21
Feed-back-uri, impresii, fotografii din excursiile si vacantele noastre / Re: Egipt – Misterul Faraonilor, croazieră pe Nil & relaxare la Marea Roșie. 2026
« Ultimul mesaj de oli Joi, 26 Martie 2026, 18:16 »
Calatorii, distractie, socializare, pentru persoane singure
Stiri:
Mesaje Recente
22
Articole turistice / Lauterbrunnen: Cea mai frumoasă vale alpină din Elveția
« Ultimul mesaj de admin Joi, 26 Martie 2026, 07:39 »Lauterbrunnen: Cea mai frumoasă vale alpină din Elveția
Lauterbrunnen – valea celor 72 de cascade. Când cobori din tren în mica gară din Lauterbrunnen, ai senzația că ai intrat într-o poveste. Pereții abrupți ai văii se ridică aproape vertical, iar de sus cad, ca niște panglici argintii, zeci de cascade. Aerul e curat, incredibil de curat, iar liniștea este spartă doar de sunetul apei și de clopoțeii vacilor alpine.
Cascadele sunt sufletul văii. Printre ele: Staubbach - una dintre cele mai înalte cascade libere din Europa. Seara, iluminată, pare ireală. Trümmelbach Falls - ascunse în interiorul muntelui – un spectacol de apă și forță a naturii. Satele alpine de deasupra văii
Satele alpine de deasupra văii. In Wengen se ajunge cu un tren mic, care urcă liniștit din valea Lauterbrunnen, strecurându-se printre păduri și pajiști. Nu există grabă aici, de fapt nu există nici mașini.
Când cobori, primul lucru pe care îl remarci este… liniștea. Nu una apăsătoare, ci una vie, plină de sunete subtile: pași pe lemn, vântul printre brazi, un clopot de vacă undeva în depărtare.
Casele din lemn, decorate cu flori roșii și mov, par că te privesc calm. Totul e ordonat, curat, aproape perfect – dar fără să fie rigid. În depărtare, dominând orizontul, se ridică masivul Jungfrau, alb, impunător, aproape ireal.
In Mürren se ajunge cu telecabina, iar urcarea în sine este o experiență: valea rămâne jos, din ce în ce mai mică, până când te trezești suspendat între cer și stâncă. Mürren nu pare construit, ci așezat cu grijă pe marginea unei prăpăstii, ca și cum cineva a vrut să creeze cel mai spectaculos balcon din Alpi. Străduțele sunt mici, intime, iar casele par că se agață de stâncă.
Priveliștea este copleșitoare. În fața se desfășoară un zid de munți: Eiger, Mönch și Jungfrau, ca niște gardieni tăcuți ai văii.
Doua excursii memorabile: Jungfraujoch „Acoperișul Europei” – trenul urcă până la peste 3.400 m. Gheață, zăpadă și priveliști incredibile.
Schilthorn - faimos pentru restaurantul rotativ și legătura cu James Bond.
Seara, Lauterbrunnen devine aproape magic. Lumina apusului colorează pereții stâncoși în portocaliu, iar cascadele par aurii. Nu există agitația marilor orașe – doar liniște, natură și sentimentul că ai ajuns într-un loc rar.
Lauterbrunnen – valea celor 72 de cascade. Când cobori din tren în mica gară din Lauterbrunnen, ai senzația că ai intrat într-o poveste. Pereții abrupți ai văii se ridică aproape vertical, iar de sus cad, ca niște panglici argintii, zeci de cascade. Aerul e curat, incredibil de curat, iar liniștea este spartă doar de sunetul apei și de clopoțeii vacilor alpine.
Cascadele sunt sufletul văii. Printre ele: Staubbach - una dintre cele mai înalte cascade libere din Europa. Seara, iluminată, pare ireală. Trümmelbach Falls - ascunse în interiorul muntelui – un spectacol de apă și forță a naturii. Satele alpine de deasupra văii
Satele alpine de deasupra văii. In Wengen se ajunge cu un tren mic, care urcă liniștit din valea Lauterbrunnen, strecurându-se printre păduri și pajiști. Nu există grabă aici, de fapt nu există nici mașini.
Când cobori, primul lucru pe care îl remarci este… liniștea. Nu una apăsătoare, ci una vie, plină de sunete subtile: pași pe lemn, vântul printre brazi, un clopot de vacă undeva în depărtare.
Casele din lemn, decorate cu flori roșii și mov, par că te privesc calm. Totul e ordonat, curat, aproape perfect – dar fără să fie rigid. În depărtare, dominând orizontul, se ridică masivul Jungfrau, alb, impunător, aproape ireal.
In Mürren se ajunge cu telecabina, iar urcarea în sine este o experiență: valea rămâne jos, din ce în ce mai mică, până când te trezești suspendat între cer și stâncă. Mürren nu pare construit, ci așezat cu grijă pe marginea unei prăpăstii, ca și cum cineva a vrut să creeze cel mai spectaculos balcon din Alpi. Străduțele sunt mici, intime, iar casele par că se agață de stâncă.
Priveliștea este copleșitoare. În fața se desfășoară un zid de munți: Eiger, Mönch și Jungfrau, ca niște gardieni tăcuți ai văii.
Doua excursii memorabile: Jungfraujoch „Acoperișul Europei” – trenul urcă până la peste 3.400 m. Gheață, zăpadă și priveliști incredibile.
Schilthorn - faimos pentru restaurantul rotativ și legătura cu James Bond.
Seara, Lauterbrunnen devine aproape magic. Lumina apusului colorează pereții stâncoși în portocaliu, iar cascadele par aurii. Nu există agitația marilor orașe – doar liniște, natură și sentimentul că ai ajuns într-un loc rar.
23
Excursii si evenimente 2026 / Re: 1 Mai la Cetatea Carului. Hai la mici, bere si distractie! 30 aprilie - 3 mai
« Ultimul mesaj de Florica 1 Joi, 26 Martie 2026, 07:28 »Buna ziua
Din pacate nu mai pot paryicipa la acest eveniment.
Daca doreste cineva un loc la baieti tel 0721 790 014
Multumesc
Din pacate nu mai pot paryicipa la acest eveniment.
Daca doreste cineva un loc la baieti tel 0721 790 014
Multumesc
24
Feed-back-uri, impresii, fotografii din excursiile si vacantele noastre / Re: Egipt – Misterul Faraonilor, croazieră pe Nil & relaxare la Marea Roșie. 2026
« Ultimul mesaj de oli Miercuri, 25 Martie 2026, 22:23 »E greu de povestit tot, pt ca a fost minunat, intens si f frumos!
Sa relatez zborul cu balonul manuit de un pilot experimentat si echipa lui, deasupra vaii regilor si teplului lui Hatshepsut, cu soarele la rasarit!
Sa simti uimirea si entuziasmul colegilor de excursie cand am intrat in inima piramidei, sau in mormintele superb pictate vechi de 3500 de ani din Valea Regilor, sau cand me-am auzit pasii rasunand dis de dimineata in templul din Luxor. Trebuie mers, trebuie simtit!
Iar soarele, nemuritorul Raa, nu e mai frumos ca in Egipt.
Ne -am delectat cu parfumuri, condimente, bumbac fin Egiptean la magazinele propuse. Sicanant pt unii este negocierea permanenta , sau uneori asteptarea permanenta a unui tips, dar si asta face parte din farmecum local.
Felicitari pt organizarea unei asa de reusite excursii!
Sa relatez zborul cu balonul manuit de un pilot experimentat si echipa lui, deasupra vaii regilor si teplului lui Hatshepsut, cu soarele la rasarit!
Sa simti uimirea si entuziasmul colegilor de excursie cand am intrat in inima piramidei, sau in mormintele superb pictate vechi de 3500 de ani din Valea Regilor, sau cand me-am auzit pasii rasunand dis de dimineata in templul din Luxor. Trebuie mers, trebuie simtit!
Iar soarele, nemuritorul Raa, nu e mai frumos ca in Egipt.
Ne -am delectat cu parfumuri, condimente, bumbac fin Egiptean la magazinele propuse. Sicanant pt unii este negocierea permanenta , sau uneori asteptarea permanenta a unui tips, dar si asta face parte din farmecum local.
Felicitari pt organizarea unei asa de reusite excursii!
25
Feed-back-uri, impresii, fotografii din excursiile si vacantele noastre / Re: Egipt – Misterul Faraonilor, croazieră pe Nil & relaxare la Marea Roșie. 2026
« Ultimul mesaj de oli Miercuri, 25 Martie 2026, 22:03 »Dar sa reluam firul de la Cairo, unde ne-am bucurat de peisajul desertic cu piramidele din Gisa si sfinxul si de comorile descoperite in mormantul lui Tutankamon acum expuse in extenso la marele muzeu egipitean.
Apoi am zburat la Aswan, in mijlocul desertului, am vazut marele baraj inaugurat in 1970, care a impartit istoria Egipului in 2-oprind inundatiile devastatoare, dar si datatoare de viata prin aluviunile fertile ale Nilului. Crocodilii au ramas in amonte de baraj. Nubienii din satele stramutate din bazinul inundat cresc crocodili ca animale de companie si ca atractie pt turisti. Plimbarea pe Nil catre satele nubiene colorate a fost f romantica, la apus printre stuf, cu barci traditionale cu vele in jur-feluci.
Croaziera pe Nil a fost f confortabila, mancarea f buna, iar peisajul , linistea au fost minunate. Pe inserat auzeai rugaciunea muezinului din satele invecinate. A fost interesant ca excursia asta a avut loc chiar in postul ramadanului. S-a simtit o usoara exaltare, o comuniune intre oameni, ca la noi de Paste.
Oamenii cu care am interactionat, au fost f calzi, in special Mina, ghidul de pe Nil, a fost extraordinar. Absolvent de facultate de arte, ne-a explicat in detaliu semnificatia inscriptiilor de pe temple, am plecat mai invatati din aceasta tara, mai atrasi de mitologia si de istoria lor antica.
Apoi am zburat la Aswan, in mijlocul desertului, am vazut marele baraj inaugurat in 1970, care a impartit istoria Egipului in 2-oprind inundatiile devastatoare, dar si datatoare de viata prin aluviunile fertile ale Nilului. Crocodilii au ramas in amonte de baraj. Nubienii din satele stramutate din bazinul inundat cresc crocodili ca animale de companie si ca atractie pt turisti. Plimbarea pe Nil catre satele nubiene colorate a fost f romantica, la apus printre stuf, cu barci traditionale cu vele in jur-feluci.
Croaziera pe Nil a fost f confortabila, mancarea f buna, iar peisajul , linistea au fost minunate. Pe inserat auzeai rugaciunea muezinului din satele invecinate. A fost interesant ca excursia asta a avut loc chiar in postul ramadanului. S-a simtit o usoara exaltare, o comuniune intre oameni, ca la noi de Paste.
Oamenii cu care am interactionat, au fost f calzi, in special Mina, ghidul de pe Nil, a fost extraordinar. Absolvent de facultate de arte, ne-a explicat in detaliu semnificatia inscriptiilor de pe temple, am plecat mai invatati din aceasta tara, mai atrasi de mitologia si de istoria lor antica.
26
Feed-back-uri, impresii, fotografii din excursiile si vacantele noastre / Re: Egipt – Misterul Faraonilor, croazieră pe Nil & relaxare la Marea Roșie. 2026
« Ultimul mesaj de oli Miercuri, 25 Martie 2026, 21:40 »Buna regasire dupa asa o excursie frumoasa! Egiptul este una dintre cele mai frumoase tari din cate am vazut!
Cu conditiile unui razboi invecinat, si emotiile create, desfasurarea excursuei a fost impecabila. Am intanit o tara linistita, tare insorita si iubitoare de turisti.
Cairo, gazda celor 3 mari piramide si a marelui muzeu egiptean, nou inaugarat,este un oras al contrastelor, langa cartiere nou contruite si elegande, sosele cu 10 bebzi, metrou de suprafata are si zone multe de o mizerie de nedescrus, comparabila probabil cu India-oameni f saraci, animale slabe, sau chiar moarte, carute, magari, gunoaie. Cu toate acestea, orasul are un farmec aparte.
Mancarea in Egipt mi s-a parut echilibrata cu multe boabe( fasole, naut), lipii, carne la gratar, supe , salate. Am mancat su fructe de sezon-capsuni, portocale, curmale proaspete si nu uscate, guave.
Hotelurile, ca intotdeauna cu Singles Camp, elegante, cu gradini luxuriante.
O mica paranteza-un lucru haios, in Egipt tot trebuie sa iti curga o chiuveta, un wc, oricate stele are hotelul
altfel nu are farmec.
Experienta all inclusive din Hurgada a fost f placuta. Puteai lua masa la restaurantul principal cu bufet suedez f bogat, sau in gradina hotelului te asteptau tot all inclusive elegantele restaurante italienesc, arabesc sau chinezesc, sau puteai lua micul dejun la restaurantul pescaresc de pe plaja. Daca ti de parea prea rece apa marii, putea sa inoti in piscina cu apa calda.
Ne-am putut rezerva aici excursii optionale- o parte am facut snorkeling, altii scufundari sa descoperim reciful de corali bogat in anrmone de mare si o multitudine de pesti.
Una dintre cele mai interesante experiente a fost excursia optionala safari in desert, unde numai cu 35$ am avut ocazia sa petrecem aproape o zi intreaga in desert, sa conducem un ATW, apoi sa ne duca un sofer cu o dubita impreuna cu un grup de turusti veseli, si in ritmuri de muzica araba, peste dealuri, ne-am avantat catre inima desertului, la 25 km , unde incepea un lant de munti sterpi, nu f inalti, unde aveau beduinii satul.
Sunt popoare nomade originare din Arabia Saudita, complet liberi. Ne-au pllimbat cu camilele, am avut ocazia de cumparam unguente si ceaiuri naturiste, ne-au servit cu ceai si lipie coapta in fata noastra de elegantele femei invalutite.
Cu conditiile unui razboi invecinat, si emotiile create, desfasurarea excursuei a fost impecabila. Am intanit o tara linistita, tare insorita si iubitoare de turisti.
Cairo, gazda celor 3 mari piramide si a marelui muzeu egiptean, nou inaugarat,este un oras al contrastelor, langa cartiere nou contruite si elegande, sosele cu 10 bebzi, metrou de suprafata are si zone multe de o mizerie de nedescrus, comparabila probabil cu India-oameni f saraci, animale slabe, sau chiar moarte, carute, magari, gunoaie. Cu toate acestea, orasul are un farmec aparte.
Mancarea in Egipt mi s-a parut echilibrata cu multe boabe( fasole, naut), lipii, carne la gratar, supe , salate. Am mancat su fructe de sezon-capsuni, portocale, curmale proaspete si nu uscate, guave.
Hotelurile, ca intotdeauna cu Singles Camp, elegante, cu gradini luxuriante.
O mica paranteza-un lucru haios, in Egipt tot trebuie sa iti curga o chiuveta, un wc, oricate stele are hotelul
altfel nu are farmec.
Experienta all inclusive din Hurgada a fost f placuta. Puteai lua masa la restaurantul principal cu bufet suedez f bogat, sau in gradina hotelului te asteptau tot all inclusive elegantele restaurante italienesc, arabesc sau chinezesc, sau puteai lua micul dejun la restaurantul pescaresc de pe plaja. Daca ti de parea prea rece apa marii, putea sa inoti in piscina cu apa calda.
Ne-am putut rezerva aici excursii optionale- o parte am facut snorkeling, altii scufundari sa descoperim reciful de corali bogat in anrmone de mare si o multitudine de pesti.
Una dintre cele mai interesante experiente a fost excursia optionala safari in desert, unde numai cu 35$ am avut ocazia sa petrecem aproape o zi intreaga in desert, sa conducem un ATW, apoi sa ne duca un sofer cu o dubita impreuna cu un grup de turusti veseli, si in ritmuri de muzica araba, peste dealuri, ne-am avantat catre inima desertului, la 25 km , unde incepea un lant de munti sterpi, nu f inalti, unde aveau beduinii satul.
Sunt popoare nomade originare din Arabia Saudita, complet liberi. Ne-au pllimbat cu camilele, am avut ocazia de cumparam unguente si ceaiuri naturiste, ne-au servit cu ceai si lipie coapta in fata noastra de elegantele femei invalutite.
27
Excursii si evenimente 2026 / Re: Ceahlău & Lacul Izvorul Muntelui – escapadă de sfârșit de vară. 28 - 30 aug 2026
« Ultimul mesaj de admin Miercuri, 25 Martie 2026, 08:48 »Am lansat excursia. Inscrierile se fac aici: https://singlescamp.ro/trip/ceahlau-2026
28
Articole turistice / Re: Pico – suflet vulcanic în mijlocul Atlanticului
« Ultimul mesaj de dadus Luni, 23 Martie 2026, 18:27 »De muuuuult nu am mai scris pe forum
Gigi, cand am citit ce ai scris, mi s-a făcut " pielea de gaina"..... si mi-am amintit de clipele minunate de atunci.
Mi-am adus aminte, seara cand ne-ai dus sa vedem " barcutza" cu care vom traversa Atlanticul.
A doua zi dimineața, am pornit in calatorie, apăreau balenele, delfini, la un moment dat in zare insula, dar....si norii, apoi debarcarea pe o ploaie..., dar noi râdeam si era o atmosfera super, ploaie, flori multe, nimeni pe drum....si apoi a apărut mașina, si am plecat mai departe. Într-adevăr au fost niște oameni minunați localnicii, sa apari asa din ocean la poarta lor si sa te ajute.
Apoi insula- peisaje, vreme faină, norii care apăreau si dispăreau, -cand eram la baza vulcanului-, norii au dispărut sa vedem si sa pozam vârful muntelui, apoi au acoperit iar vârful.
Iar drumul de întoarcere...eu sunt un iubitor al apusurilor si rasariturilor...a fost si încă ramine cel mai tare apus din viata mea...
Da, a fost memorabil, a rămas acea expediție pe Pico si in sufletul meu.
Gigi, cand am citit ce ai scris, mi s-a făcut " pielea de gaina"..... si mi-am amintit de clipele minunate de atunci.
Mi-am adus aminte, seara cand ne-ai dus sa vedem " barcutza" cu care vom traversa Atlanticul.
A doua zi dimineața, am pornit in calatorie, apăreau balenele, delfini, la un moment dat in zare insula, dar....si norii, apoi debarcarea pe o ploaie..., dar noi râdeam si era o atmosfera super, ploaie, flori multe, nimeni pe drum....si apoi a apărut mașina, si am plecat mai departe. Într-adevăr au fost niște oameni minunați localnicii, sa apari asa din ocean la poarta lor si sa te ajute.
Apoi insula- peisaje, vreme faină, norii care apăreau si dispăreau, -cand eram la baza vulcanului-, norii au dispărut sa vedem si sa pozam vârful muntelui, apoi au acoperit iar vârful.
Iar drumul de întoarcere...eu sunt un iubitor al apusurilor si rasariturilor...a fost si încă ramine cel mai tare apus din viata mea...
Da, a fost memorabil, a rămas acea expediție pe Pico si in sufletul meu.
29
Articole turistice / Pico – suflet vulcanic în mijlocul Atlanticului
« Ultimul mesaj de admin Luni, 23 Martie 2026, 07:49 »Pico – suflet vulcanic în mijlocul Atlanticului
Vă povestesc despre una dintre cele mai frumoase zile pe care le-am petrecut în Singles Camp: traversarea maritimă dintre insula Terceira și insula Pico, în august 2015. Acum 11 ani. Mi-a rămas în suflet. Am ales 86 de fotografii dintre cele peste 300 făcute atunci. Povestea mea va fi bogat ilustrată, pentru a înțelege mai bine ce m-a încântat în acele momente. Pe lângă oamenii minunați alături de care am călătorit, pe lângă echipaj, atmosfera, Peppermint și vin...
Totul începuse încă de acasă, când, fermecat de fotografiile găsite pe internet, am decis să includem în excursia noastră și insula Pico. Așa că, după ce vizitaserăm insula São Miguel și ajunseserăm pe Terceira, am început să căutăm cea mai simplă și mai ieftină variantă de a vedea și Pico. Din țară nu reușisem să aflu mare lucru, doar că existau zboruri locale și un ferry care opera între insule. La Angra aveam însă să mă dezumflu total: existau zboruri, dar nu cu frecvență zilnică, iar ferry-ul circula doar între insulele mai apropiate și, mai rar, între celelalte.
Dar, cine mă cunoaște știe cum sunt: nu renunț nici în ruptul capului la o idee. Iar cea de a ajunge pe Pico îmi era adânc sădită în minte, așa că îmi era imposibil să accept că nu există alternative.
Era a doua parte a zilei și, după un tur pe Terceira, am ajuns cu toții în zona centrală a Angrei. Am intrat într-un restaurant unde am avut parte de un adevărat festin, dar și de un show culinar de excepție: cu flambare, cu prezentare la gheridon. De parcă ai fi fost într-un local cu stele Michelin din centrul Parisului, nu în mijlocul oceanului.
După masă, lumea s-a împrăștiat — vremea bună îmbia la plimbare. Eu am intrat în Centrul de Informare Turistică, în încercarea de a găsi o soluție pentru Pico. O doamnă vioaie mi-a spus că singura șansă de a ajunge pe insulă ar fi o ambarcațiune privată, dar că nu avea în evidență pe nimeni care să organizeze așa ceva. Existau doar câteva firme maritime în Angra, iar acestea se ocupau exclusiv cu whale & dolphin watching sau cu tururi în jurul insulei. Mi-a explicat unde le găsesc birourile și am pornit spre port.
În primul birou în care am intrat am dat peste o femeie jovială, numai un zâmbet. I-am explicat că suntem un grup mic și că dorim o croazieră, dar când i-am spus exact ce vrem, zâmbetul i s-a estompat instantaneu. Nu nimerisem ce trebuia și voiam deja să ies să încerc la alt birou. Dar în ușă stătea „căpitanul”, un tip înalt, care bloca aproape complet ieșirea. Până să plec, doamna îi spusese deja ce era cu mine și ce doream.
Se uită la mine, se uită la ea (aveam sa aflu mai tarziu ca era soția lui), îi spune ceva în portugheză și îmi face semn să rămân. Jorge — pentru că așa îl chema pe căpitan — nu știa nicio boabă de engleză, iar cele câteva cuvinte pe care le știam eu în portugheză nu mă ajutau deloc să ne înțelegem fără un „translator”.
Doamna vine spre mine și îmi spune: „900 de euro, e ok?”
Îmi venea să sar în sus de bucurie. Era mult mai bine decât mă așteptam. I-am dat imediat ce aveam la mine, ca nu cumva să se răzgândească. Am stabilit să ne mai întâlnim o dată în acea seară, ca să punem totul la punct. Am fugit în oraș să-mi găsesc grupul și să le spun ce reușisem. Veselie și entuziasm general.
Am strâns banii de la toți, iar seara ne-am dus cu toții în port. Le-am arătat „bărcuța” cu care urma să traversăm oceanul între două insule — aproximativ 60 de mile marine. Poate că cei din grup se așteptau la un soi de vaporaș sau măcar la ceva mai mare. Dar căpitanul și doamna inspirau toată încrederea, așa că am lăsat noaptea să ne mai fure din gânduri. Hotărâserăm să ne întâlnim dis-de-dimineață, dar nu înainte de a mai face încă o verificare meteo, ca să vedem cum stăteau lucrurile cu valurile.
Am pornit de la hotel pe întuneric; încă nu se crăpase de ziuă. În mai puțin de un sfert de oră eram în port, gata de aventură. Echipajul era deja acolo și începuseră pregătirile. Vremea se anunța bună, așa că: „vânt la pupă!”.
Am urcat cu toții, ne-am instalat în „sufragerie”, așezându-ne fiecare lucrurile pe care le luaserăm cu noi pentru o zi de excursie. Ambarcațiunea a fost dezlegată, ancora ridicată și ne-am croit drum printre alte bărci pentru a ieși din port.
Pe doc, doamna aproape că alerga după noi. Făcea semne largi cu mâna, un soi de fluturat al soției de marinar. Mi s-a strâns inima: nu știu de ce, dar mi s-a părut un fel de rămas-bun, ca pentru o călătorie de pe vremea lui Columb sau Vasco da Gama.
Mai fusese însă ceva care mă pusese pe gânduri. Echipajul era format din cinci persoane. Noi eram doar opt. Iar ambarcațiunea părea genul care are nevoie de maximum doi skiperi. Atunci am realizat: nu era deloc o călătorie ușoară. Dar gândurile mi s-au risipit, apoi s-au împrăștiat în zarea largă a oceanului. În depărtare vedeam țelul zilei noastre — insula Pico — și asta mă făcea să uit de orice grijă.
Am lăsat în urmă portul, cu ambarcațiunile sale multicolore și clădirile coloniale. Printre ele se distingea un hotel modern, cel care avea să mă găzduiască în următoarea mea excursie în Azore.
Drumul pe apă a fost unul de vis: cinci ore plutind pe mare, șaptesprezece balene și mai mulți delfini. Prima siluetă care ne-a ieșit în cale a fost cea alungită a insulei São Jorge, sora mea de nume. São Jorge este una dintre cele mai expresive insule ale Azorelor: lungă, îngustă și tăiată parcă dintr-o singură linie vulcanică, așezată între Pico și Faial, în inima Atlanticului. Are puțin peste 8.300 de locuitori și are doar două orasele, Velas și Calheta. Așezările sunt mici, risipite de-a lungul coastei și pe platoul înalt al insulei, ceea ce îi dă un aer retras și foarte autentic. Un tărâm suspendat între stâncă, ceață și mare.
Ceea ce face São Jorge cu adevărat specială sunt fajã-urile — acele petice de pământ plate, născute la poalele falezelor abrupte, prin prăbușiri de teren sau curgeri de lavă. Ele dau insulei un relief aproape neverosimil: deasupra, culmi verzi și abrupte; dedesubt, mici lumi izolate, cu livezi, capele, case albe și deschideri neașteptate spre mare. Tocmai această geografie spectaculoasă a făcut din São Jorge una dintre cele mai distinctive insule ale arhipelagului.
Cu echipajul era greu să te înțelegi. Ei știau foarte puțină engleză, iar noi nu știam deloc portugheză. Așa că n-am priceput mare lucru din tot ce ținea de navigație. Înțelegeam doar când ne apropiam de vreo balenă. Atunci strigau cu toții: "Baleia! Baleia!" „Cachalote!”
După mai bine de cinci ore de navigare, am zărit țărmul insulei Pico. Dar nu arăta deloc ca portul la care mă așteptam. Eu închiriasem un microbuz pe care urma să îl luăm din Madalena, principalul oraș al insulei. Ce vedeam noi erau doar câteva căsuțe și un doc de acostare. Ajunși la mal, întreb: „Madalena?”, iar căpitanul, foarte calm, îmi răspunde: „Não, Calheta.”
Adică nu eram în Madalena, ci în alt oraș? Foarte senini, îmi explică faptul că, dacă mergeam până în port, ar mai fi însemnat încă o oră sau poate chiar două de drum pe mare și ne-ar fi rămas prea puțin timp pentru vizitare. Mă uit pe hartă și văd că până în Madalena sunt doar vreo 40 de kilometri. „A, bun”, mi-am zis, „luăm un taxi și într-o oră suntem la microbuz; putem începe să explorăm insula.”
Fac câțiva pași și mă uit în urmă. Ambarcațiunea rămăsese trasă la doc. Ploua cu găleata, iar ceilalți din grup, împreună cu echipajul, rămăseseră acolo, la adăpost. Apa îmi șiroia pe lentile și aproape că nu mai vedeam nimic. Pe la vreo 300 de metri se zărea o primă casă. Bat la poartă, strig. Într-un târziu, iese o doamnă. Îi strig: „Taxi?”
Vine spre mine, se apropie și, crezând că nu a înțeles, întreb din nou: „Taxi?” Cred că, dacă aș fi întrebat-o dacă văzuse prin zonă niște omuleți verzi coborâți dintr-o navă extraterestră, ar fi fost mai puțin uimită. Atât de surprinsă părea. Mă întreabă și ea, la rândul ei: „Taxi?” Iar eu, foarte senin: „Sim, táxi.”
Îmi face semn să aștept. Intră în casă. Mă așteptam să revină și să-mi spună că a chemat un taxi, dar după vreo cinci minute iese și, parcă din pământ, mai apar încă trei femei. Sporovăiesc ele ce sporovăiesc și, într-un final, îmi spun: „OK.”
Între timp, ploaia se oprise. Mă întorc la barcă și le spun tuturor că urmează să vină un taxi să ne ia. Căpitanul, curios, vine și el cu noi și ne însoțește până la mașină. Ceea ce apare nu este tocmai un taxi, dar era perfect în regulă: un microbuz în care încăpeam cu toții.
Urcăm, plini de voie bună, și pornim la drum. Pe traseu încep să fac fotografii. Insula era cu adevărat spectaculoasă. Îmi fac socoteala și mă gândesc că, în 45 de minute, vom fi în Madalena. Îmi proiectam deja în minte programul zilei, când, dintr-odată, ne oprim. Doamna care conducea microbuzul îmi arată că „până aici”. „Și de aici?”, o întreb prin semne. „Vine o altă mașină”, îmi explică tot prin semne.
Eram undeva lângă São Roque. După vreo cinci minute apare și mașina. Un nene hâtru care, din fericirea noastră, înțelegea și vorbea ceva engleză. Urcăm și ajungem destul de repede în Madalena. Iau microbuzul și ne începem imediat incursiunea.
Insula pare construită în jurul unei chemări verticale: totul conduce, într-un fel sau altul, spre Montanha do Pico, vulcanul uriaș care se înalță la 2.351 de metri, cel mai înalt punct al Portugaliei. Îl vezi de departe și ai senzația că insula întreagă trăiește sub umbra lui, ca sub o poruncă tăcută a pietrei și a cerului.
La poalele acestei forțe vulcanice, podgoriile insulei. Nu sunt întinse moi și line, ci tăiate de mii de ziduri negre de lavă, așezate în lungi linii paralele cu țărmul. In interiorul fiecărui pătrat stau aparate de vânt si salinitate 4-6 butași de vie. Este unul dintre cele mai emoționante peisaje cultivate din Atlantic: o luptă veche între om, vânt, sare și piatră, transformată în frumusețe. Tocmai această adaptare extraordinară a viei la un pământ aspru a făcut ca peisajul viticol din Pico să fie înscris în patrimoniul mondial UNESCO.
Insula are și o latură mai misterioasă, vegetală, aproape arhaică. În unele colțuri, mai ales acolo unde clima și relieful au rămas mai puțin atinse, apar dracenele — cu aerul lor preistoric, ca niște arbori veniți dintr-o altă vârstă a lumii. Prezența lor dă locului ceva de grădină primordială, de margine între Europa și tropice, între real și legendă. În Pico, până și pădurea pare să păstreze memoria focului vulcanic și a umezelii oceanice. În ansamblul ei, insula adună habitate foarte diferite, de la zone vulcanice și de coastă până la spațiile montane protejate ale muntelui.
Iar apoi este apropierea de Faial, care dă lui Pico un farmec aparte. Între cele două insule există doar vreo 6 kilometri de apă, atât de puțin încât, în zilele limpezi, ai impresia că Faial nu e o altă insulă, ci aproape o prelungire a privirii. Această vecinătate îi dă lui Pico un aer de dialog permanent peste canal: muntele de o parte, porturile și deschiderea spre lume de cealaltă.
Pico are în jur de 14.500 de locuitori, răspândiți în cele trei municipii ale sale — Madalena, São Roque do Pico și Lajes do Pico. Nu este o insulă aglomerată; dimpotrivă, are spațiu, tăcere și răgaz.
Străbătând Pico în felul în care am făcut-o noi atunci, totul semăna mai degrabă cu o expediție decât cu o excursie. Nu am întâlnit pe nimeni pe drumurile montane, iar peisajele aveau o sălbăticie spectaculoasă. Păduri întregi de erică, înecate în ceață, un pământ frământat de vulcani și așezat în cele mai neașteptate forme. Lacrimi de apă, căușuri strânse în cratere. A fost, efectiv, o nebunie, un extaz pe care rareori îți este dat să-l trăiești.
Nu puteam rata elixirul zeilor, licoarea plină de parfum ce se zămislea pe insulă. Am luat un bidon... să ne ajungă pe drumul de întoarcere. Nu știam însă că dragul nostru căpitan ne pregătise și o surpriză: o sticlă de peppermint făcut în casă.
A venit și clipa în care trebuia să ne întoarcem. Am predat microbuzul, iar în față ne aștepta nenea nostru hazliu, cel care ne adusese de la São Roque până la Madalena. Cu bidoane și cu o mulțime de amintiri, ne-am urcat în mașină și am făcut cale întoarsă.
Nu după mult timp am ajuns din nou la ocean. Cobor primul, mă uit în jur și mi se face rău, nu alta: nu era locul în care ne lăsase căpitanul, nu era Calheta, ci un alt doc. Mă uit la omul nostru cu o mutră îngrozită: „Unde ne-ai adus? Nu aici era locul de reîmbarcare!”
Mă liniștește imediat din priviri: „Căpitanul vostru e pe drum, sosește în câteva minute.”
Și așa a fost: nu a trecut mult timp și a apărut draga noastră ambarcațiune. Nu știusem, dar ei toți complotaseră ca să ne fie cât mai ușor și să ne facă posibilă excursia dorită: femeile din Calheta, moșul care ne dusese din São Roque și căpitanul nostru. Ținuseră mereu legătura telefonic, transmițând între ei unde ne aflam.
Dragii de ei! Ce oameni minunați!
Odată întorși în barcă, Jorge ne-a înmânat sticla de peppermint și ne-am pus pe râs și pe băut. Am stropit lichiorul de mentă cu vin de Pico, așa că, într-o jumătate de oră, eram mai mult decât euforic. Dar doar atât cât trebuia ca să mă pot bucura, amplificat, de magia apusului.
Am fost singur sau cu grupuri să admir sute și sute de apusuri, în cele mai frumoase locuri și în felurite companii minunate. Dar niciodată nu am trăit un apus atât de intens. Lăsaserăm în urmă Pico și ne apropiam de coasta sudică a insulei São Jorge când soarele s-a prăvălit în apă. Siajul crea senzația că soarele se bălăcește în ocean; era ceva de o frumusețe greu de explicat.
Apoi a venit noaptea. Ambarcațiunea a fost învăluită complet în întuneric și așa am navigat vreme de trei-patru ore. Târziu, în seară, am zărit luminile Angrei. Au tot crescut, au tot crescut, până când am început să deslușesc formele clădirilor din port. Soția căpitanului ne aștepta pe doc, sub lumina unui felinar. I-am văzut bucuria revărsată pe chip, acea dragoste temătoare de nevastă de marinar. Emoționant.
S-a încheiat o zi de călătorie fantastică. O zi din care îmi amintesc fiecare clipă, în care pot retrăi în minte fiecare emoție, fiecare senzație de atunci. Mulțumesc, Singles Camp, mulțumesc oamenilor minunați care mi-au oferit șansa unor asemenea momente.
Am revenit și în anul următor. A fost la fel, o zi superbă, dar în suflet mi-a rămas acea „prima dată”.
Vă povestesc despre una dintre cele mai frumoase zile pe care le-am petrecut în Singles Camp: traversarea maritimă dintre insula Terceira și insula Pico, în august 2015. Acum 11 ani. Mi-a rămas în suflet. Am ales 86 de fotografii dintre cele peste 300 făcute atunci. Povestea mea va fi bogat ilustrată, pentru a înțelege mai bine ce m-a încântat în acele momente. Pe lângă oamenii minunați alături de care am călătorit, pe lângă echipaj, atmosfera, Peppermint și vin...
Totul începuse încă de acasă, când, fermecat de fotografiile găsite pe internet, am decis să includem în excursia noastră și insula Pico. Așa că, după ce vizitaserăm insula São Miguel și ajunseserăm pe Terceira, am început să căutăm cea mai simplă și mai ieftină variantă de a vedea și Pico. Din țară nu reușisem să aflu mare lucru, doar că existau zboruri locale și un ferry care opera între insule. La Angra aveam însă să mă dezumflu total: existau zboruri, dar nu cu frecvență zilnică, iar ferry-ul circula doar între insulele mai apropiate și, mai rar, între celelalte.
Dar, cine mă cunoaște știe cum sunt: nu renunț nici în ruptul capului la o idee. Iar cea de a ajunge pe Pico îmi era adânc sădită în minte, așa că îmi era imposibil să accept că nu există alternative.
Era a doua parte a zilei și, după un tur pe Terceira, am ajuns cu toții în zona centrală a Angrei. Am intrat într-un restaurant unde am avut parte de un adevărat festin, dar și de un show culinar de excepție: cu flambare, cu prezentare la gheridon. De parcă ai fi fost într-un local cu stele Michelin din centrul Parisului, nu în mijlocul oceanului.
După masă, lumea s-a împrăștiat — vremea bună îmbia la plimbare. Eu am intrat în Centrul de Informare Turistică, în încercarea de a găsi o soluție pentru Pico. O doamnă vioaie mi-a spus că singura șansă de a ajunge pe insulă ar fi o ambarcațiune privată, dar că nu avea în evidență pe nimeni care să organizeze așa ceva. Existau doar câteva firme maritime în Angra, iar acestea se ocupau exclusiv cu whale & dolphin watching sau cu tururi în jurul insulei. Mi-a explicat unde le găsesc birourile și am pornit spre port.
În primul birou în care am intrat am dat peste o femeie jovială, numai un zâmbet. I-am explicat că suntem un grup mic și că dorim o croazieră, dar când i-am spus exact ce vrem, zâmbetul i s-a estompat instantaneu. Nu nimerisem ce trebuia și voiam deja să ies să încerc la alt birou. Dar în ușă stătea „căpitanul”, un tip înalt, care bloca aproape complet ieșirea. Până să plec, doamna îi spusese deja ce era cu mine și ce doream.
Se uită la mine, se uită la ea (aveam sa aflu mai tarziu ca era soția lui), îi spune ceva în portugheză și îmi face semn să rămân. Jorge — pentru că așa îl chema pe căpitan — nu știa nicio boabă de engleză, iar cele câteva cuvinte pe care le știam eu în portugheză nu mă ajutau deloc să ne înțelegem fără un „translator”.
Doamna vine spre mine și îmi spune: „900 de euro, e ok?”
Îmi venea să sar în sus de bucurie. Era mult mai bine decât mă așteptam. I-am dat imediat ce aveam la mine, ca nu cumva să se răzgândească. Am stabilit să ne mai întâlnim o dată în acea seară, ca să punem totul la punct. Am fugit în oraș să-mi găsesc grupul și să le spun ce reușisem. Veselie și entuziasm general.
Am strâns banii de la toți, iar seara ne-am dus cu toții în port. Le-am arătat „bărcuța” cu care urma să traversăm oceanul între două insule — aproximativ 60 de mile marine. Poate că cei din grup se așteptau la un soi de vaporaș sau măcar la ceva mai mare. Dar căpitanul și doamna inspirau toată încrederea, așa că am lăsat noaptea să ne mai fure din gânduri. Hotărâserăm să ne întâlnim dis-de-dimineață, dar nu înainte de a mai face încă o verificare meteo, ca să vedem cum stăteau lucrurile cu valurile.
Am pornit de la hotel pe întuneric; încă nu se crăpase de ziuă. În mai puțin de un sfert de oră eram în port, gata de aventură. Echipajul era deja acolo și începuseră pregătirile. Vremea se anunța bună, așa că: „vânt la pupă!”.
Am urcat cu toții, ne-am instalat în „sufragerie”, așezându-ne fiecare lucrurile pe care le luaserăm cu noi pentru o zi de excursie. Ambarcațiunea a fost dezlegată, ancora ridicată și ne-am croit drum printre alte bărci pentru a ieși din port.
Pe doc, doamna aproape că alerga după noi. Făcea semne largi cu mâna, un soi de fluturat al soției de marinar. Mi s-a strâns inima: nu știu de ce, dar mi s-a părut un fel de rămas-bun, ca pentru o călătorie de pe vremea lui Columb sau Vasco da Gama.
Mai fusese însă ceva care mă pusese pe gânduri. Echipajul era format din cinci persoane. Noi eram doar opt. Iar ambarcațiunea părea genul care are nevoie de maximum doi skiperi. Atunci am realizat: nu era deloc o călătorie ușoară. Dar gândurile mi s-au risipit, apoi s-au împrăștiat în zarea largă a oceanului. În depărtare vedeam țelul zilei noastre — insula Pico — și asta mă făcea să uit de orice grijă.
Am lăsat în urmă portul, cu ambarcațiunile sale multicolore și clădirile coloniale. Printre ele se distingea un hotel modern, cel care avea să mă găzduiască în următoarea mea excursie în Azore.
Drumul pe apă a fost unul de vis: cinci ore plutind pe mare, șaptesprezece balene și mai mulți delfini. Prima siluetă care ne-a ieșit în cale a fost cea alungită a insulei São Jorge, sora mea de nume. São Jorge este una dintre cele mai expresive insule ale Azorelor: lungă, îngustă și tăiată parcă dintr-o singură linie vulcanică, așezată între Pico și Faial, în inima Atlanticului. Are puțin peste 8.300 de locuitori și are doar două orasele, Velas și Calheta. Așezările sunt mici, risipite de-a lungul coastei și pe platoul înalt al insulei, ceea ce îi dă un aer retras și foarte autentic. Un tărâm suspendat între stâncă, ceață și mare.
Ceea ce face São Jorge cu adevărat specială sunt fajã-urile — acele petice de pământ plate, născute la poalele falezelor abrupte, prin prăbușiri de teren sau curgeri de lavă. Ele dau insulei un relief aproape neverosimil: deasupra, culmi verzi și abrupte; dedesubt, mici lumi izolate, cu livezi, capele, case albe și deschideri neașteptate spre mare. Tocmai această geografie spectaculoasă a făcut din São Jorge una dintre cele mai distinctive insule ale arhipelagului.
Cu echipajul era greu să te înțelegi. Ei știau foarte puțină engleză, iar noi nu știam deloc portugheză. Așa că n-am priceput mare lucru din tot ce ținea de navigație. Înțelegeam doar când ne apropiam de vreo balenă. Atunci strigau cu toții: "Baleia! Baleia!" „Cachalote!”
După mai bine de cinci ore de navigare, am zărit țărmul insulei Pico. Dar nu arăta deloc ca portul la care mă așteptam. Eu închiriasem un microbuz pe care urma să îl luăm din Madalena, principalul oraș al insulei. Ce vedeam noi erau doar câteva căsuțe și un doc de acostare. Ajunși la mal, întreb: „Madalena?”, iar căpitanul, foarte calm, îmi răspunde: „Não, Calheta.”
Adică nu eram în Madalena, ci în alt oraș? Foarte senini, îmi explică faptul că, dacă mergeam până în port, ar mai fi însemnat încă o oră sau poate chiar două de drum pe mare și ne-ar fi rămas prea puțin timp pentru vizitare. Mă uit pe hartă și văd că până în Madalena sunt doar vreo 40 de kilometri. „A, bun”, mi-am zis, „luăm un taxi și într-o oră suntem la microbuz; putem începe să explorăm insula.”
Fac câțiva pași și mă uit în urmă. Ambarcațiunea rămăsese trasă la doc. Ploua cu găleata, iar ceilalți din grup, împreună cu echipajul, rămăseseră acolo, la adăpost. Apa îmi șiroia pe lentile și aproape că nu mai vedeam nimic. Pe la vreo 300 de metri se zărea o primă casă. Bat la poartă, strig. Într-un târziu, iese o doamnă. Îi strig: „Taxi?”
Vine spre mine, se apropie și, crezând că nu a înțeles, întreb din nou: „Taxi?” Cred că, dacă aș fi întrebat-o dacă văzuse prin zonă niște omuleți verzi coborâți dintr-o navă extraterestră, ar fi fost mai puțin uimită. Atât de surprinsă părea. Mă întreabă și ea, la rândul ei: „Taxi?” Iar eu, foarte senin: „Sim, táxi.”
Îmi face semn să aștept. Intră în casă. Mă așteptam să revină și să-mi spună că a chemat un taxi, dar după vreo cinci minute iese și, parcă din pământ, mai apar încă trei femei. Sporovăiesc ele ce sporovăiesc și, într-un final, îmi spun: „OK.”
Între timp, ploaia se oprise. Mă întorc la barcă și le spun tuturor că urmează să vină un taxi să ne ia. Căpitanul, curios, vine și el cu noi și ne însoțește până la mașină. Ceea ce apare nu este tocmai un taxi, dar era perfect în regulă: un microbuz în care încăpeam cu toții.
Urcăm, plini de voie bună, și pornim la drum. Pe traseu încep să fac fotografii. Insula era cu adevărat spectaculoasă. Îmi fac socoteala și mă gândesc că, în 45 de minute, vom fi în Madalena. Îmi proiectam deja în minte programul zilei, când, dintr-odată, ne oprim. Doamna care conducea microbuzul îmi arată că „până aici”. „Și de aici?”, o întreb prin semne. „Vine o altă mașină”, îmi explică tot prin semne.
Eram undeva lângă São Roque. După vreo cinci minute apare și mașina. Un nene hâtru care, din fericirea noastră, înțelegea și vorbea ceva engleză. Urcăm și ajungem destul de repede în Madalena. Iau microbuzul și ne începem imediat incursiunea.
Insula pare construită în jurul unei chemări verticale: totul conduce, într-un fel sau altul, spre Montanha do Pico, vulcanul uriaș care se înalță la 2.351 de metri, cel mai înalt punct al Portugaliei. Îl vezi de departe și ai senzația că insula întreagă trăiește sub umbra lui, ca sub o poruncă tăcută a pietrei și a cerului.
La poalele acestei forțe vulcanice, podgoriile insulei. Nu sunt întinse moi și line, ci tăiate de mii de ziduri negre de lavă, așezate în lungi linii paralele cu țărmul. In interiorul fiecărui pătrat stau aparate de vânt si salinitate 4-6 butași de vie. Este unul dintre cele mai emoționante peisaje cultivate din Atlantic: o luptă veche între om, vânt, sare și piatră, transformată în frumusețe. Tocmai această adaptare extraordinară a viei la un pământ aspru a făcut ca peisajul viticol din Pico să fie înscris în patrimoniul mondial UNESCO.
Insula are și o latură mai misterioasă, vegetală, aproape arhaică. În unele colțuri, mai ales acolo unde clima și relieful au rămas mai puțin atinse, apar dracenele — cu aerul lor preistoric, ca niște arbori veniți dintr-o altă vârstă a lumii. Prezența lor dă locului ceva de grădină primordială, de margine între Europa și tropice, între real și legendă. În Pico, până și pădurea pare să păstreze memoria focului vulcanic și a umezelii oceanice. În ansamblul ei, insula adună habitate foarte diferite, de la zone vulcanice și de coastă până la spațiile montane protejate ale muntelui.
Iar apoi este apropierea de Faial, care dă lui Pico un farmec aparte. Între cele două insule există doar vreo 6 kilometri de apă, atât de puțin încât, în zilele limpezi, ai impresia că Faial nu e o altă insulă, ci aproape o prelungire a privirii. Această vecinătate îi dă lui Pico un aer de dialog permanent peste canal: muntele de o parte, porturile și deschiderea spre lume de cealaltă.
Pico are în jur de 14.500 de locuitori, răspândiți în cele trei municipii ale sale — Madalena, São Roque do Pico și Lajes do Pico. Nu este o insulă aglomerată; dimpotrivă, are spațiu, tăcere și răgaz.
Străbătând Pico în felul în care am făcut-o noi atunci, totul semăna mai degrabă cu o expediție decât cu o excursie. Nu am întâlnit pe nimeni pe drumurile montane, iar peisajele aveau o sălbăticie spectaculoasă. Păduri întregi de erică, înecate în ceață, un pământ frământat de vulcani și așezat în cele mai neașteptate forme. Lacrimi de apă, căușuri strânse în cratere. A fost, efectiv, o nebunie, un extaz pe care rareori îți este dat să-l trăiești.
Nu puteam rata elixirul zeilor, licoarea plină de parfum ce se zămislea pe insulă. Am luat un bidon... să ne ajungă pe drumul de întoarcere. Nu știam însă că dragul nostru căpitan ne pregătise și o surpriză: o sticlă de peppermint făcut în casă.
A venit și clipa în care trebuia să ne întoarcem. Am predat microbuzul, iar în față ne aștepta nenea nostru hazliu, cel care ne adusese de la São Roque până la Madalena. Cu bidoane și cu o mulțime de amintiri, ne-am urcat în mașină și am făcut cale întoarsă.
Nu după mult timp am ajuns din nou la ocean. Cobor primul, mă uit în jur și mi se face rău, nu alta: nu era locul în care ne lăsase căpitanul, nu era Calheta, ci un alt doc. Mă uit la omul nostru cu o mutră îngrozită: „Unde ne-ai adus? Nu aici era locul de reîmbarcare!”
Mă liniștește imediat din priviri: „Căpitanul vostru e pe drum, sosește în câteva minute.”
Și așa a fost: nu a trecut mult timp și a apărut draga noastră ambarcațiune. Nu știusem, dar ei toți complotaseră ca să ne fie cât mai ușor și să ne facă posibilă excursia dorită: femeile din Calheta, moșul care ne dusese din São Roque și căpitanul nostru. Ținuseră mereu legătura telefonic, transmițând între ei unde ne aflam.
Dragii de ei! Ce oameni minunați!
Odată întorși în barcă, Jorge ne-a înmânat sticla de peppermint și ne-am pus pe râs și pe băut. Am stropit lichiorul de mentă cu vin de Pico, așa că, într-o jumătate de oră, eram mai mult decât euforic. Dar doar atât cât trebuia ca să mă pot bucura, amplificat, de magia apusului.
Am fost singur sau cu grupuri să admir sute și sute de apusuri, în cele mai frumoase locuri și în felurite companii minunate. Dar niciodată nu am trăit un apus atât de intens. Lăsaserăm în urmă Pico și ne apropiam de coasta sudică a insulei São Jorge când soarele s-a prăvălit în apă. Siajul crea senzația că soarele se bălăcește în ocean; era ceva de o frumusețe greu de explicat.
Apoi a venit noaptea. Ambarcațiunea a fost învăluită complet în întuneric și așa am navigat vreme de trei-patru ore. Târziu, în seară, am zărit luminile Angrei. Au tot crescut, au tot crescut, până când am început să deslușesc formele clădirilor din port. Soția căpitanului ne aștepta pe doc, sub lumina unui felinar. I-am văzut bucuria revărsată pe chip, acea dragoste temătoare de nevastă de marinar. Emoționant.
S-a încheiat o zi de călătorie fantastică. O zi din care îmi amintesc fiecare clipă, în care pot retrăi în minte fiecare emoție, fiecare senzație de atunci. Mulțumesc, Singles Camp, mulțumesc oamenilor minunați care mi-au oferit șansa unor asemenea momente.
Am revenit și în anul următor. A fost la fel, o zi superbă, dar în suflet mi-a rămas acea „prima dată”.
30
Articole turistice / Stein am Rhein – orașul pictat al Elveției
« Ultimul mesaj de admin Duminică, 22 Martie 2026, 11:15 »Stein am Rhein – orașul pictat al Elveției
Am ajuns împreuna cu voi, la finalul călătoriei pe care am denumit-o "Elvetia rurala". Înainte de a ne întoarce la Basel, o ultima vizita: Stein am Rhein.
În nordul Elveției, aproape de granița cu Germania, acolo unde apele Rinului își urmează cursul liniștit printre coline, podgorii și sate ordonate cu o precizie aproape poetică, se află unul dintre cele mai fermecătoare orașe medievale din țară: Stein am Rhein. Mic ca dimensiune, dar uimitor prin frumusețea sa, acest oraș pare desprins dintr-o carte ilustrată veche, dintr-o poveste în care fațadele caselor vorbesc, străzile pietruite păstrează ecoul pașilor de odinioară, iar fiecare colț pare construit pentru a încânta ochiul și a liniști sufletul.
Ceea ce face Stein am Rhein celebru în întreaga Elveție și dincolo de granițele ei este centrul său vechi excepțional de bine conservat, considerat unul dintre cele mai frumoase din spațiul germanic. Orașul este renumit mai ales pentru clădirile sale medievale și renascentiste decorate cu fresce exterioare, picturi murale spectaculoase care transformă fiecare casă într-o adevărată operă de artă. Nu este vorba doar despre simple ornamente, ci despre fațade întregi acoperite cu scene istorice, alegorii, motive religioase, simboluri civice, figuri nobile, scene de viață cotidiană și elemente decorative realizate cu o minuțiozitate impresionantă. În lumina dimineții sau a după-amiezii, aceste picturi dau orașului o strălucire specială, aproape teatrală, ca și cum fiecare clădire ar juca un rol într-un spectacol tăcut.
Inima orașului este Rathausplatz, piața principală, un spațiu de o frumusețe rară, înconjurat de case istorice pictate și dominat de clădirea primăriei. Aici se concentrează cel mai bine farmecul Stein am Rhein: arhitectura medievală, eleganța discretă a caselor cu obloane colorate, firmele vechi din fier forjat, cafenelele primitoare și pavimentul de piatră care dă întregului loc o atmosferă autentică. Primăria este una dintre clădirile emblematice ale orașului, având o fațadă bogat decorată și o prezență impunătoare, dar perfect integrată în ansamblu. În jurul ei, fiecare casă pare să concureze în frumusețe, fără a rupe unitatea vizuală a locului.
Unul dintre cele mai seducătoare lucruri la Stein am Rhein este tocmai această unitate stilistică rară. Multe orașe istorice au câteva monumente remarcabile și zone moderne care le înconjoară. Aici, în schimb, întregul nucleu vechi pare să fi rămas fidel unei epoci. Te plimbi pe străduțe înguste și simți că ai intrat într-un decor perfect păstrat. Casele sunt reale, locuite, îngrijite, iubite. Florile de la ferestre, micile magazine, brutăriile, galeriile și hanurile tradiționale păstrează atmosfera unui oraș viu, nu a unui muzeu în aer liber.
Poziționarea sa pe malul Rinului îi adaugă și mai mult pitoresc. Stein am Rhein este un oraș medieval legat profund de apă, de comerț, de drumuri și de istorie. Rinul a fost dintotdeauna o arteră vitală pentru Europa Centrală, iar așezările de pe malurile sale au înflorit datorită schimburilor comerciale și poziției strategice. În plus râul aduce și un farmec peisagistic deosebit. Priveliștea apelor liniștite, podurile, ambarcațiunile și promenada de pe mal completează frumusețea arhitecturală.
Numele orașului poate fi tradus aproximativ drept „piatra de pe Rin”, iar originile sale coboară adânc în istorie. Zona a fost locuită încă din epoca romană, iar în apropiere se afla vechea fortificație romană Tasgetium, construită pentru a controla traversarea râului. Ruinele acestei așezări amintesc faptul că Stein am Rhein nu este doar un oraș medieval frumos, ci și un spațiu cu o continuitate istorică impresionantă. De-a lungul secolelor, localitatea s-a dezvoltat sub influența comerțului, a puterilor regionale și a vieții monastice, iar unul dintre punctele esențiale în formarea ei a fost existența mănăstirii Sfântul Gheorghe.
Această mănăstire, cunoscută ca Kloster St. Georgen, este unul dintre cele mai importante monumente ale orașului și o adevărată comoară pentru cei interesați de istorie, artă și spiritualitate. Complexul monahal impresionează prin sobrietate, echilibru și bogăția interioarelor sale. Aici se pot vedea săli vechi, chilii, curți interioare, decorațiuni și fresce care oferă o imagine foarte clară a vieții monastice medievale și renascentiste.
Deasupra orașului se ridică castelul Hohenklingen, cocoțat pe deal, ca un paznic tăcut al așezării. Drumul până la el este plăcut și oferă priveliști tot mai largi asupra orașului, asupra Rinului și asupra peisajului din jur. Castelul datează din Evul Mediu și completează perfect imaginea romantică a locului. Din poziția sa dominantă, el amintește de rolul strategic pe care îl aveau astfel de fortificații și oferă una dintre cele mai frumoase panorame asupra Stein am Rhein. De sus, se înțelege și mai bine de ce acest loc fascinează atât de mult: orașul pare o miniatură perfectă, cu acoperișuri ordonate, turnuri zvelte, străzi înguste și ape albastre care îl îmbrățișează.
Pentru iubitorii de arhitectură, orașul este o lecție vie despre stiluri, materiale și ornamentică. Pentru pasionații de istorie, este o fereastră spre lumea medievală și renascentistă a Elveției de nord. Pentru cei care caută locuri romantice, este o destinație ideală pentru plimbări, cine liniștite și panorame de neuitat. Pentru fotografi, aproape fiecare unghi oferă o compoziție perfectă: arcade, turnuri, fațade pictate, ferestre cu obloane, umbre pe piatră, reflexii în apă. Pentru turistul grăbit, Stein am Rhein poate fi o oprire frumoasă de câteva ore; pentru cel atent la atmosferă, poate deveni unul dintre cele mai dragi locuri văzute în Elveția.
Am ajuns împreuna cu voi, la finalul călătoriei pe care am denumit-o "Elvetia rurala". Înainte de a ne întoarce la Basel, o ultima vizita: Stein am Rhein.
În nordul Elveției, aproape de granița cu Germania, acolo unde apele Rinului își urmează cursul liniștit printre coline, podgorii și sate ordonate cu o precizie aproape poetică, se află unul dintre cele mai fermecătoare orașe medievale din țară: Stein am Rhein. Mic ca dimensiune, dar uimitor prin frumusețea sa, acest oraș pare desprins dintr-o carte ilustrată veche, dintr-o poveste în care fațadele caselor vorbesc, străzile pietruite păstrează ecoul pașilor de odinioară, iar fiecare colț pare construit pentru a încânta ochiul și a liniști sufletul.
Ceea ce face Stein am Rhein celebru în întreaga Elveție și dincolo de granițele ei este centrul său vechi excepțional de bine conservat, considerat unul dintre cele mai frumoase din spațiul germanic. Orașul este renumit mai ales pentru clădirile sale medievale și renascentiste decorate cu fresce exterioare, picturi murale spectaculoase care transformă fiecare casă într-o adevărată operă de artă. Nu este vorba doar despre simple ornamente, ci despre fațade întregi acoperite cu scene istorice, alegorii, motive religioase, simboluri civice, figuri nobile, scene de viață cotidiană și elemente decorative realizate cu o minuțiozitate impresionantă. În lumina dimineții sau a după-amiezii, aceste picturi dau orașului o strălucire specială, aproape teatrală, ca și cum fiecare clădire ar juca un rol într-un spectacol tăcut.
Inima orașului este Rathausplatz, piața principală, un spațiu de o frumusețe rară, înconjurat de case istorice pictate și dominat de clădirea primăriei. Aici se concentrează cel mai bine farmecul Stein am Rhein: arhitectura medievală, eleganța discretă a caselor cu obloane colorate, firmele vechi din fier forjat, cafenelele primitoare și pavimentul de piatră care dă întregului loc o atmosferă autentică. Primăria este una dintre clădirile emblematice ale orașului, având o fațadă bogat decorată și o prezență impunătoare, dar perfect integrată în ansamblu. În jurul ei, fiecare casă pare să concureze în frumusețe, fără a rupe unitatea vizuală a locului.
Unul dintre cele mai seducătoare lucruri la Stein am Rhein este tocmai această unitate stilistică rară. Multe orașe istorice au câteva monumente remarcabile și zone moderne care le înconjoară. Aici, în schimb, întregul nucleu vechi pare să fi rămas fidel unei epoci. Te plimbi pe străduțe înguste și simți că ai intrat într-un decor perfect păstrat. Casele sunt reale, locuite, îngrijite, iubite. Florile de la ferestre, micile magazine, brutăriile, galeriile și hanurile tradiționale păstrează atmosfera unui oraș viu, nu a unui muzeu în aer liber.
Poziționarea sa pe malul Rinului îi adaugă și mai mult pitoresc. Stein am Rhein este un oraș medieval legat profund de apă, de comerț, de drumuri și de istorie. Rinul a fost dintotdeauna o arteră vitală pentru Europa Centrală, iar așezările de pe malurile sale au înflorit datorită schimburilor comerciale și poziției strategice. În plus râul aduce și un farmec peisagistic deosebit. Priveliștea apelor liniștite, podurile, ambarcațiunile și promenada de pe mal completează frumusețea arhitecturală.
Numele orașului poate fi tradus aproximativ drept „piatra de pe Rin”, iar originile sale coboară adânc în istorie. Zona a fost locuită încă din epoca romană, iar în apropiere se afla vechea fortificație romană Tasgetium, construită pentru a controla traversarea râului. Ruinele acestei așezări amintesc faptul că Stein am Rhein nu este doar un oraș medieval frumos, ci și un spațiu cu o continuitate istorică impresionantă. De-a lungul secolelor, localitatea s-a dezvoltat sub influența comerțului, a puterilor regionale și a vieții monastice, iar unul dintre punctele esențiale în formarea ei a fost existența mănăstirii Sfântul Gheorghe.
Această mănăstire, cunoscută ca Kloster St. Georgen, este unul dintre cele mai importante monumente ale orașului și o adevărată comoară pentru cei interesați de istorie, artă și spiritualitate. Complexul monahal impresionează prin sobrietate, echilibru și bogăția interioarelor sale. Aici se pot vedea săli vechi, chilii, curți interioare, decorațiuni și fresce care oferă o imagine foarte clară a vieții monastice medievale și renascentiste.
Deasupra orașului se ridică castelul Hohenklingen, cocoțat pe deal, ca un paznic tăcut al așezării. Drumul până la el este plăcut și oferă priveliști tot mai largi asupra orașului, asupra Rinului și asupra peisajului din jur. Castelul datează din Evul Mediu și completează perfect imaginea romantică a locului. Din poziția sa dominantă, el amintește de rolul strategic pe care îl aveau astfel de fortificații și oferă una dintre cele mai frumoase panorame asupra Stein am Rhein. De sus, se înțelege și mai bine de ce acest loc fascinează atât de mult: orașul pare o miniatură perfectă, cu acoperișuri ordonate, turnuri zvelte, străzi înguste și ape albastre care îl îmbrățișează.
Pentru iubitorii de arhitectură, orașul este o lecție vie despre stiluri, materiale și ornamentică. Pentru pasionații de istorie, este o fereastră spre lumea medievală și renascentistă a Elveției de nord. Pentru cei care caută locuri romantice, este o destinație ideală pentru plimbări, cine liniștite și panorame de neuitat. Pentru fotografi, aproape fiecare unghi oferă o compoziție perfectă: arcade, turnuri, fațade pictate, ferestre cu obloane, umbre pe piatră, reflexii în apă. Pentru turistul grăbit, Stein am Rhein poate fi o oprire frumoasă de câteva ore; pentru cel atent la atmosferă, poate deveni unul dintre cele mai dragi locuri văzute în Elveția.