Am ajuns împreună cu Samiza, în 1986, printr-o excursie organizată de BTT Sibiu, mai întâi la Moscova, iar de acolo în Uzbekistan. Acum 40 de ani era acolo o lume cu totul diferită, ma gandesc ca acum puține lucruri mai seamănă cu ceea ce am găsit atunci.
Nu mi-aș fi închipuit, pe vremea aceea, că după ani și ani vom ajunge chiar noi să organizăm o astfel de călătorie. Decisiva a fost Lidia Mandache, cea care s-a ocupat de această excursie și a însoțit personal grupul.
Am ajuns în Tașkent dupa un zbor cu un avion imens, dar in care atmosfera era de rata de sate: oameni cu papornițe din care ieșeau frunze de ceapa, miros puternic de brânza sau naiba stie ce. Norocul meu a fost o profesoara de la Cambridge, cea care urma sa-mi fie gazda in 1990, într-una dintre cele mai emoționante călătorii făcute vreodată. Aeroportul pe care am aterizat era simplu, sovietic, cu pancarte în rusă și uzbecă, iar oamenii – o combinație fascinantă de chipuri asiatice și trăsături slave. Se simțea imediat că e un loc la marginea imperiului.
Orașul era larg, cu bulevarde construite după cutremurul din ’66, blocuri gri și copaci plantați disciplinat. Dar dincolo de fațada aceea ordonată, viața pulsa în bazaruri. Într-una dintre zile am ajuns în piața principală – un adevărat spectacol de culori și mirosuri. Mersesem acolo sa vând creioanele dermatografice (ciornii karandaș) pe care le adusesem din tara, alături de cognac Drobeta, treninguri și lenjerie intima făcuta la Drapelul Rosu Sibiu. Intr-o clipa le-am vândut pe toate, un mănunchi de vreo 50 de bucăți. Cu bănuții obținuți am pornit prin piața.
Rodii desfăcute, rubinii, așezate în grămezi perfecte. Stafide aurii și negre, uscate sub soarele aspru, vândute în saci mari de pânză. Vânzătorii strigau într-o limbă cântată, iar când te apropiai, îți întindeau cu generozitate să guști. Totul era lent, dar viu.
Femeile – nu le voi uita ușor. Unele purtau încă eșarfe colorate, altele rochii lungi, înflorate. M-a surprins ritualul sprâncenelor: multe dintre ele și le desenau groase, arcuite, uneori unite la mijloc, cu o precizie care părea mai degrabă simbolică decât estetică. Era ceva ancestral în acel gest, o frumusețe care nu ținea cont de modelele occidentale.
În afara orașului, pe drumurile prăfuite, am trecut pe lângă plantații nesfârșite de bumbac. „Aurul alb” al Uzbekistanului. Câmpuri întinse până la orizont, muncitori aplecați sub soare, într-o liniște aproape apăsătoare. Ni s-a spus că bumbacul susține economia întregii republici – și se vedea.
Seara, am descoperit ceainăriile. Unele aveau paturi joase din lemn, acoperite cu covoare. Te urcai pe ele, îți lăsai pantofii jos și stăteai turcește, sorbind ceai verde din cești mici. În jur, bărbați care discutau încet, jucau domino sau doar priveau în gol. Timpul părea suspendat.
După câteva zile, am plecat spre Samarkand – un nume care, până atunci, îmi părea aproape mitic. Drumul a fost lung, prin stepă, dar când am ajuns, am înțeles de ce orașul e considerat o perlă.
Prima imagine: Piața Registan. Trei madrase imense, acoperite cu faianță albastră și turcoaz, cu modele geometrice care parcă te hipnotizează. În 1986 nu era restaurată complet – unele fațade erau încă șterse de timp, dar tocmai asta îi dădea o autenticitate aparte. Nu era muzeu, era istorie vie.
Am vizitat și Mausoleul Gur-e Amir, locul unde este înmormântat Timur. Interiorul era răcoros, liniștit, cu o lumină difuză care cădea peste mormintele de marmură. Ghidul vorbea în rusă, dar nu aveai nevoie de traducere ca să simți greutatea istoriei.
Bazarurile din Samarkand erau diferite față de cele din Tașkent – mai vechi, mai orientale. Aici am văzut pentru prima dată carne de oaie și chiar de cămilă, expusă fără prea multă formalitate. Bucăți mari, roșii, atârnate în aerul cald, cu muște leneșe în jur. Mirosul era puternic, dar oamenii cumpărau liniștiți, negociau, râdeau.
Într-o dimineață devreme, am mers din nou în piață. Lumina era blândă, iar negustorii abia își aranjau marfa. Un bătrân mi-a oferit o mână de stafide și a zâmbit fără să spună nimic. În acel moment, Uzbekistanul nu mai era o destinație exotică – era un loc real, cu oameni calzi, într-o lume care încă nu fusese atinsă de graba modernă.
Atmosfera anilor ’80 era peste tot: controale discrete, prezență sovietică, puțini turiști străini. Totul era mai greu de accesat, dar cred și mai autentic. Nu existau reclame, nu existau suveniruri kitsch. Doar praf, istorie și viață.
Când am plecat, am avut senzația că părăsesc nu doar un loc, ci o epocă. Uzbekistanul din 1986 era o punte între lumi – între Orientul vechi și sistemul sovietic, între tradiție și control. Și undeva, printre rodii, ceai și domuri albastre, timpul părea că a rămas pe loc.
Am așteptat cu nerăbdare postările Lidiei si a celor din grup. Curios sa revăd cate ceva din locurile pe care le văzusem acum 40 de ani. M-am bucurat pentru fiecare imagine, le-am descarcat și acum le am păstrate in colecția mea de peste 1 milion de imagini din lume.
Am sa va arat cateva si voua. Sunt amestecate, singura ordine este cea in care le-am descarcat de le Mihaela.
Mesaje Recente
Poate ne cunoaștem un pic înainte?
…dacă cumva renunță cineva ,vă rog să mă contactați!! 
….cu dor…Patricia