Mesaje Recente1
Articolele noastre / Despre memorie și oameni care nu pleacă niciodată
« Ultimul mesaj de admin Azi la 08:03 »Despre memorie și oameni care nu pleacă niciodată
Sunt unele obiceiuri din lume care, chiar dacă nu ne aparțin, reușesc să ne atingă într-un fel foarte profund. Așa am simțit când am petrecut prima zi din sărbătoarea TET in Vietnam - una dedicată celor care nu mai sunt.
În fiecare casă există un mic altar. Nu este neapărat grandios, dar este plin de sens: fotografii, uneori obiecte personale, flori, lumânări. În fața lui, familia se adună în liniște. Nu e tristețe, ci mai degrabă o formă de recunoștință. Îi pomenesc, îi evocă, îi țin aproape. Pentru o zi, timpul pare să curgă înapoi și înainte în același timp.
Mi se pare un gest de o frumusețe copleșitoare. Fără să vreau, m-a dus cu gândul acasă. La casa bunicilor de la țară. Acolo, pe un perete, erau niște tablouri mari, aproape solemne, în care erau așezate fotografiile rudelor. Chipuri din alte vremuri, unele pe care nu le cunoscusem niciodată. Dar care, cumva, făceau parte din mine.
Îmi amintesc cum, din când în când, bunica se oprea în fața lor, pentru o clipă de liniște. Apoi începea să povestească. Despre fiecare în parte. Cine era, cum era, ce iubea, cum a trăit.
Nu realizam atunci, dar era exact același ritual ca in Vietnam. O formă simplă, dar profundă, de a păstra vie legătura cu cei care nu mai sunt.
Zilele acestea am trăit ceva asemănător. Am primit de la mama fotografii vechi. Le-am înșirat pe o masa și am început sa le impart apoi le-am așezat in ordine in câteva albume de familie. Sute de imagini. Bunicii, tineri și plini de viață. Părinții, copii și apoi adolescenți. Momente surprinse fără să știe că vor deveni, într-o zi, amintiri prețioase. Și, undeva printre ele, un hlizit blond, ținut de mână – începutul unei alte generații.
Am simțit totul ca o călătorie. Una de continuitate, un fir nevăzut care leagă vieți, alegeri, iubiri, speranțe. Mi-a dat o stare tare bună. O liniște. Un sentiment că nimic nu se pierde cu adevărat. Că suntem, fiecare dintre noi, mai mult decât prezentul nostru. Suntem suma celor dinaintea noastră. Suntem poveștile lor duse mai departe, uneori conștient, alteori fără să ne dăm seama.
Nu avem altare în fiecare casă, așa cum au vietnamezii. Dar avem fotografii. Avem amintiri. Avem povești. Si cred ca sarbatorile sunt cele mai bune momente pentru a rememora.
Sunt unele obiceiuri din lume care, chiar dacă nu ne aparțin, reușesc să ne atingă într-un fel foarte profund. Așa am simțit când am petrecut prima zi din sărbătoarea TET in Vietnam - una dedicată celor care nu mai sunt.
În fiecare casă există un mic altar. Nu este neapărat grandios, dar este plin de sens: fotografii, uneori obiecte personale, flori, lumânări. În fața lui, familia se adună în liniște. Nu e tristețe, ci mai degrabă o formă de recunoștință. Îi pomenesc, îi evocă, îi țin aproape. Pentru o zi, timpul pare să curgă înapoi și înainte în același timp.
Mi se pare un gest de o frumusețe copleșitoare. Fără să vreau, m-a dus cu gândul acasă. La casa bunicilor de la țară. Acolo, pe un perete, erau niște tablouri mari, aproape solemne, în care erau așezate fotografiile rudelor. Chipuri din alte vremuri, unele pe care nu le cunoscusem niciodată. Dar care, cumva, făceau parte din mine.
Îmi amintesc cum, din când în când, bunica se oprea în fața lor, pentru o clipă de liniște. Apoi începea să povestească. Despre fiecare în parte. Cine era, cum era, ce iubea, cum a trăit.
Nu realizam atunci, dar era exact același ritual ca in Vietnam. O formă simplă, dar profundă, de a păstra vie legătura cu cei care nu mai sunt.
Zilele acestea am trăit ceva asemănător. Am primit de la mama fotografii vechi. Le-am înșirat pe o masa și am început sa le impart apoi le-am așezat in ordine in câteva albume de familie. Sute de imagini. Bunicii, tineri și plini de viață. Părinții, copii și apoi adolescenți. Momente surprinse fără să știe că vor deveni, într-o zi, amintiri prețioase. Și, undeva printre ele, un hlizit blond, ținut de mână – începutul unei alte generații.
Am simțit totul ca o călătorie. Una de continuitate, un fir nevăzut care leagă vieți, alegeri, iubiri, speranțe. Mi-a dat o stare tare bună. O liniște. Un sentiment că nimic nu se pierde cu adevărat. Că suntem, fiecare dintre noi, mai mult decât prezentul nostru. Suntem suma celor dinaintea noastră. Suntem poveștile lor duse mai departe, uneori conștient, alteori fără să ne dăm seama.
Nu avem altare în fiecare casă, așa cum au vietnamezii. Dar avem fotografii. Avem amintiri. Avem povești. Si cred ca sarbatorile sunt cele mai bune momente pentru a rememora.
