Islanda – insula pe care oamenii trăiesc deasupra unei lumi care fierbe Există pe harta lumii două locuri îndepărtate ale căror nume par să vorbească despre același lucru: focul. Dar focul lor are două povești cu totul diferite. La capătul sudic al Americii de Sud se află Țara de Foc – Tierra del Fuego, poarta către Patagonia australă și spre apele reci care despart continentul de Antarctica. Numele ei ar putea lăsa impresia unui ținut al vulcanilor, al lavei și al pământului încins. Numai că nu vulcanii i-au dat numele.
Când expediția lui Fernando Magellan a ajuns în aceste ape, în 1520, marinarii au observat de pe corăbii numeroase focuri aprinse de populațiile indigene de-a lungul țărmurilor. În climatul rece și umed al extremului sud, focul era indispensabil supraviețuirii. Văzute din larg, acele lumini răspândite pe un pământ necunoscut au rămas atât de puternic în memoria navigatorilor încât ținutul avea să intre pe hărțile europene sub numele de Tierra del Fuego – Țara de Foc.
Există însă, mult mai la nord, în Atlanticul de Nord, o altă insulă căreia numele de „țară a focului” i se potrivește într-un sens mult mai literal. Este Islanda si des o intalnim numita ca Țara Focului și a Gheții. Dar acolo focul nu este aprins de oameni. Vine din adâncurile Pământului. Islanda se află într-unul dintre cele mai active locuri dpdv geologic de pe planetă, chiar pe Dorsala Medio-Atlantică, acolo unde plăcile tectonice nord-americană și eurasiatică se îndepărtează încet una de cealaltă. Sub insulă se adaugă o intensă activitate magmatică. De aceea, pământul islandez este presărat cu vulcani, câmpuri de lavă, izvoare termale, gheizere, fumarole și zone în care aburul pare să iasă direct din măruntaiele planetei.
Și totuși, peste această lume fierbinte se întinde o alta, aparent incompatibilă cu ea: lumea gheții. Ghețari uriași acoperă o parte importantă a Islandei, iar Vatnajökull este cea mai mare calotă glaciară din Europa ca volum. În unele locuri, sub sute de metri de gheață se ascund chiar vulcani activi.
Poate că nicăieri expresia „Țara Focului și a Gheții” nu este mai potrivită. În Islanda, focul și gheața nu sunt doar două imagini spectaculoase ale peisajului. Sunt cele două forțe care au construit insula și care continuă să o modeleze chiar și astăzi. Și tocmai această întâlnire aproape imposibilă dintre o lume înghețată la suprafață și una incandescentă dedesubt este una dintre cheile prin care trebuie înțeleasă Islanda.
Există țări în care pământul este doar pământ. Construiești o casă pe el, plantezi un copac, faci un drum și, în general, te aștepți ca toate să rămână acolo. În Islanda lucrurile stau puțin altfel. Aici pământul respiră, fumegă, tremură si uneori se crapă. Alteori, dintr-o fisură care ieri nu exista începe să curgă lavă. Apa izbucnește fierbinte din adâncuri, noroiul clocotește, munții ascund vulcani, iar sub unii dintre cei mai mari ghețari ai Europei există camere magmatice.
Este unul dintre puținele locuri în care poți avea în același peisaj gheață, apă clocotită și foc. Iar lucrul cel mai interesant este că, în mijlocul acestei lumi geologice ostile, aparent imposibil de locuit, trăiesc oameni. Au construit orașe, sosele, ferme, aeroporturi, hoteluri, scoli. Au piscine exterioare cu apă caldă în localități în care iarna bate vântul Atlanticului. Își încălzesc casele cu apa care vine din adâncul pământului.
Dar uneori, când vulcanul de lângă ei se trezește, își strâng lucrurile și pleacă. Islandezii au învățat un lucru esențial: pământul pe care trăiesc nu este niciodată complet adormit.
Pentru a înțelege Islanda trebuie să coborâm, măcar cu imaginația, sub ea. Mult sub ea. Pe fundul Atlanticului există un uriaș lanț muntos submarin – Dorsala Medio-Atlantică. Este locul în care două mari plăci tectonice se îndepărtează una de cealaltă. În vest se află placa nord-americană. În est, placa eurasiatică. Între ele urcă magma. În cea mai mare parte a Atlanticului, acest proces se petrece sub apă.
Dar într-un anumit loc s-a întâmplat ceva extraordinar. Activitatea vulcanică a fost atât de intensă încât pământul a ieșit din ocean. Așa a apărut Islanda. De aceea este una dintre puținele țări în care poți vedea cu ochii tăi efectele unei limite dintre plăci tectonice. La Þingvellir, fisurile și abrupturile din peisaj fac parte din această uriașă zonă de ruptură. Continentul nord-american și Eurasia se îndepărtează încet unul de celălalt. Câțiva centimetri pe an. Pare foarte puțin, dar geologia are răbdare. Noi măsurăm timpul în ani, Pământul îl măsoară în milioane.
Numai existența dorsalei oceanice nu explică însă totul. Sub Islanda se află și ceea ce geologii numesc un hotspot – o regiune în care material foarte fierbinte urcă din adâncul mantalei. Cele două fenomene se suprapun. Dorsala desparte plăcile. Hotspotul alimentează activitatea vulcanică. Este una dintre explicațiile pentru extraordinara energie geologică a insulei. Și astfel Islanda are în jur de 30 de sisteme vulcanice active.
Unele sunt cunoscute în întreaga lume: Hekla, Katla, Askja, Grímsvötn, Bárðarbunga. Altele au devenit celebre abia atunci când au început să provoace probleme. Unul dintre ele a reușit chiar să-i învețe pe prezentatorii de televiziune din întreaga lume cât de dificilă poate fi limba islandeză: Eyjafjallajökull. Este vulcanul care a oprit avioanele. În primăvara anului 2010, Eyjafjallajökull a erupt.Pentru islandezi, o erupție vulcanică nu era ceva nemaivăzut. Dar de data aceasta vulcanul se afla sub un ghețar. Magma fierbinte a întâlnit gheața. Rezultatul a fost exploziv. Cantități enorme de cenușă vulcanică au fost aruncate în atmosferă, iar vânturile au purtat norul spre Europa.
Avioanele nu pot zbura în siguranță prin concentrații periculoase de cenușă vulcanică. Particulele pot afecta motoarele. Așa că spațiul aerian european a început să se închidă, zbor după zbor, aeroport după aeroport. Milioane de pasageri au fost afectați. Pentru câteva zile, un vulcan aflat sub un ghețar pe o insulă cu puțin peste 300.000 de locuitori reușise să dea peste cap transportul aerian al unei bune părți din Europa. Islanda ne amintea că trăim într-o lume foarte modernă construită, totuși, pe un pământ care nu ține cont de orarele noastre.
Foarte aproape se află Katla. Este ascunsă sub calota glaciară Mýrdalsjökull. Și islandezii o cunosc foarte bine. Katla a erupt de multe ori de-a lungul istoriei și este capabilă să producă un fenomen extrem de periculos. Când un vulcan erupe sub un ghețar, poate topi cantități uriașe de gheață. Apa se acumulează, apoi scapă, iar rezultatul este un jökulhlaup – o viitură glaciară uriașă. Nu seamănă cu inundațiile pe care ni le imaginăm în mod obișnuit. Un asemenea val poate transporta apă, gheață, pietre și sedimente și poate modifica într-un timp foarte scurt un peisaj întreg. De aceea, în Islanda, un vulcan nu trebuie să te acopere cu lavă pentru a deveni periculos. Uneori este suficient să topească gheața de deasupra lui.
Există însă și o față mai liniștită a acestei lumi. O vezi în zonele geotermale. La Haukadalur, în zona celebrului Geysir, pământul pare că nu s-a hotărât dacă este solid sau lichid. Aburul iese dintre pietre, apa clocotește, miroase a sulf.
Strokkur aruncă periodic în aer o coloană de apă fierbinte. Este un spectacol pe care astăzi îl fotografiem. Dar încerc să-mi imaginez ce trebuie să fi gândit primii oameni care au ajuns aici. Nu știau nimic despre rezervoare geotermale, presiune sau circulația apei prin roci fierbinți. Vedeau pur și simplu pământul aruncând apă clocotită spre cer.
Și Haukadalur nu este o excepție. În Islanda există nenumărate asemenea locuri: Námaskarð, Hverir, Krýsuvík, Reykjanes. Zone întregi în care pare că sub stratul subțire pe care mergem există o oală uriașă pusă la fiert. Într-un fel, chiar așa este, când apa de ploaie coboară câțiva kilometri. Mecanismul este fascinant. Apa provenită din ploaie și zăpadă pătrunde prin fisurile rocilor, coboară uneori foarte adânc. Acolo întâlnește roci încălzite de magma aflată în apropiere. Temperatura crește si apa începe apoi să urce din nou. În unele locuri ajunge la suprafață sub forma izvoarelor fierbinți, in altele produce gheizere, in altele rămâne în rezervoare subterane din care oamenii o pot extrage.
Islandezii au înțeles că ceea ce pare un semn al instabilității pământului poate fi, în același timp, o resursă extraordinară. Și au început să o folosească. Astăzi, majoritatea locuințelor islandeze sunt încălzite geotermal. Este unul dintre lucrurile care mi se par cele mai extraordinare la această țară. Afară poate fi frig, poate ninge, poate bate un vânt cum numai în Islanda știe să bată. Dar undeva, la câteva sute sau mii de metri sub casă, pământul furnizează căldură. Apa fierbinte este adusă prin conducte și distribuită către localități.
În Reykjavík și în alte zone, această resursă a schimbat complet viața oamenilor. În trecut, încălzirea unei case islandeze era o problemă permanentă. Lemnul era rar. Turba și alte materiale trebuiau folosite drept combustibil. Astăzi, aceeași geologie care a făcut Islanda atât de dificilă oferă căldură ieftină și abundentă. Este o inversare aproape perfectă a relației dintre om și natură. O țară în care piscina este aproape o instituție socială. Căldura din subsol a schimbat chiar și obiceiurile sociale.
Islanda este plină de piscine. Nu doar în Reykjavík. Și în localități mici. Uneori foarte mici. Bazine încălzite, jacuzzi-uri și hot pots în aer liber. Într-o țară rece, poate părea paradoxal. Dar tocmai aici este farmecul. Pentru islandezi, piscina nu este numai un loc unde mergi să înoți. Este și un loc de întâlnire, unde discută, se stă în apă caldă, se află ce mai este nou.
Unii au comparat piscina islandeză cu cafeneaua sau berea altor popoare. În alte țări oamenii se întâlnesc la o cafea sau la un Irish Pub. În Islanda se pot întâlni într-un bazin cu apă de aproape 40°C, în timp ce afară sunt câteva grade.
Energia geotermală a produs și alte lucruri greu de asociat cu Islanda. Într-o țară cu ierni lungi, lumină puțină și un climat deloc ideal pentru legume, islandezii cultivă tomate, castraveți și alte plante în sere încălzite. La Friðheimar, de exemplu, roșiile cresc tot anul într-un asemenea sistem. Imaginea este aproape absurdă. Afară poate fi frig, zăpadă și vânt. Înăuntru sunt rânduri întregi de tomate. Căldura vine din pământ. Electricitatea este produsă în mare măsură din surse regenerabile. Și astfel un vulcan aflat undeva în adâncuri contribuie, indirect, la o roșie care ajunge într-o farfurie.
Dar pământul nu este domesticit, ar fi însă greșit să credem că islandezii au reușit să controleze această forță. Au învățat să o folosească, nu să o controleze. Iar ultimii ani au demonstrat-o spectaculos. Peninsula Reykjanes fusese relativ liniștită din punct de vedere eruptiv timp de aproximativ opt secole. Apoi pământul a început din nou să se miște, au apărut roiuri de cutremure, solul s-a ridicat, magma a început să se deplaseze prin subteran.
În 2021 a erupt Fagradalsfjall. Au urmat alte erupții. Pentru o vreme, spectacolul a fost aproape ideal pentru turiști. Lava curgea într-o zonă nelocuită și mii de oameni au mers să o vadă. Apoi lucrurile s-au schimbat. Activitatea s-a apropiat de Grindavík. Și povestea a încetat să mai fie un spectacol. Orașul care s-a trezit deasupra magmei. Grindavík este o comunitate de pescari din sud-vestul Islandei. În 2023, sub zona orașului și din apropierea lui, magma a început să pătrundă prin scoarță. Pământul s-a deformat, au apărut fisuri, străzile s-au rupt, casele au fost afectate, locuitorii au fost evacuați.
Este greu să-ți imaginezi o asemenea situație. Seara ai o casă, sa stai pe o stradă, sa ai vecini. Langa, un magazin. Iar dimineața autoritățile îți spun că trebuie să pleci pentru că sub oraș se deplasează magma. Și trebuie sa pleci, pentru că aici geologia nu este o lecție dintr-un manual, este realitate.
În anii următori, erupțiile din sistemul vulcanic Svartsengi au continuat să transforme Peninsula Reykjanes într-unul dintre cele mai urmărite laboratoare geologice naturale ale lumii. Și au arătat cât de vulnerabilă rămâne chiar și o societate extrem de bine pregătită.
Diferența dintre Islanda medievală și Islanda de astăzi este însă uriașă. Vulcanii sunt monitorizați, se măsoară cutremurele, se urmăresc deformările solului prin GPS. Sateliții detectează modificări ale terenului, gazele sunt analizate. Geologii încearcă să afle unde se deplasează magma. Uneori pot spune că o erupție devine probabilă, nu pot însa preciza întotdeauna exact când și unde va începe. Pământul păstrează încă o parte din mister. Dar informațiile sunt suficiente pentru evacuări și pentru salvarea vieților. În Islanda modernă, oamenii au înlocuit vechea teamă de vulcan cu ceva mult mai eficient: observația.
Și totuși construiesc din nou, aici mi se pare că apare ceva profund islandez. După o erupție se repară drumurile se reconstruiesc conductele. Se ridică bariere de protecție acolo unde este posibil, se redeschid instalațiile si viața continuă. Nu pentru că islandezii nu se tem de vulcani. Ci pentru că au înțeles că nu pot elimina riscul. Pot doar să trăiască inteligent cu el. Este rezultatul unei experiențe acumulate în peste o mie de ani. Strămoșii lor vedeau vulcanul și fugeau. Ei îl măsoară, îl cartografiază, îl urmăresc prin satelit. Dar, când trebuie să fugă, fug și ei.
Islanda este încă în "construcție". Poate că acesta este lucrul cel mai greu de înțeles pentru noi. Privim o hartă și vedem conturul tarii, munții, râurile, orașele. Dar trebuie înțeles ca peisajul nu este terminat.
În 1963, pescarii aflați în apropierea coastelor sudice au văzut fum ieșind din ocean. A urmat o erupție submarină, lava s-a acumulat sii din Atlantic a apărut o insulă nouă: Surtsey. În câteva luni, hărțile lumii trebuiau modificate, pentru ca planeta tocmai construise o bucată nouă de Islanda.
În alte locuri, oceanul și eroziunea iau încet pământul înapoi. Ghețarii se retrag, râurile își schimbă traseul, lava acoperă terenuri vechi și creează altele noi. Islanda nu este doar o insulă, este un proces.
Și atunci începi să o privești altfel. Peste doua săptămâni când vom merge prin Islanda și vom vedea abur ridicându-se dintre pietre, probabil că vom opri mașina și vom face fotografii. Când vom vedea un câmp de lavă, vom admira culorile și formele. Când vom intra într-o piscină cu apă fierbinte, ne vom bucura pur și simplu de ea. Dar în spatele tuturor acestor lucruri există aceeași poveste: căldura, magma, fisurile. Apa care coboară în pământ și se întoarce fierbinte. Forța care poate distruge o casă este aceeași care încălzește alta. Pământul care poate obliga un oraș să fie evacuat este același care oferă energie unei țări întregi. Poate că nicăieri nu este mai vizibilă contradicția aceasta decât în Islanda.
Oamenii trăiesc literalmente deasupra unei lumi care fierbe. Au construit case deasupra ei, au tras șosele peste ea, au ridicat orașe lângă vulcani, au făcut conducte prin care îi aduc căldura în locuințe. Au construit sere, au amenajat piscine si au continuat să trăiască acolo generație după generație. Nu au învins pământul, nici nu încearcă. Au făcut ceva mult mai interesant. Au învățat să-i folosească forța fără să uite niciodată că, în cele din urmă, el este mai puternic. Iar poate acesta este unul dintre cele mai bune moduri de a înțelege Islanda.
Nu ca pe „țara focului și a gheții”, expresia si tema de la care am pornit articolul. Ci ca pe o bucată de planetă încă neterminată, pe care oamenii au avut curajul să-și construiască o casă.
In acest articol se află și explicația unor alegeri pe care le-am făcut pentru excursia noastră din septembrie. Nu întâmplător o să ne bălăcim în hot tub-uri, în mijlocul naturii, simțind căldura care vine dintr-un pământ rece. Nu întâmplător am ales să stăm chiar lângă Eyjafjallajökull, locul în care un vulcan se ascunde sub o calotă de gheață și unde, în 2010, lumea întreagă a văzut ce se poate întâmpla atunci când focul și gheața se întâlnesc.
Și nu întâmplător am păstrat pentru ultimele ore ale călătoriei Grindavík și Peninsula Reykjanes, unul dintre locurile în care Islanda ne arată astăzi, chiar sub ochii noștri, că nu este un pământ terminat, definitiv așezat, ci unul care continuă să se nască și să se transforme.
Am vrut ca, după toate zilele petrecute acolo, să nu rămânem doar cu fotografii ale cascadelor, ghețarilor, plajelor negre și peisajelor spectaculoase. Mi-aș dori să rămână ceva mai mult: înțelegerea locului pe care l-am străbătut.
Să ne amintim, atunci când vom spune „Islanda – Țara Focului și a Gheții”, că nu este doar un slogan turistic frumos. Pentru că în Islanda gheața se vede. Focul, de cele mai multe ori, doar se simte. Iar sub pașii noștri, cele două lumi se întâlnesc.
Mesaje Recente
