Razboiul sexelor

[optimus sum]

echilibrul e bun si necesar atata vreme cat il cauti..cand il gasesti , iar e ok ...dara sa ramai intr-un echilibru perfect o viata , inseamna sa mori ...

[marcutza]

ma refeream la echilibrul interior nu al unei vieti.

perfectiunea nu exista  de aceea suntem vii 

[adda]

"o balanta aflata in echilibru devine inactiva, statica, monotona, MOARTA"

echilibrul este numai in noi.

nu credeti ca tocmai diferentele dintre sexe aduc echilibru?
cred ca tocmai asta ne atrage la celalalt...diferenta...

[optimus sum]

echilibrul interior sau exterior este tocmai dezechilibrul permanent, daca intelegi ce vreau sa spun ...nu un dezechilibru exagerat ca rastorni balanta si se alege praful ..dar o continua miscare a balantei este tocmai echilibrul pe care il cautam ...

[marcutza]

nu credeti ca tocmai diferentele dintre sexe aduc echilibru?

ba da !

cred ca tocmai asta ne atrage la celalalt...diferenta...

exact !

[optimus sum]

atunci razboiul dintre sexe e bun ? ce facem cu el ?
il oprim si facem o pace permanenta, frumoasa si moarta ?
sau il ducem , dar il ducem frumos si ponderat , in asa fel incat sa ne descoperim valentele de luptatori in fiecare clipa , si perpetuu...

[marcutza]

il ducem frumos si ponderat , in asa fel incat sa ne descoperim valentele de luptatori in fiecare clipa , si perpetuu...

!!!!

[optimus sum]

suntem gata de a incepe ...

[adda]

hai sa fim seriosi....daca barbatul si femeia ar fi la fel...unde ar mai fi atractia?  

[steliana]

ma excit de placere!

evident ca nimanui nu-i place exhilibrul decat pentru momentul cand l-a simtit. de aici se poate dezvolta orice dezechilibru.
am intalnit oameni care nici marcar nu s-au echilibrat;
am cunoscut oameni pe care echilibrul i-a dezechilibrat;

cand echilibrul devine normalitate ... firescul sta in anormalitate propriu-zisa pana de devine iar normalitate ...
ce urmeaza echilibrului dezechilibrat cand anormalitatea devine normalitate?

varietatea de dezechilibru echilibrat?

si atunci, unde este razboiul?
tot in clipa decizionala/conflictuala?

cum se pot anihila/echilibra aceste stari/sentimente atunci cand raporturile se inverseaza?

[silviu]

nu este un razboi ci o continua miscare

cam asa ceva, doamna profesoara

[optimus sum]

raspunzand postarii lui micaela despre punerea tuturor cartilor pe masa in utopica speranta de a obtine relatia sacra...
atunci cand nu mai ai nimic de descoperit la cel pe care-l iubesti, atunci cand nu mai ai nimic de cautat in tine insati, atunci cand totul se stie se cunoaste si se accepta , nu mai obtii decat un rai echilibrat si pustiu... atingi echilibrul absolut , si apoi ?
QED draga micaela... de asta psihologia beletristica nu face decat sa suceasca minti cu vorbe si idei frumoase..
feriti-va de capcana platitudinii...

[micaela]

Opti, versatilitatea de care am vorbit ieri in treacat, nu era aceea a unui dezechilibru dinamizator ci aceea (cum spuneam, razand ) a unei miscari de rotatie (in plan orizontal, cu axul vertical. Vizualizezi, da? ) care scoate la iveala, succesiv, diversele fatzete (ca sa nu zic fetze, ca da peiorativ) ale personalitatii cuiva. Sigur ca un personaj cameleonic poate fi interesant (macar ca obiect de observatie amuzata si cercetare psihologica ) pentru cei din jur, caci tine curiozitatea vie, dar crezi ca poate cineva “crede”cu adevarat in el? O sa zici ca increderea, “siguranta” sunt monotone si plictisitoare…poate ca da, intr-o anumita masura, dar ai idee cat confort sufletesc iti pot da? Iar dinamismul, “jocul” unei relatii pot fi intretinute si altfel, cand cei doi sunt inteligenti si au umor (pe langa altele..foarte necesare intr-o relatie “mishto” (ca sa ies din limbajul “academic” de-i deranjeaza pe unii  )…desi e inerent sa apara si plictiseala, din cand in cand. Nimic nu functioneaza intr-o aceleratie continua….mai sunt si momente de relanti, ca e posibil sa te lase motorul daca-l fortezi permanent.
Apoi, daca e sa fii obiectiv, si versatilitatea devine obositoare, enervanta si monotona, de la un punct incolo…si daca in ceva confortabil mai ramai…din ceva si nesigur si neamuzant (caci si versatilitatea permanenta isi pierde hazul, a la longue, devenind egala cu sine, deci monotona)  si neconfortabil, cu siguranta ajungi sa pleci.
De fapt, n-a infierat nimeni versatilitatea…poate ca, mai ales in lumea in care traim, isi are rolul ei…unii o au, altii nu, sau in prea mica masura….important e cum practici versatilitatea si daca nu provoci rau celor din jur. Poti fi ludic, histrionic, dar cu grija si masura…Aici e problemu’, ma-ntelegi, prietene? (observi ca am masculinizat substantivul “problema” caci voi, barbatii, stiti mai bine a le creea.  Azi doar fac pe misandra ca de fapt nu ma simt )

[optimus sum]

"Sigur ca un personaj cameleonic poate fi interesant (macar ca obiect de observatie amuzata si cercetare psihologica Cheesy) pentru cei din jur, caci tine curiozitatea vie, dar crezi ca poate cineva “crede”cu adevarat in el?"
si ce te face sa crezi ca lui ii pasa prea mult daca "crede" cineva in el ? poate multumirea lui este amuzamentul celor cel privesc cu amuzament...
cat despre acceleratie si relanti, insasi aceasta alternare de factori este un dezechilibru care creeaza echilibrul dorit a fi dezechilibrat...
singurul "problem" este poderatia in a creea dezechibrul si cred ca aici nu am sarit calul ...



publicitate:
caut factorul dezechilibrat care poate echilibra dezechilibrul meu interior... ofer la schimb bucuria de a te simti stabil(a) intr-un mediu instabil...

[micaela]

raspunzand postarii lui micaela despre punerea tuturor cartilor pe masa in utopica speranta de a obtine relatia sacra...
atunci cand nu mai ai nimic de descoperit la cel pe care-l iubesti, atunci cand nu mai ai nimic de cautat in tine insati, atunci cand totul se stie se cunoaste si se accepta , nu mai obtii decat un rai echilibrat si pustiu... atingi echilibrul absolut , si apoi ?
QED draga micaela... de asta psihologia beletristica nu face decat sa suceasca minti cu vorbe si idei frumoase..
feriti-va de capcana platitudinii...

e un tip de perspectiva asupra lucrurilor corecta dintr-un anumit punct de vedere... e, din pacate, o perceptie majoritara. n-am timp si nici chef acuma sa gasesc argumentatia (dificila rau) unui alt tip de perspectiva. te-as intreba numai atat: pe cine iubesti tu cu adevarat (chiar in ciuda obisnuintelor, monotoniilor...)? pentru cine ai cele mai profunde si constante sentimente? nu pentru cei foarte apropiati si (destul de) implicit bine-cunoscuti, in profunzime: parinti, copii, buni prieteni? am mai spus si nu vreau sa repet, da' o fac , adevarata iubire incepe cu buna cunoastere a celuilalt; de-abia atunci il iubesti cu adevarat pe el. pana acolo e atractie, indragosteala, vraja (si vrajeala )...cand ajungi sa cunosti bine o fiinta si poti continua sa o iubesti cunoscandu-i si umbrele...putem vorbi cu adevarat de iubire

despre anti-platitudine mai vorbim.  
acum ma duc sa-mi vad de treburi