann si de prezenta cavalerilor alcoolici cistertieti in zona. Si de urmele degetelor celor care savarseau adulteruri in sat, obligati la a ingenunchea duminica la intrarea oamenilor in biserica. Hilar dar si exemplar. Existau atunci forme de pedeapsa care protejau de crime, de talharii, dar si de adulter. In Cetatea Sighisoarei, provocarea la duel era pedepsita cu taierea mainii, iar varsarea de sange cu moartea. Dar tot crima era si adulterul si chiar tulburarea linistii publice. Her Schass, toata admiratia pentru ceea ce faci, pt modul oroginal in care iti prezinti satul si biserica. Mi-ar fi placut tare mult sa trec prin sat in vremea buna cand pivnitele righisdorfenilor gemeau de butoaiele cu vin!
La Medias am mancat la o terasa in afara orasului apoi ne-am indreptat spre Mosna, un sat care sa batea la un moment dat de la egal la egal pt importanta zonala cu Mediasul si Biertanul. Acum un director de scoala se chiunuie sa pastreze, sa renoveze si sa prezinte ceea ce au facut si ne-au lasat sasii. Peste tot insa dezamagirea curatorilor pentru indiferenta aproape nesimtita a autoritatilor.
La Valea Viilor, unul dintre ultimii sasi ramasi, desirat si stirb, care in vremea cand satul era populat nu ar fi putut macar visa sa tina pretioasele chei ale cetatii in mana, acum se ocupa de cetate. Asa cum poate si el. Un turn inalt, cu scari stramte, dar de unde se intinde o panorama extraordinara a zonei. Era spre seara si ne-am indreptat spre hotel, lasand in urma cetati si sate.
Cu o parte din grup am plecat sa mancam in oras la Binder Bubi, o locatie superselecta, unde servirea se face la manusa, mancare rafinata, nu neaparat saseasca, desi la asta m-as fi asteptat. O seatra reusita, terminata cu o lunga poveste cu colegul meu de camera, Florin. Nu sunt persoana care face complimente, dar mi-a facut al naibii de mare placere sa stau cu el la discutii, desi eram frant de oboseala. Abia astept sa-l revad la Sibiel.
Ultima zi Viscri si Saschiz. La Viscri, Caroline. Si cetatea. Fabuloase amandoua. Trebuie intalnite si vazute.
Saschizul l-am vazut de afara, se lucreaza la biserica.
Fuga la Sighisoara, pe stradute inguste, apoi prin cimiir si sus la Biserica din Deal. Cu adevarat cireasa de pe coliva. Cu un ghid ca Aurelian, am simtit parul ridicandumi-se pe maini. Grozav!
Ne-am despartit acolo, cei care au mai ramas pt ca aveau la dispozitie masini si era pacat sa pleci din cetate si de langa Aurelian. Ceilalti la tren, vazandu-i disparand pe usa garii, am avut un sentiment de despartire greu de definit. Am venit acasa si m-am uitat la poze, fara sa ma satur de ele. Si azi am trait tot acolo, cu grupul, in cetate. Si mi-a fost tare bine.
Cam asta este povestea celor 3 zile minunate. Le multumesc celor din grup si lui Aurelian, cel care a facut din excursia noastra o adevarat poveste, in care ne-am bucurat sa fim personaje de cetate. Sa ne revedem cu bine!
Navigare
[#] Pagina următoare
Du-te la versiunea completă