Mesaje Recente

Pagini: [1] 2 3 ... 10
1
IMPORTANT pentru aceasta actiune a clubului: Escapadă în inima Moldovei: vinuri, sate pitorești și farmecul Chișinăului

Excursia se apropie! Pentru ca in perioada următoare vom fi plecați din tara cu un alt grup, am ținut ca înainte de a decola spre Seychelles sa achitam integral toate serviciile aferente grupului atât către locații cat și către transportator. Am transmis de asemenea listele finale de participanți .

În consecință, din acest moment nu mai pot fi operate modificări sau înlocuiri de persoane. Vă rog să aveți în vedere prevederile din Condițiile de renunțare la excursie, conform cărora în ultimele 20 de zile calendaristice înainte de începerea acțiunii nu mai sunt posibile astfel de schimbări.

Vă mulțumesc pentru înțelegere. Va doresc zile frumoase și o călătorie ușoara către R. Moldova!
2
Maiii ...ce lume ocupata  :((
3
Pierre Poivre – omul care a adus aroma de scorțișoară în Seychelles

Seychelles te învăluie într-un parfum exotic, în care aroma dulce-condimentată a romului Takamaka se amestecă cu mireasma senzuală de ylang-ylang, vanilie, scortisoara, cocos și flori tropicale, într-o adevărată esență a Oceanului Indian. Pe marginea plajei in care o sa ne petrecem vacanta, Beau Vallon se afla o mulțime de arbori takamaka (Calophyllum inophyllum), un copac tropical foarte răspândit în Seychelles. Din semințele/fructele sale se obține uleiul de takamaka (tamanu), cu o aromă vegetală, ușor lemnoasă și de nucă. Exista o parfumerie, undeva in nordul insulei unde am văzut folosita aceasta esența, într-o combinație excepționala cu alte arome locale.

Aici vreau sa atrag atenția asupra unei confuzii, pe care am auzit-o "rostogolita" de cei care fac vlog-uri de călătorie: romul Takamaka, si-a luat doar numele, dar la fabricarea lui nu se folosesc arome din acest arbore.

Aromele insulei le simți peste tot: în piețe, în bucătăria creolă și uneori pe drumurile care urcă prin vegetația de pe Mahé. Exista însa una speciala, care caracterizează și personalizează Seychelles: cea de
scorțișoară.

Astăzi crește aproape sălbatic pe versanții insulei și pare că a fost dintotdeauna aici, dar nu este originară din Seychelles. Povestea ei începe cu un francez cu un nume atât de potrivit încât pare inventat:
Pierre Poivre. În franceză, "poivre" înseamnă piper. Si acest domn Piper si-a dedicat o bună parte din viață mirodeniilor.

In secolul al XVIII-lea, mirodeniile nu erau doar ingrediente pentru bucătărie, însemnau bogăție, putere și politică.

Ma întorc la Europa anilor 1700. Piperul, nucșoara, cuișoarele și scorțișoara ajungeau pe mesele europenilor după călătorii de mii de kilometri. Oamenii s-au obișnuit cu ele si le foloseau desi erau scumpe.

Cine detinea locurile unde creșteau controla o afacere uriașă. Olandezii construiseră un monopol extrem de profitabil asupra unor mirodenii din Indiile Orientale. Pentru a-l proteja, controlau atent plantele și semințele. Francezii voiau și ei o parte din această bogăție, dar aveau nevoie de plante. Iar olandezii nu aveau niciun interes să le ofere. Este momentul in care intră în scenă omul nostru, Pierre Poivre

Acesta s-a născut la Lyon, în 1719. A călătorit mult în Asia și a devenit fascinat de plante și de comerțul cu mirodenii. Mai târziu a ajuns administrator al insulelor franceze Île de France – actualul Mauritius – și Bourbon – actualul Réunion. Poivre avea o idee îndrăzneață: dacă francezii reușeau să obțină plante de cuișoare, nucșoară și scorțișoară și să le cultive în propriile colonii, monopolul comercial al olandezilor putea fi spart.

Astăzi am numi probabil operațiunea spionaj economic. În secolul al XVIII-lea era o aventură în care miza putea fi chiar viața. Poivre și oamenii implicați în asemenea expediții au obținut clandestin plante de mirodenii din zone aflate sub control olandez.

Apoi au început să le aclimatizeze în posesiunile franceze din Oceanul Indian. Mauritius a fost unul dintre marile sale laboratoare botanice. Dar Poivre aflase că mai exista un loc cu un climat extraordinar de potrivit: Seychelles.

În 1772, în ultimul an al mandatului său de intendant al Île de France și Bourbon, Pierre Poivre a organizat o expediție specială către Seychelles. Scopul era foarte clar: crearea unei grădini de mirodenii. Poivre însă nu a venit personal, ci l-a trimis pe omul său de încredere, Antoine Gillot, împreună cu aproximativ 40 de muncitori și un grup de oameni înrobiți.

Locul ales se afla în sudul insulei Mahé, la Anse Royale. Aici a apărut o grădină care avea să primească un nume foarte frumos: Jardin du Roi – Grădina Regelui. Am vizitat cu grupul din 2025 acest loc, este interesant, dar pentru a ajunge la el am făcut un ocol de mai bine de 45 minute. Nejustificat pentru ce am văzut. Asa ca nu mai apare in programul din 2026. Actuala proprietate și grădină nu trebuie insa confundate în toate detaliile cu plantația originală a lui Poivre din 1772, distrusă în secolul al XVIII-lea. Locul păstrează povestea tradiției mirodeniilor din Seychelles, sunt cativa arbusti de scorțișoară, nucșoară, cuișoare, vanilie și mai multe plante tropicale. In mijloc se afla o veche casă creolă transformată în restaurant.

Regele era atunci Ludovic al XV-lea al Franței, iar in gradina care ii poarta numele au fost plantate mirodenii extrem de prețioase: scorțișoară, nucșoară, cuișoare. Plante care, în Europa, însemnau bani, foarte mulți bani. Pentru o vreme, experimentul a mers, apoi, într-o zi, totul aproape că s-a terminat. Suntem în 1780, iar Franța și Marea Britanie sunt din nou adversare. Oceanul Indian este traversat de nave militare, iar micile așezări franceze trăiesc permanent cu teama unui atac.

La Mahé ajunge vestea că se apropie o navă și oamenii cred că este britanică. Cineva ia o decizie radicală. Dacă englezii ocupă insula, nu trebuie să găsească aici prețioasele plante de mirodenii, așa că grădina este incendiată. Ani de muncă dispar în flăcări.

Numai că apoi vine vestea incredibilă: alarma fusese falsă, nava de care se temuseră nu reprezenta amenințarea britanică pe care și-o imaginaseră. Asa ca grădina fusese distrusă aproape degeaba.

Povestea ar fi putut să se termine aici, dar natura avea alte planuri: scorțișoara scapă din incendiul care a distrus grădina, care nu a putut distruge totul. Unele plante și semințe de scorțișoară au supraviețuit și s-au răspândit.

Iar clima din Mahé era perfectă. Ploile tropicale, căldura și versanții împăduriți au făcut restul, iar scorțișoara a început să se răspândească prin insulă. Încet, apoi tot mai mult, până când a devenit parte din vegetația Seychellesului.

Avea să treacă mai bine de un secol până când adevărata valoare a acestei întâmplări să devină evidentă. La începutul secolului XX, scorțișoara a devenit una dintre resursele importante ale Seychelles. În 1908, arhipelagul a început să exporte scorțișoară.

Au apărut distilerii pentru uleiul de scorțișoară, oameni au început să lucreze la recoltarea scoarței. Pentru sute de familii, scorțișoara a devenit o sursă de venit. Iar totul pornise de la câteva plante trimise aici de un francez care nici măcar nu pusese piciorul pe insule. Pierre Poivre murise în 1786. Nu avea cum să vadă ceea ce provocase.

Pierre Poivre nu a văzut niciodată Seychelles si totuși este unul dintre personajele importante ale istoriei Seychellesului. Există chiar și un bust al său în Victoria, iar un atol din arhipelag îi poartă numele.
Numele lui apare inevitabil atunci când se vorbește despre istoria mirodeniilor din Seychelles. Domnul „Piper” care a făcut ca Seychelles să miroasă a scorțișoară.


4
Jean-Baptiste Quéau de Quincy – omul care a salvat Seychelles capitulând de fiecare dată

Există in istorie o mulțime de eroi care au câștigat bătălii, generali celebri pentru că au refuzat să se predea. Nu este cazul lui Jean-Baptiste Quéau de Quincy si totusi istoria il consemneaza. A ramas in memoria Seychelles pentru ca...știa când să capituleze.

Nu s-a întâmplat doar o dată, nici chiar de două ori. Ci de fiecare dată când în largul insulei Mahé apărea o forță britanică pe care mica așezare franceză nu avea nicio șansă să o învingă. Și tocmai această aparentă slăbiciune avea să devină cea mai eficientă armă a sa.

Suntem la sfârșitul secolului al XVIII-lea. Seychelles nu seamănă deloc cu paradisul turistic pe care îl cunoaștem astăzi. Pe Mahé trăiesc doar câteva sute de oameni. Există plantații, mici așezări și câteva construcții. Portul de la actuala Victoria este cunoscut drept L'Établissement du Roi – Așezarea Regelui. Pe atunci insulele aparțineau Franței.

In Europa este război. După izbucnirea Revoluției Franceze și conflictele care au urmat, Franța și Marea Britanie se confruntă pe mări și oceane. Iar în Oceanul Indian, marina britanică este o forță pe care o mică insulă precum Mahé nu o poate opri. În această lume si perioada ajunge Jean-Baptiste Quéau de Quincy.

În 1793, el devine comandantul francez al Seychelles, cu o misiune aproape imposibilă: să apere niște insule aflate la mii de kilometri de Franța. Cu foarte puțini oameni, cu foarte puține arme sii fără o flotă capabilă să înfrunte Royal Navy.

Într-o dimineață de mai, in 1794, in largul insulei Mahé apar nave britanice. O escadră condusă de căpitanul Newcome, un foarte bun militar. Britanicii transmit un ultimatum: insulele trebuie să se predea.
Quincy își privește probabil oamenii, puținele tunuri și navele britanice din larg. Ar fi putut face ceea ce istoria ne-a obișnuit să numim „eroic”, adică sa refuze, să tragă, să lupte până la capăt. Daca ar fi făcut asta, foarte probabil, Mahé ar fi fost bombardată, oamenii ar fi murit, iar insulele ar fi fost ocupate oricum.

Quincy a ales însa altceva: a negociat, explicându-le totodată britanicilor că nu are resursele necesare pentru o confruntare serioasă. Dar nu s-a predat pur și simplu ci a negociat condițiile capitulării. Britanicii puteau considera Seychelles o posesie cucerită, însă locuitorii urmau să-și păstreze proprietățile și să-și continue viața.

Pentru Quincy, important nu era steagul arborat pentru câteva ore sau zile, important era ca oamenii să rămână în viață și insulele să nu fie distruse. Britanicii au acceptat, iar navele lor au plecat.

Și aici începe partea aproape comică a poveștii. Englezii pleacă, iar francezii continuă și după plecarea escadrei britanice, viața pe Mahé a revenit în mare parte la normal. Quincy continua să administreze insulele, iar Seychelles rămânea cultural și administrativ profund franceză.

Până când...la orizont apărea din nou o navă britanică. Din nou Quincy nu a încercat să joace rolul eroului. Ci a negociat, a acceptat capitularea. Asa ca britanicii au considerat ca și-au făcut treaba și au plecat, iar viata continua neschimbata in Seychelles.

De-a lungul anilor, această situație s-a repetat de mai multe ori. Istoria locală îi atribuie lui Quincy mai multe capitulări succesive în fața britanicilor, fără ca administrația și viața cotidiană a coloniei să fie in vreun fel afectate. Practic, Quincy transformase capitularea într-o strategie de supraviețuire. „Nu vă pot învinge. Dar nici nu trebuie.”

Situația avea însa să se schimbe definitiv după războaiele napoleoniene. În 1810, britanicii au preluat controlul asupra Mauritius-ului și Seychelles, iar prin Tratatul de la Paris din 1814, Franța a cedat oficial Seychelles Marii Britanii. De această dată schimbarea nu mai era temporară. Seychelles devenea colonie britanică.

Și totuși, ceva foarte interesant s-a întâmplat. Britanicii nu l-au eliminat imediat pe Quincy, dimpotrivă pentru ca au considerat experiența lui era prea valoroasă. Omul care reprezentase administrația franceză a continuat să joace un rol important și sub noua putere britanică, a fost numit Justice of the Peace.

Jean-Baptiste Quéau de Quincy a trăit suficient pentru a vedea transformarea definitivă a insulelor. A murit în 1827. Dar povestea lui nu s-a încheiat odată cu el, pentru că una dintre consecințele modului în care s-a făcut tranziția către administrația britanică se vede și astăzi.

Seychelles a devenit colonie britanică, însă cultura franceză nu a dispărut. Numele familiilor au rămas în mare parte franceze. Numele multor locuri au rămas franceze. Limba creolă seychelleză s-a dezvoltat pe o bază lexicală franceză. Quincy nu este singurul responsabil pentru această continuitate culturală. Dar politica sa pragmatică face parte din povestea tranziției relativ neobișnuite prin care au trecut insulele.

Quincy este înmormântat Mormântul în Victoria, în zona actualei State House, reședința oficială a președintelui Seychelles. Dintre toate personajele istoriei timpurii a Seychelles, Jean-Baptiste Quéau de Quincy rămâne unul dintre cele mai simpatice și mai neobișnuite.


5
Deocamdata nu se mai pot confirma rezervari fara cazare la acest eveniment.
Locurile alocate s-au ocupat.
6
La Buse – comoara piratului care ar putea fi încă ascunsă în Seychelles

Când auzi Seychelles, te gândești la plaje cu nisip fin, ape turcoaz, palmieri și uriașele stânci de granit care par aranjate de cineva pe malul oceanului. Care ascund și una dintre cele mai fascinante legende ale Oceanului Indian. O poveste cu pirați, o corabie încărcată cu aur și pietre prețioase, un mesaj criptat aruncat unei mulțimi chiar înaintea unei execuții și o comoară fabuloasă pe care oamenii o caută de aproape trei secole.

Iar comoara, dacă a existat și dacă nu a fost găsită între timp, s-ar putea afla chiar pe insula Mahé, la Bel Ombre, foarte aproape de locul in care o sa poposesc zilele următoare, cu un grup Singles Camp.

Suntem la începutul secolului al XVIII-lea. Marile puteri europene își construiesc imperiile coloniale, iar Oceanul Indian este traversat de corăbii încărcate cu mărfuri prețioase. Aur, argint, pietre prețioase, mirodenii, fildeș și alte bogății circulă între India, Africa și Europa. Pentru pirați, asemenea nave reprezentau o pradă extraordinară.

Unul dintre cei care vânau aceste corăbii era francezul Olivier Levasseur, cunoscut sub porecla La Buse – Șorecarul, asta datorită rapidității cu care se arunca asupra prăzii. Numele său avea să rămână legat pentru totdeauna de una dintre cele mai mari comori pierdute din istoria pirateriei.

În aprilie 1721, La Buse și piratul englez John Taylor au dat peste o pradă cum probabil nici ei nu îndrăzniseră să viseze. În apropierea insulei Réunion se afla o mare navă portugheză, Nossa Senhora do Cabo, care venea dinspre Goa. La bord se aflau personaje importante ale imperiului portughez și, mai ales, o încărcătură extrem de valoroasă: aur, argint, monede, pietre prețioase si obiecte religioase de mare valoare.

Nava fusese avariată de vreme și era vulnerabilă asa ca piraților le-a fost ușor sa o atace. Captura a devenit legendară, chiar daca nu se stie cu exactitate valoarea, iar numele acesteia a rămas legat pentru totdeauna de numele La Buse.

Și de aici începe marele mister. Ce s-a întâmplat cu partea lui de comoară? Potrivit tradiției păstrate în Seychelles, La Buse și-ar fi ascuns o parte din avere pe insula Mahé. Locul indicat de legendă este cel de care am amintit deja, Bel Ombre, pe coasta nord-vestică a insulei.

Cine ajunge astăzi aici vede muntele coborând aproape până în Oceanul Indian, blocuri uriașe de granit, vegetație tropicală și golfuri în care este foarte ușor să-ți imaginezi o corabie de pirați apropiindu-se în secret de țărm. Dar nimeni nu știe cu certitudine dacă La Buse a ascuns într-adevăr ceva aici.

Pentru că între istorie și legendă apare un obiect misterios: criptograma lui La Buse. În 1730, aventura lui Olivier Levasseur s-a terminat. A fost capturat și dus pe insula Bourbon – actuala Réunion, unde a fost condamnat la moarte. Aici se petrece scena care avea să transforme un pirat adevărat într-un personaj de legendă. Se spune că, în momentul în care urma să fie spânzurat, La Buse ar fi scos un document acoperit cu semne și simboluri și l-ar fi aruncat către oamenii adunați în jurul eșafodului.

Provocarea lui ar fi fost, în esență: „Comoara mea, celui care va reuși să o descifreze!” Documentul ar fi conținut instrucțiunile necesare găsirii comorii. Insa trebuie spus ca totul pare a fi o legenda, pentru ca nu a rămas nimic scris sau consemnat, ci doar o poveste care a ajuns pana astăzi.

Dar povestea nu se oprește la momentul execuției ci merge mai departe. La începutul secolului XX, familia Savy, care locuia în Seychelles, a început să cerceteze zona Bel Ombre. La inceputul sec XX Savy a pornit sa facă săpături pe plajă în căutarea comorii.

În zonă existau stânci pe care fuseseră identificate semne și reprezentări misterioase: șerpi, câini, broaște țestoase, cai și figuri umane. Erau simple forme naturale sau niște semne lăsate de cineva, indicațiile unui pirat care nu dorea ca comoara lui să fie găsită decât de cineva suficient de inteligent pentru a-i rezolva enigmele?

Nu s-a găsit nimic, dar la jumătatea secolului XX in scena apare un om care și-a dedicat viața acestei comori.  În 1948, în Seychelles a sosit un englez pe nume Reginald Herbert Cruise-Wilkins. Venise inițial în vacanță, avea însă să rămână prins într-o poveste care îi va ocupa o mare parte din viață. La Bel Ombre a cunoscut familia Savy și a văzut documentele și simbolurile asociate comorii.

Cruise-Wilkins a devenit convins că misterul putea fi rezolvat. După interpretarea lui, La Buse construise un puzzle incredibil de complicat, bazat pe mitologia greacă, constelații și simboluri, credea că anumite indicii trimiteau la muncile lui Hercule. Hydra, șarpele de apă din mitologia greacă, ar fi reprezentat un sistem de apă care proteja ascunzătoarea. Andromeda, înlănțuită de stâncă, ar fi fost un alt indiciu.

Treptat, căutarea a devenit o obsesie. Au fost săpate tuneluri, s-au făcut excavări, s-au ridicat structuri pentru a ține oceanul la distanță. Insa anii au trecut, iar comoara nu a apărut. Dar Cruise-Wilkins a continuat să creadă că se afla acolo.

Teoria lui era spectaculoasă. Comoara s-ar afla într-o cavitate aflată sub enorme blocuri de granit și ar fi fost protejată printr-un sistem ingenios de tuneluri prin care putea pătrunde apa oceanului. Dacă încercai să ajungi la ea din direcția greșită, marea însăși devenea paznicul comorii. Cruise-Wilkins era convins că La Buse construise întreaga enigmă tocmai pentru ca numai omul capabil să-i înțeleagă mesajul să poată ajunge în siguranță la ascunzătoare. A căutat-o zeci de ani, dar nu a găsit-o, iar după moartea lui, căutarea a fost continuată și de fiul său, John.

Comoara lui La Buse nu a fost însă prezentată niciodată lumii.

Poate La Buse nu a ascuns nimic în Seychelles. Poate comoara a existat, dar a fost recuperată cu mult timp în urmă. Poate criptograma nu are nicio legătură cu Bel Ombre. Sau poate, undeva sub enormele blocuri de granit, se află încă o încăpere în care nimeni nu a reușit să intre.

Au trecut aproape 300 de ani de la moartea lui Olivier Levasseur. Oamenii au cercetat documente, au încercat sa descifreze simboluri, au săpat plaje și au cautat printre stânci. Dar nimeni nu a putut găsi locul unde este comoara. Se pare ca La Buse încă își păzește foarte bine secretul.

Așa că atunci când vom ajunge în Seychelles și vom privi acele uriașe stânci de granit de pe Mahé, merită să ne amintim aceasta poveste, că insulele acestea nu înseamnă doar palmieri, ocean și plaje paradisiace ci și o comoara ascunsa aici.


7
Articole turistice / Coco de Mer – fructul interzis din Grădina Edenului
« Ultimul mesaj de admin Miercuri, 23 Septembrie 2026, 14:34 »
Coco de Mer – fructul interzis din Grădina Edenului

Peste câteva zile urmează sa plec cu un grup mare și sper foarte fain, in Seychelles. Printre locurile in care ajungem in incursiunile noastre se afla și insula Praslin. O sa intram un pic pentru panorame și explicații în Vallée de Mai, una dintre cele mai extraordinare păduri de palmieri de pe planetă.

Atat de interesanta incat cu 150 de ani în urmă, un general britanic care a ajuns aici si privind pădurea a exclamat: "Grădina Edenului nu fusese în Mesopotamia, ci aici in Seychelles, iar fructul interzis al Evei era... Coco de Mer, nuca venită din "adâncul oceanului".

Povestea începe însă cu mult înainte ca europenii să cunoască Seychelles. Timp de secole, pe țărmurile Oceanului Indian – în Maldive, India și în alte regiuni – oamenii găseau niște nuci uriașe aduse de mare. Uneori cântăreau peste 15 kilograme. Nimeni nu știa de unde veneau, nu fusese văzut ce anume le producea, asa ca oamenii și-au explicat singuri: "trebuie să existe un copac pe fundul mării". Si așa s-a născut numele de coco de mer – nuca de mare.

Au început să apară povești despre păduri misterioase aflate sub Oceanul Indian, unde creșteau palmieri uriași ale căror fructe se desprindeau și ajungeau apoi la suprafață. Cum nucile erau foarte rare au devenit obiecte extrem de prețioase. Suverani și colecționari doreau să le aibă, iar în anumite regiuni li se atribuiau chiar proprietăți magice. Nimeni nu bănuia că adevărata lor casă era un mic grup de insule pierdute în Oceanul Indian.

Secretul era în Seychelles. Când europenii au început să exploreze mai atent arhipelagul Seychelles în secolul al XVIII-lea, misterul a fost în cele din urmă rezolvat. Exista un palmier care creștea în mod natural pe insula Praslin și pe mica insulă Curieuse.

Acest palmier a fost numit s catalogat, acum il întâlnim sub numele științific de Lodoicea maldivica. Este unul dintre cei mai spectaculoși palmieri din lume.

Dar ceea ce avea să-i fascineze pe oameni nu era doar dimensiunea fructului, ci forma lui, pentru ca seamănă cu trupul unei femei. Privită dintr-o anumită direcție, seamănă izbitor cu șoldurile, coapsele și pelvisul unei femei.

Coco de Mer produce cea mai mare sămânță din lumea vegetală. Exista palmieri masculi și palmieri feminini separați. Cel feminin produce uriașa nucă, pe cand cel masculin dezvoltă o inflorescență lungă, cilindrică, a cărei formă a alimentat inevitabil imaginația oamenilor.

Din această combinație avea să se nască una dintre cele mai frumoase și ciudate legende din Seychelles.

Ce se întâmplă în Vallée de Mai în nopțile cu furtună? Vechile povești locale spuneau că palmierii Coco de Mer nu sunt întotdeauna atât de nemișcați precum par. În anumite nopți, atunci când vântul puternic trece prin pădure și furtunile tropicale acoperă insula Praslin, palmierii masculi își smulg rădăcinile din pământ. Și pornesc prin pădure cautând palmierii feminini. Undeva, în întunericul din Vallée de Mai, cei doi se întâlnesc și se împerechează. Nimeni însă nu trebuie să vadă acest lucru. Pentru că legenda avertizează că omul care surprinde întâlnirea palmierilor nu va supraviețui pentru a povesti ceea ce a văzut.

Era o explicație cat se poate de romantat pentru un mister pe care oamenii nu îl înțelegeau: cum se reproduce un copac atât de straniu? Astăzi știm, evident, că palmierii nu pleacă nicăieri, dar când te afli sub coroanele uriașe din Vallée de Mai și auzi frunzele lovindu-se una de alta deasupra ta, legenda nu mai pare chiar atât de greu de imaginat.

În anul 1881, în Seychelles a sosit unul dintre cele mai cunoscute personaje ale Imperiului Britanic: generalul Charles George Gordon.Un om neobișnuit. Militar, aventurier, profund religios și pasionat de interpretarea Bibliei. Câțiva ani mai târziu avea să devină celebru în întreaga lume drept Gordon of Khartoum, după moartea sa dramatică în Sudan.

Dar înainte de Khartoum, Gordon a ajuns în Seychelles si a vizitat Praslin. Când a intrat în pădurea de palmieri, ceea ce a văzut l-a impresionat atât de profund încât a început să construiască o teorie. Pentru el, Vallée de Mai nu era pur și simplu o pădure tropicală ci ceva mult mai important: era Grădina Edenului.

Gordon a încercat să interpreteze geografia Seychelles prin textele biblice. Praslin ar fi fost locul unde trăiseră Adam și Eva, iar Vallée de Mai ar fi fost grădina descrisă în Cartea Genezei. Mai rămânea însă o întrebare: dacă acesta era Edenul...care fusese fructul interzis? Răspunsul se afla chiar in fata lui: Coco de Mer. Pentru Gordon, forma feminină a fructului nu putea fi întâmplătoare. A mers chiar mai departe și a asociat palmierul masculin și cel feminin cu simbolismul biblic al creației și sexualității.

Teoria lui nu are, bineînțeles, fundament istoric sau biblic acceptat, dar povestea a rămas si aproape un secol și jumătate mai târziu, încă este spusă vizitatorilor care ajung în Praslin.

Vallée de Mai este astăzi înscrisă în Patrimoniul Mondial UNESCO. Pădurea păstrează o parte extraordinară din vegetația străveche a Seychellesului, iar UNESCO o descrie drept un exemplu remarcabil al evoluției biologice pe insule izolate. Aici cresc mii de palmieri Coco de Mer, unii ajungând la aproximativ 30 de metri înălțime. Frunzele pot avea dimensiuni uriașe, iar fructul are nevoie de mai mulți ani pentru a ajunge la maturitate.

În interior se dezvoltă cea mai mare sămânță cunoscută din regnul vegetal. Este o specie care există în stare naturală numai aici, într-un colț minuscul al planetei.

Când vom ajunge în Vallée de Mai merită să nu vedem locul doar ca pe încă o oprire turistică. Ridicați privirea spre coroanele palmierilor, priviți enormele frunze care aproape ascund cerul, ascultați zgomotul lor și imaginați-vă oamenii de acum câteva secole găsind pe plajele Oceanului Indian niște nuci uriașe fără să știe de unde provin.

Ei și-au imaginat o pădure pe fundul mării, iar localnicii - palmieri care se întâlnesc noaptea în secret. Iar un general britanic a venit aici, a privit aceeași pădure și a fost convins că descoperise Paradisul pierdut al lui Adam și Eva.

8
Ultimii giganți din Seychelles – țestoasele care au supraviețuit oamenilor

Astăzi Facebook mi-a amintit prin câteva fotografii făcute acolo cu noua ani in urma, de Prison Island, acolo unde trăiește o colonie de cca 100 de țestoase. În 1919, guvernatorul britanic al Seychelles a trimis în Zanzibar patru țestoase gigantice de Aldabra (este o mica insula care aparține de arhipelagul Seychelles dar se afla departe de Mahe, parca e mai aproape de coasta continentala a Africii decât de locul in care o sa merg cu un grup zilele următoare). Aceste patru simpatice vietuitoare au devenit nucleul coloniei de pe Changuu.

S-au înmulțit foarte bine: prin anii 1950 existau peste 200 de exemplare. Apoi populația s-a prăbușit din cauza furturilor și braconajului — țestoasele erau luate pentru comerțul cu animale exotice sau pentru carne. În 1996 mai rămăseseră doar 7–9 adulți. Din fericire, ulterior au fost introduse măsuri serioase de protecție, iar colonia și-a revenit, ajungând din nou la peste 100 de testoase.

Un detaliu important pe care l-am aflat in călătoria de acum 2 ani din Galápagos: chiar dacă seamănă foarte mult cu acestea, nu sunt aceiași specie. Testoasele gigantice de Aldabra, sunt specifice Oceanului Indian și sunt diferite de cele pe care le-am văzut mișunând prin insulele din Pacific. Masculii de Aldabra pot depăși 200–250 kg, iar unele exemplare pot trăi peste 100–150 de ani.

O sa le întâlnim in excursiile opționale pe care le avem organizate cu grupul cu care urmează sa călătoresc, in cel putin doua locuri.

Ce e evident imediat ce le vezi: ca merg încet, foarte încet. E clar că nu se grăbesc nicăieri. Au tot timpul din lume.  Ridică uneori capul și se uită la tine cu aerul unei fiinte care știe ceva ce tu nu știi.

Testoasa gigant de Aldabra este un supraviețuitor, unul dintre ultimii reprezentanți ai unei lumi care aproape a dispărut. Cu mult înaintea oamenilor, insulele aparțineau giganților. Astăzi ni se pare extraordinar să vedem o țestoasă de peste 100 de kilograme plimbându-se liberă printre palmieri, dar cu câteva sute de ani în urmă, asemenea vietuitoare erau ceva obișnuit pe insulele Oceanului Indian.

Țestoase gigant trăiau în mai multe arhipelaguri, nu doar in Seychelles ci și in Madagascar, Mauritius, Réunion si Rodrigues. Pe aceste insule fără mari prădători tereștri, aceste reptile puteau trăi liniștite, generație după generație, secol după secol. Unele ajungeau la vârste incredibile. Țestoasele gigant pot trăi mai mult de 100 de ani în sălbăticie, iar unele exemplare ținute în captivitate au depășit chiar 200 de ani.

Apoi au apărut corăbiile și lumea lor s-a schimbat. Marinarii au descoperit „provizia perfectă”. O călătorie pe mare in sec XVII - XVIII putea dura luni, iar una dintre marile probleme era hrana proaspătă si cum nu existau... frigidere, carnea se conserva greu. Bolile provocate de alimentația precară făceau ravagii printre echipaje.

Apoi marinarii atât din Indian cat și cei din Pacific au descoperit țestoasele gigant. Spre norocul lor, aceste animale aveau o caracteristică extraordinară: puteau supraviețui foarte mult timp fără hrană și apă.
As ca o țestoasă putea fi urcată pe corabie și păstrată vie. Nu trebuia hrănită zilnic, nu ocupa un butoi, nu trebuia conservată în sare. Când echipajul avea nevoie de carne proaspătă..."gigantul" era sacrificat. Pentru marinari a fost o soluție extraordinară, dar pentru țestoase a fost începutul catastrofei.

Au început să dispară insulă după insulă. Corăbiile europene care traversau Oceanul Indian au luat mii și mii de țestoase. Exploratori, negustori, marinari, coloniști toți s-au hrănit cu carnea testoaselor care erau extrem de ușor de capturat. Pentru ca nu fugeau, nu se puteau apăra, nu se temeau de oameni. Probabil că timp de mii de ani nu avuseseră niciun motiv să o facă.

În numai câteva secole, populațiile de țestoase gigant din Oceanul Indian au început să dispară rand pe rand: Mauritius, Réunion, Rodrigues, Madagascar. Vânătoarea practicată de oameni a exterminat țestoasele gigant de pe insulele Oceanului Indian, cu o singură excepție: Aldabra.

De ce Aldabra? În primul rând, pentru că Aldabra este foarte departe, atolul se află la peste 1.000 de kilometri de Mahé. Este izolat, arid, are puțină apă dulce, asa ca nu era un loc comod pentru o așezare umană permanentă.

Când francezii au ajuns acolo în secolul al XVIII-lea, au fost impresionați de dimensiunile țestoaselor. Dar Aldabra li s-a părut în rest atât de puțin folositoare încât nu au fost interesați să întemeieze acolo o colonie importantă. Norocul țestoaselor: tocmai faptul că Aldabra era neospitalieră pentru oameni a făcut-o ospitalieră pentru ele. Si totuși nici măcar izolarea nu le-a protejat complet. Și acolo, in Aldabra au fost vânate.

Mai târziu, oamenii au încercat să exploateze economic atolul, s-au tăiat mangrove, s-au vânat țestoase marine, au fost introduse capre și alte animale. Numărul lor a scăzut dramatic, asa ca pentru o vreme, părea posibil ca și ultimul mare refugiu al țestoaselor gigant din Oceanul Indian să aibă aceeași soartă.

Din fericire aici intră în poveste un personaj neașteptat, de care cu siguranța ati auzit cu toții: Charles Darwin. El cunoștea foarte bine povestea dispariției țestoaselor gigant de pe insulele oceanice.

În 1874, autoritățile din Mauritius intenționau să înceapă exploatarea comercială a lemnului de mangrove de pe Aldabra. Naturaliștii britanici s-au alarmat. Printre ei se aflau unele dintre cele mai mari nume ale științei epocii, inclusiv Charles Darwin. Ei au avertizat că exploatarea insulei putea amenința ultima populație importantă de țestoase gigant din Oceanul Indian.

Presiunea oamenilor de știință a avut efect. Guvernatorul Mauritiusului a renunțat la proiectul respectiv de exploatare a mangrovelor. Țestoasele câștigaseră o primă bătălie, dar povestea lor era departe de a se fi terminat. Aproape un secol mai târziu, Aldabra este din nou amenințată.

În anii 1960, britanicii și americanii analizau posibilitatea construirii unei baze militare pe Aldabra. Ar fi fost nevoie de pistă de aterizare, clădiri, drumuri, depozite, personal, infrastructură. Pentru un ecosistem care supraviețuise tocmai datorită izolării, consecințele puteau fi enorme. Din nou, oamenii de știință au intervenit. De data aceasta unul dintre personajele centrale a fost cercetătorul britanic David Stoddart.

Campania științifică pentru protejarea Aldabrei a avut succes, iar proiectul bazei militare a fost abandonat în 1967. Pentru a doua oară, țestoasele scăpaseră. Și aimediat se întâmplă ceva extraordinar: oamenii încetează să le mai vâneze, încep să le protejeze, iar Aldabra devine rezervație. În 1982 intră pe lista Patrimoniului Mondial UNESCO.

Și populația țestoaselor începe să-și revină. Astăzi este greu de imaginat ce înseamnă Aldabra, pentru ca nu vorbim despre câteva sute de țestoase, nici despre câteva mii. Exista o estimare de 130.746 de exemplare.  Este cea mai mare populație de țestoase gigant de pe Pământ.

Gândiți-vă cum trebuie să fi arătat multe dintre insulele Oceanului Indian înainte de sosirea oamenilor. Aldabra ne permite încă să vedem ceva apropiat. Acolo țestoasa gigant nu este o curiozitate, ci una dintre ființele dominante ale peisajului.

Țestoasele nu sunt doar animale care locuiesc pe Aldabra, ci modelează, construiesc ecosistemul. Mănâncă vegetația, deschid cărări, transportă semințe, schimbă structura plantelor. Există chiar un tip de vegetație joasă numit „tortoise turf”– covorul vegetal al țestoaselor – care depinde de prezența lor. Aldabra este considerată unică deoarece este unul dintre foarte puținele locuri unde o reptila erbivora gigantica joacă rolul pe care în Africa continentală l-ar putea avea marile mamifere erbivore. Ele sunt, într-un fel...elefanții Aldabrei.

Sunt construite pentru supraviețuire, poate ca săptămâni întregi sa stea fără hrană și apă. Când găsește apă, bea mult și poate păstra o rezervă în organism. Forma capului și adaptările sale îi permit chiar să tragă apă din bălți extrem de puțin adânci. Și mai există ceva surprinzător: pot înota.

Nu sunt animale marine, bineînțeles. Dar pot pluti și se pot deplasa prin apă, o abilitate folositoare pe un atol unde mareele pot avansa rapid. Această capacitate ne ajută și să înțelegem cum strămoșii țestoaselor ar fi putut coloniza insule aflate la distanțe mari.

Poate va întrebați de ce vedem țestoase gigant și pe alte insule din Seychelles? Pentru că oamenii le-au dus acolo. După ce populațiile originale de țestoase gigant de pe insulele granitice Seychelles au dispărut, țestoase provenite din Aldabra au fost introduse sau reintroduse în diferite insule și rezervații. De aceea astăzi le putem întâlni în locuri precum Curieuse, dar și pe alte insule protejate sau proprietăți unde sunt îngrijite.

Este aproape ca și cum Aldabra ar fi devenit o arcă a lui Noe. Ultima populație mare supraviețuitoare a început să ofere animale pentru refacerea rolului ecologic pierdut pe alte insule.

Există ceva ce îmi place mult la povestea lor: când vedem o țestoasă gigant, avem impresia că privim un animal foarte bătrân. Si da, uneori chiar este. O țestoasă pe care o întâlnim astăzi s-ar putea să se fi născut înaintea bunicilor noștri. Poate chiar înaintea străbunicilor. A văzut oameni venind și plecând, a văzut clădiri ridicându-se, a văzut turiști sosind cu telefoane și camere foto. Totul se schimba in jur, dar ea continuă să facă exact ceea ce făceau strămoșii ei cu mii de ani înainte. Merge, mănâncă, doarme, caută apă si nu se grăbește nicăieri.

Poate că acesta este secretul țestoaselor gigant. În timp ce oamenii aleargă după teritorii, bani, imperii și putere...ele merg cu câțiva metri pe minut. Și totuși, într-un fel, ele au rămas. In timpul acesta imperiile care le vânau au dispărut, la fel și corăbiile cu pânze, unele colonii au fost parasite. Dar țestoasele sunt încă acolo.

Poate peste o sută de ani unele dintre țestoasele tinere de astăzi vor fi încă acolo si vor continua să traverseze încet Aldabra...exact așa cum au făcut strămoșii lor înainte ca primul european să vadă vreodată Seychelles.

Uneori, pentru a supraviețui, nu trebuie să fii cel mai rapid...trebuie doar să reziști suficient de mult.


9
Buna
Daca este cineva interesat , plec cu masina din Bucuresti si am 2-3 locuri
10
Excursii si evenimente 2026 / Re: Tenerife, Insula Eternei Primaveri. 11 - 20 decembrie 2026
« Ultimul mesaj de admin Miercuri, 23 Septembrie 2026, 08:52 »
Am transmis in aceasta dimineata un Email pentru a putea centraliza optiunile voastre. Daca nu l-ati primit scrieti-mi pe office@singlescamp.ro
Pagini: [1] 2 3 ... 10