Mesaje Recente

Pagini: [1] 2 3 ... 10

Excursii si evenimente 2026 / 1 Decembrie. Drumeții pe VT & Cooking Camp la Predeluț

« Ultimul mesaj de admin Azi la 17:21 »

Tarif: 1190 lei/ persoana

Rezervari:

Perioada de desfasurare: 28/11/2026 - 01/12.2026

Cazare: : Pensiunea Inspire View in Predelut, strada Pe Tarina 12, comuna Bran

Grup de: 26 persoane

Descrierea serviciilor

Servicii incluse:
• cazare x 3 nopti in camera dubla/apartament cu inca o persoana de acelasi sex*
• mic dejun x 3
• cafea și ceai la dispoziție pe parcursul întregii zile
• welcome drink si degustare de produse traditionale la sosire
• ingrediente pentru prepararea cinelor
• insotitor de grup din partea clubului Singles Camp

* am dori sa va putem oferi la fiecare excursie, in fiecare locatie camere cu paturi separate (double twin), dar din pacate sunt multe hoteluri/pensiuni care nu pot asigura aceasta structura pentru intreg grupul.

Nu sunt incluse:
x transport pana la destinatie. Recomandam grupaj.
x alte servicii care nu sunt mentionate la incluse
x pranzul (pe traseu)
x cheltuieli personale
x transfer la capetele de traseu – taxi (cca 25 lei/pers)

Insotitor de grup din partea Singles Camp: Lidia Mandache

Ce vedem in aceasta calatorie: Prima extensie a traseului principal Via Transilvanica, străbate Țara Bârsei Teutonice

Profilul si tipul excursiei: drumetii si eveniment

Cui se adreseaza ca profil de participant: active si sociabile.

Aceasta este o excursie care are in program drumetii montane. Cititi va rugam, pentru ca este important:

Cum sunt organizate drumetiile montane organizate de Singles Camp

Reguli in drumetii

Echipamentul este obligatoriu pentru a fi admisi in tura: Echipament de iarna Echipament de vara

Trebuie sa aveti la voi:
•   Document de identitate: carte de identitate

Programul excursiei

Ziua 1. 28 noiembrie 2026 Bun venit și degustare de produse tradiționale

Începând cu ora 14:00, vă așteptăm la pensiune cu o selecție de băuturi de casă, brânzeturi locale și bunătăți artizanale de la Pofta Focului: zacuscă pătimașă cu hribi, ghebe sau gălbiori, tocană boierească și dulcețuri parfumate. După cazare și o scurtă explorare a împrejurimilor, ne adunăm pentru a găti împreună cina și un desert special pentru ziua următoare.

Ziua 2. 29 noiembrie 2026 Drumeție pe Via Transilvanica (Bran – Râșnov)

Pornim într-o etapă pitorească de drumeție care ne poartă din Bran spre Râșnov, printre gospodării tradiționale, liziere de pădure și poteci de munte accesibile. Traseul îmbină liniștea naturii cu farmecul așezărilor transilvănene, încheindu-se spectaculos la poalele Cetății Râșnov.
•   Detalii traseu: dificultate medie, ~20 km, +463 m diferență de nivel.
•   Program: în jurul orei 16:00 revenim la pensiune pentru refresh, cină și o seară de socializare in jurul semineului.

Ziua 3. 30 noiembrie 2026 Satul Șimon și Mănăstirea Bran. Cooking la ceaun & petrecere în ie

După micul dejun, pornim într-o plimbare spre Mănăstirea Bran, ascunsă pe Dealul Balaban din satul Șimon, la aproximativ 1.000 m altitudine. De pe platoul mănăstirii, aflat exact la granița dintre două lumi stâncoase gigantice, privirea îmbrățișează simultan abruptul masiv al Bucegilor spre est, creasta calcaroasă și zimțată a Pietrei Craiului spre vest și mozaicul pastoral al satelor din văi, așezate printre fânețe tradiționale și dealuri blânde.
•   În jurul prânzului revenim la pensiune pentru un atelier gastronomic în aer liber: pregătim la ceaun și pe plită bucate tradiționale de sărbătoare.
•   Seara o dedicăm tradițiilor românești printr-o petrecere autentică în ie.

Ziua 4. 1 Decembrie 2026 1 Decembrie la Castelul Bran

Ziua de 1 Decembrie poartă o semnificație istorică aparte la Castelul Bran, marcând o dublă sărbătoare: făurirea României Mari din 1918, când Maria devenea oficial regina tuturor românilor, și momentul din 1920 când brașovenii îi dăruiau cu recunoștință cetatea Branului drept omagiu pentru marea regină care a alinat suferințele războiului.
•   După micul dejun și check-out, vizităm castelul și luăm parte la evenimentele speciale dedicate Zilei Naționale.

Programul excursiei poate suferi modificari datorita unor situatii independente de organizatori si agentie turistica (vreme, probleme in trafic, nefunctionalitati ale furnizorilor de servicii etc). Modificarile sunt decise de insotitorul de grup si comunicate grupului.

Vom petrece weekendul de 1 Decembrie într-un cadru cald și relaxat, la pensiunea Inspire View din Predeluț, cu o panoramă spectaculoasă spre munți și spre Castelul Bran. Ne punem bocancii pentru potecile de poveste de pe Via Transilvanica, ne strângem în jurul focului să gătim împreună bunătăți tradiționale, îmbrăcăm ia de sărbătoare și descoperim atmosfera istorică de la Bran. Patru zile pline de energie bună, aer curat, gusturi autentice și oameni minunați

Ziua de 1 Decembrie poartă o semnificație istorică aparte la Castelul Bran, marcând o dublă sărbătoare: făurirea României Mari din 1918, când Maria devenea oficial regina tuturor românilor, și momentul din 1920 când brașovenii îi dăruiau cu recunoștință cetatea Branului drept omagiu pentru marea regină care a alinat suferințele războiului.

Ce vedem in aceasta calatorie: : Prima extensie a traseului principal Via Transilvanica, străbate Țara Bârsei Teutonice – un ținut ales de-a lungul secolelor pentru rolul său de poartă de acces către Brașov, orașul cunoscut și sub numele de Kronstadt. Fiind ușor accesibil și intens vizitat, Brașovul oferă o legătură firească cu traseul principal și un cadru ideal pentru descoperirea unui ținut cu identitate proprie, bogat în istorie și peisaje.

Pe parcursul drumului, Țara Bârsei se desfășoară ca o poveste vie: sate săsești și ungurești, orășele medievale, turme de oi risipite pe dealuri presărate cu „guruiețe”, flori de câmp viu colorate și parfumate, ale căror arome se regăsesc mai târziu în ceaiurile oferite de gazde. Totul este încununat de o impresionantă „coroană regală”: crestele Făgărașului, Bucegilor și Pietrei Craiului, care se ridică aproape permanent înaintea drumețului, ca o destinație spre care pas cu pas înaintează.

Traseul începe la Viscri, sat îndrăgit de un celebru cap încoronat, continuă prin cătune marcate de moștenirea cavalerilor teutoni, ajunge în Poiana Mărului, apoi la Bran – loc drag Reginei Maria, care și-a lăsat aici chiar și inima –, trece prin Râșnov, cu impunătoarea sa cetate, și se încheie în Brașov, una dintre cele șapte cetăți ale Transilvaniei. Este un drum care te îndeamnă să încetinești, să privești și să te minunezi la fiecare pas.

Denumirea ținutului își are originea în istoria cavalerilor: timp de 14 ani, Cavalerii Teutoni au stăpânit Terra Borza – Țara Bârsei – cu acordul regelui Ungariei, Andreas al II-lea. Amprenta lor rămâne profundă și definitorie, contribuind la patrimoniul cultural și istoric al regiunii, care continuă să fascineze fiecare călător.

Bran – localitate emblematică la granița dintre Transilvania și Țara Românească, unde atmosfera montană se împletește cu istoria. Castelul Bran, construit în 1377, a fost fortificație, reședință regală și astăzi muzeu. Povestea „Inimii Reginei Maria” adaugă un farmec emoționant locului, iar legendele și romanul „Dracula” contribuie la faima internațională a castelului.

Cetatea Râșnov - ridicată în secolul al XIII-lea de comunitatea săsească pentru a proteja Țara Bârsei de marile invazii, veghează spectaculos întreaga depresiune de pe promontoriul său stâncos. Zidurile groase de piatră, turnurile de apărare și fântâna legendară săpată în stâncă redau fidel atmosfera Evului Mediu, oferind totodată o panoramă largă asupra culmilor din jur și transformând cetatea într-un reper istoric emblematic al regiunii

Scurta descriere a excursiei

Via Transilvanica este un traseu de 1.400 de kilometri care porneste de la Putna, se termina in portul de la Drobeta Turnu Severin si dezvaluie peste 2.000 de ani de istorie a tarii noastre.
Via Transilvanica este un drum care sparge barierele dintre generatii si culturi pentru ca este dedicat acelor persoane care, indiferent de varsta, experienta sau locul de unde vin, sunt pregatite ca, pe perioada calatoriei lor, sa reduca activitatea de peste zi la mers si numarul obiectelor personale pe care le transporta in rucsac la un minim necesar. Inainte de toate, acest fel de drumetie poate fi o sursa de bucurie, de vindecare sufleteasca sau meditatie. Omul a avut dintotdeauna nevoie de povesti care sa dea un sens vietii. Motivul principal al acestui drum este acest aspect, al descoperirii de noi personaje, povesti si bineinteles locuri, care pot imbogati si vindeca sufletul si mintea calatorului.
Via Transilvanica este despre diversitate, de la firul de iarba de pe malul Dunarii, pana la crestele muntilor, peisajele care se dezvaluie pe masura ce se trece de la o etapa
de drum la alta, sunt la fel de diferite ca oamenii care vor strabate acest traseu

Despre locatie:

Situat pe un deal liniștit din Bran, la doar 2 km de celebrul Castel Bran, Inspire View – Boutique îți oferă o experiență de cazare deosebită, cu priveliști spectaculoase asupra munților și asupra castelului. Camerele și apartamentele sunt spațioase, luminoase și decorate cu gust, fiecare având balcon cu vedere la munte, Wi-Fi gratuit și baie proprie cu duș.
Proprietatea pune la dispoziție parcare privată gratuită și facilități care fac șederea confortabilă și relaxantă: grădină, terasă, facilități de grătar, lounge comun și bucătărie, iar pentru momentele de relaxare, curtea generoasă te invită să te bucuri de aerul curat de munte.
Locația este apreciată pentru curățenie, design rafinat și ospitalitatea proprietarului, oferind combinația perfectă între confort, stil și natură.

Inainte de a va inscrie cititi informatiile de mai jos (cu click pe fiecare). Inscriindu-va in aceasta excursie intelegem ca le-ati parcurs si ati acceptat conditiile si regulile noastre:

•   Reguli pentru membrii clubului
•   De stiut – mai ales daca sunteti prima oara cu noi.
•   Rolul insotitorului de grup
•   Cum va informati ulterior rezervarii
•   Reguli in timpul calatoriei
•   Contract cu agentia de turism Bon Voyage
•   Renuntarea unilaterala la o excursie

Articole turistice / Islanda – insula pe care oamenii trăiesc deasupra unei lumi care fierbe

« Ultimul mesaj de admin Azi la 06:18 »

Islanda – insula pe care oamenii trăiesc deasupra unei lumi care fierbe

Există pe harta lumii două locuri îndepărtate ale căror nume par să vorbească despre același lucru: focul. Dar focul lor are două povești cu totul diferite. La capătul sudic al Americii de Sud se află Țara de Foc – Tierra del Fuego, poarta către Patagonia australă și spre apele reci care despart continentul de Antarctica. Numele ei ar putea lăsa impresia unui ținut al vulcanilor, al lavei și al pământului încins. Numai că nu vulcanii i-au dat numele.

Când expediția lui Fernando Magellan a ajuns în aceste ape, în 1520, marinarii au observat de pe corăbii numeroase focuri aprinse de populațiile indigene de-a lungul țărmurilor. În climatul rece și umed al extremului sud, focul era indispensabil supraviețuirii. Văzute din larg, acele lumini răspândite pe un pământ necunoscut au rămas atât de puternic în memoria navigatorilor încât ținutul avea să intre pe hărțile europene sub numele de Tierra del Fuego – Țara de Foc.

Există însă, mult mai la nord, în Atlanticul de Nord, o altă insulă căreia numele de „țară a focului” i se potrivește într-un sens mult mai literal. Este Islanda si des o intalnim numita ca Țara Focului și a Gheții. Dar acolo focul nu este aprins de oameni. Vine din adâncurile Pământului. Islanda se află într-unul dintre cele mai active locuri dpdv geologic de pe planetă, chiar pe Dorsala Medio-Atlantică, acolo unde plăcile tectonice nord-americană și eurasiatică se îndepărtează încet una de cealaltă. Sub insulă se adaugă o intensă activitate magmatică. De aceea, pământul islandez este presărat cu vulcani, câmpuri de lavă, izvoare termale, gheizere, fumarole și zone în care aburul pare să iasă direct din măruntaiele planetei.

Și totuși, peste această lume fierbinte se întinde o alta, aparent incompatibilă cu ea: lumea gheții. Ghețari uriași acoperă o parte importantă a Islandei, iar Vatnajökull este cea mai mare calotă glaciară din Europa ca volum. În unele locuri, sub sute de metri de gheață se ascund chiar vulcani activi.

Poate că nicăieri expresia „Țara Focului și a Gheții” nu este mai potrivită. În Islanda, focul și gheața nu sunt doar două imagini spectaculoase ale peisajului. Sunt cele două forțe care au construit insula și care continuă să o modeleze chiar și astăzi. Și tocmai această întâlnire aproape imposibilă dintre o lume înghețată la suprafață și una incandescentă dedesubt este una dintre cheile prin care trebuie înțeleasă Islanda.

Există țări în care pământul este doar pământ. Construiești o casă pe el, plantezi un copac, faci un drum și, în general, te aștepți ca toate să rămână acolo. În Islanda lucrurile stau puțin altfel. Aici pământul respiră, fumegă, tremură si uneori se crapă. Alteori, dintr-o fisură care ieri nu exista începe să curgă lavă. Apa izbucnește fierbinte din adâncuri, noroiul clocotește, munții ascund vulcani, iar sub unii dintre cei mai mari ghețari ai Europei există camere magmatice.

Este unul dintre puținele locuri în care poți avea în același peisaj gheață, apă clocotită și foc. Iar lucrul cel mai interesant este că, în mijlocul acestei lumi geologice ostile, aparent imposibil de locuit, trăiesc oameni. Au construit orașe, sosele, ferme, aeroporturi, hoteluri, scoli. Au piscine exterioare cu apă caldă în localități în care iarna bate vântul Atlanticului. Își încălzesc casele cu apa care vine din adâncul pământului.

Dar uneori, când vulcanul de lângă ei se trezește, își strâng lucrurile și pleacă. Islandezii au învățat un lucru esențial: pământul pe care trăiesc nu este niciodată complet adormit.

Pentru a înțelege Islanda trebuie să coborâm, măcar cu imaginația, sub ea. Mult sub ea. Pe fundul Atlanticului există un uriaș lanț muntos submarin – Dorsala Medio-Atlantică. Este locul în care două mari plăci tectonice se îndepărtează una de cealaltă. În vest se află placa nord-americană. În est, placa eurasiatică. Între ele urcă magma. În cea mai mare parte a Atlanticului, acest proces se petrece sub apă.

Dar într-un anumit loc s-a întâmplat ceva extraordinar. Activitatea vulcanică a fost atât de intensă încât pământul a ieșit din ocean. Așa a apărut Islanda. De aceea este una dintre puținele țări în care poți vedea cu ochii tăi efectele unei limite dintre plăci tectonice. La Þingvellir, fisurile și abrupturile din peisaj fac parte din această uriașă zonă de ruptură. Continentul nord-american și Eurasia se îndepărtează încet unul de celălalt. Câțiva centimetri pe an. Pare foarte puțin, dar geologia are răbdare. Noi măsurăm timpul în ani, Pământul îl măsoară în milioane.

Numai existența dorsalei oceanice nu explică însă totul. Sub Islanda se află și ceea ce geologii numesc un hotspot – o regiune în care material foarte fierbinte urcă din adâncul mantalei. Cele două fenomene se suprapun. Dorsala desparte plăcile. Hotspotul alimentează activitatea vulcanică. Este una dintre explicațiile pentru extraordinara energie geologică a insulei. Și astfel Islanda are în jur de 30 de sisteme vulcanice active.

Unele sunt cunoscute în întreaga lume: Hekla, Katla, Askja, Grímsvötn, Bárðarbunga. Altele au devenit celebre abia atunci când au început să provoace probleme. Unul dintre ele a reușit chiar să-i învețe pe prezentatorii de televiziune din întreaga lume cât de dificilă poate fi limba islandeză: Eyjafjallajökull. Este vulcanul care a oprit avioanele. În primăvara anului 2010, Eyjafjallajökull a erupt.Pentru islandezi, o erupție vulcanică nu era ceva nemaivăzut. Dar de data aceasta vulcanul se afla sub un ghețar. Magma fierbinte a întâlnit gheața. Rezultatul a fost exploziv. Cantități enorme de cenușă vulcanică au fost aruncate în atmosferă, iar vânturile au purtat norul spre Europa.

Avioanele nu pot zbura în siguranță prin concentrații periculoase de cenușă vulcanică. Particulele pot afecta motoarele. Așa că spațiul aerian european a început să se închidă, zbor după zbor, aeroport după aeroport. Milioane de pasageri au fost afectați. Pentru câteva zile, un vulcan aflat sub un ghețar pe o insulă cu puțin peste 300.000 de locuitori reușise să dea peste cap transportul aerian al unei bune părți din Europa. Islanda ne amintea că trăim într-o lume foarte modernă construită, totuși, pe un pământ care nu ține cont de orarele noastre.

Foarte aproape se află Katla. Este ascunsă sub calota glaciară Mýrdalsjökull. Și islandezii o cunosc foarte bine. Katla a erupt de multe ori de-a lungul istoriei și este capabilă să producă un fenomen extrem de periculos. Când un vulcan erupe sub un ghețar, poate topi cantități uriașe de gheață. Apa se acumulează, apoi scapă, iar rezultatul este un jökulhlaup – o viitură glaciară uriașă. Nu seamănă cu inundațiile pe care ni le imaginăm în mod obișnuit. Un asemenea val poate transporta apă, gheață, pietre și sedimente și poate modifica într-un timp foarte scurt un peisaj întreg. De aceea, în Islanda, un vulcan nu trebuie să te acopere cu lavă pentru a deveni periculos. Uneori este suficient să topească gheața de deasupra lui.

Există însă și o față mai liniștită a acestei lumi. O vezi în zonele geotermale. La Haukadalur, în zona celebrului Geysir, pământul pare că nu s-a hotărât dacă este solid sau lichid. Aburul iese dintre pietre, apa clocotește, miroase a sulf.

Strokkur aruncă periodic în aer o coloană de apă fierbinte. Este un spectacol pe care astăzi îl fotografiem. Dar încerc să-mi imaginez ce trebuie să fi gândit primii oameni care au ajuns aici. Nu știau nimic despre rezervoare geotermale, presiune sau circulația apei prin roci fierbinți. Vedeau pur și simplu pământul aruncând apă clocotită spre cer.

Și Haukadalur nu este o excepție. În Islanda există nenumărate asemenea locuri: Námaskarð, Hverir, Krýsuvík, Reykjanes. Zone întregi în care pare că sub stratul subțire pe care mergem există o oală uriașă pusă la fiert. Într-un fel, chiar așa este, când apa de ploaie coboară câțiva kilometri. Mecanismul este fascinant. Apa provenită din ploaie și zăpadă pătrunde prin fisurile rocilor, coboară uneori foarte adânc. Acolo întâlnește roci încălzite de magma aflată în apropiere. Temperatura crește si apa începe apoi să urce din nou. În unele locuri ajunge la suprafață sub forma izvoarelor fierbinți, in altele produce gheizere, in altele rămâne în rezervoare subterane din care oamenii o pot extrage.

Islandezii au înțeles că ceea ce pare un semn al instabilității pământului poate fi, în același timp, o resursă extraordinară. Și au început să o folosească. Astăzi, majoritatea locuințelor islandeze sunt încălzite geotermal. Este unul dintre lucrurile care mi se par cele mai extraordinare la această țară. Afară poate fi frig, poate ninge, poate bate un vânt cum numai în Islanda știe să bată. Dar undeva, la câteva sute sau mii de metri sub casă, pământul furnizează căldură. Apa fierbinte este adusă prin conducte și distribuită către localități.

În Reykjavík și în alte zone, această resursă a schimbat complet viața oamenilor. În trecut, încălzirea unei case islandeze era o problemă permanentă. Lemnul era rar. Turba și alte materiale trebuiau folosite drept combustibil. Astăzi, aceeași geologie care a făcut Islanda atât de dificilă oferă căldură ieftină și abundentă. Este o inversare aproape perfectă a relației dintre om și natură. O țară în care piscina este aproape o instituție socială. Căldura din subsol a schimbat chiar și obiceiurile sociale.

Islanda este plină de piscine. Nu doar în Reykjavík. Și în localități mici. Uneori foarte mici. Bazine încălzite, jacuzzi-uri și hot pots în aer liber. Într-o țară rece, poate părea paradoxal. Dar tocmai aici este farmecul. Pentru islandezi, piscina nu este numai un loc unde mergi să înoți. Este și un loc de întâlnire, unde discută, se stă în apă caldă, se află ce mai este nou.

Unii au comparat piscina islandeză cu cafeneaua sau berea altor popoare. În alte țări oamenii se întâlnesc la o cafea sau la un Irish Pub. În Islanda se pot întâlni într-un bazin cu apă de aproape 40°C, în timp ce afară sunt câteva grade.

Energia geotermală a produs și alte lucruri greu de asociat cu Islanda. Într-o țară cu ierni lungi, lumină puțină și un climat deloc ideal pentru legume, islandezii cultivă tomate, castraveți și alte plante în sere încălzite. La Friðheimar, de exemplu, roșiile cresc tot anul într-un asemenea sistem. Imaginea este aproape absurdă. Afară poate fi frig, zăpadă și vânt. Înăuntru sunt rânduri întregi de tomate. Căldura vine din pământ. Electricitatea este produsă în mare măsură din surse regenerabile. Și astfel un vulcan aflat undeva în adâncuri contribuie, indirect, la o roșie care ajunge într-o farfurie.

Dar pământul nu este domesticit, ar fi însă greșit să credem că islandezii au reușit să controleze această forță. Au învățat să o folosească, nu să o controleze. Iar ultimii ani au demonstrat-o spectaculos. Peninsula Reykjanes fusese relativ liniștită din punct de vedere eruptiv timp de aproximativ opt secole. Apoi pământul a început din nou să se miște, au apărut roiuri de cutremure, solul s-a ridicat, magma a început să se deplaseze prin subteran.

În 2021 a erupt Fagradalsfjall. Au urmat alte erupții. Pentru o vreme, spectacolul a fost aproape ideal pentru turiști. Lava curgea într-o zonă nelocuită și mii de oameni au mers să o vadă. Apoi lucrurile s-au schimbat. Activitatea s-a apropiat de Grindavík. Și povestea a încetat să mai fie un spectacol. Orașul care s-a trezit deasupra magmei. Grindavík este o comunitate de pescari din sud-vestul Islandei. În 2023, sub zona orașului și din apropierea lui, magma a început să pătrundă prin scoarță. Pământul s-a deformat, au apărut fisuri, străzile s-au rupt, casele au fost afectate, locuitorii au fost evacuați.

Este greu să-ți imaginezi o asemenea situație. Seara ai o casă, sa stai pe o stradă, sa ai vecini. Langa, un magazin. Iar dimineața autoritățile îți spun că trebuie să pleci pentru că sub oraș se deplasează magma. Și trebuie sa pleci, pentru că aici geologia nu este o lecție dintr-un manual, este realitate.

În anii următori, erupțiile din sistemul vulcanic Svartsengi au continuat să transforme Peninsula Reykjanes într-unul dintre cele mai urmărite laboratoare geologice naturale ale lumii. Și au arătat cât de vulnerabilă rămâne chiar și o societate extrem de bine pregătită.

Diferența dintre Islanda medievală și Islanda de astăzi este însă uriașă. Vulcanii sunt monitorizați, se măsoară cutremurele, se urmăresc deformările solului prin GPS. Sateliții detectează modificări ale terenului, gazele sunt analizate. Geologii încearcă să afle unde se deplasează magma. Uneori pot spune că o erupție devine probabilă, nu pot însa preciza întotdeauna exact când și unde va începe. Pământul păstrează încă o parte din mister. Dar informațiile sunt suficiente pentru evacuări și pentru salvarea vieților. În Islanda modernă, oamenii au înlocuit vechea teamă de vulcan cu ceva mult mai eficient: observația.

Și totuși construiesc din nou, aici mi se pare că apare ceva profund islandez. După o erupție se repară drumurile se reconstruiesc conductele. Se ridică bariere de protecție acolo unde este posibil, se redeschid instalațiile si viața continuă. Nu pentru că islandezii nu se tem de vulcani. Ci pentru că au înțeles că nu pot elimina riscul. Pot doar să trăiască inteligent cu el. Este rezultatul unei experiențe acumulate în peste o mie de ani. Strămoșii lor vedeau vulcanul și fugeau. Ei îl măsoară, îl cartografiază, îl urmăresc prin satelit. Dar, când trebuie să fugă, fug și ei.

Islanda este încă în "construcție". Poate că acesta este lucrul cel mai greu de înțeles pentru noi. Privim o hartă și vedem conturul tarii, munții, râurile, orașele. Dar trebuie înțeles ca peisajul nu este terminat.
În 1963, pescarii aflați în apropierea coastelor sudice au văzut fum ieșind din ocean. A urmat o erupție submarină, lava s-a acumulat sii din Atlantic a apărut o insulă nouă: Surtsey. În câteva luni, hărțile lumii trebuiau modificate, pentru ca planeta tocmai construise o bucată nouă de Islanda.

În alte locuri, oceanul și eroziunea iau încet pământul înapoi. Ghețarii se retrag, râurile își schimbă traseul, lava acoperă terenuri vechi și creează altele noi. Islanda nu este doar o insulă, este un proces.

Și atunci începi să o privești altfel. Peste doua săptămâni când vom merge prin Islanda și vom vedea abur ridicându-se dintre pietre, probabil că vom opri mașina și vom face fotografii. Când vom vedea un câmp de lavă, vom admira culorile și formele. Când vom intra într-o piscină cu apă fierbinte, ne vom bucura pur și simplu de ea. Dar în spatele tuturor acestor lucruri există aceeași poveste: căldura, magma, fisurile. Apa care coboară în pământ și se întoarce fierbinte. Forța care poate distruge o casă este aceeași care încălzește alta. Pământul care poate obliga un oraș să fie evacuat este același care oferă energie unei țări întregi. Poate că nicăieri nu este mai vizibilă contradicția aceasta decât în Islanda.

Oamenii trăiesc literalmente deasupra unei lumi care fierbe. Au construit case deasupra ei, au tras șosele peste ea, au ridicat orașe lângă vulcani, au făcut conducte prin care îi aduc căldura în locuințe. Au construit sere, au amenajat piscine si au continuat să trăiască acolo generație după generație. Nu au învins pământul, nici nu încearcă. Au făcut ceva mult mai interesant. Au învățat să-i folosească forța fără să uite niciodată că, în cele din urmă, el este mai puternic. Iar poate acesta este unul dintre cele mai bune moduri de a înțelege Islanda.

Nu ca pe „țara focului și a gheții”, expresia si tema de la care am pornit articolul. Ci ca pe o bucată de planetă încă neterminată, pe care oamenii au avut curajul să-și construiască o casă.

In acest articol se află și explicația unor alegeri pe care le-am făcut pentru excursia noastră din septembrie. Nu întâmplător o să ne bălăcim în hot tub-uri, în mijlocul naturii, simțind căldura care vine dintr-un pământ rece. Nu întâmplător am ales să stăm chiar lângă Eyjafjallajökull, locul în care un vulcan se ascunde sub o calotă de gheață și unde, în 2010, lumea întreagă a văzut ce se poate întâmpla atunci când focul și gheața se întâlnesc.

Și nu întâmplător am păstrat pentru ultimele ore ale călătoriei Grindavík și Peninsula Reykjanes, unul dintre locurile în care Islanda ne arată astăzi, chiar sub ochii noștri, că nu este un pământ terminat, definitiv așezat, ci unul care continuă să se nască și să se transforme.

Am vrut ca, după toate zilele petrecute acolo, să nu rămânem doar cu fotografii ale cascadelor, ghețarilor, plajelor negre și peisajelor spectaculoase. Mi-aș dori să rămână ceva mai mult: înțelegerea locului pe care l-am străbătut.

Să ne amintim, atunci când vom spune „Islanda – Țara Focului și a Gheții”, că nu este doar un slogan turistic frumos. Pentru că în Islanda gheața se vede. Focul, de cele mai multe ori, doar se simte. Iar sub pașii noștri, cele două lumi se întâlnesc.

Excursii si evenimente 2027 / Re: Marele safari african: Namibia, Botswana & Victoria Falls. 16 - 29 august 2027

« Ultimul mesaj de admin Vineri, 28 August 2026, 14:23 »

S-a afișat programul de zbor pentru grupul din iulie. Suntem acum în așteptarea rezolvării unor detalii tehnice, după care vom putea începe achiziționarea biletelor de avion pentru primul grup.

Am folosit această experiență și informațiile pe care le avem acum pentru a face o estimare cât mai realistă și pentru grupul din august, astfel încât vă pot oferi deja mai multe detalii.

Este foarte posibil ca zborul Victoria Falls – Windhoek să poată fi inclus, din punct de vedere tehnic, în biletul internațional. Estimarea pentru tariful total al biletelor este de aproximativ 1.700 euro/persoană, sumă în care ar urma să fie incluse atât zborurile internaționale, cât și segmentul Victoria Falls – Windhoek.

În consecință, voi scoate zborul Victoria Falls – Windhoek din categoria serviciilor neincluse și îl voi introduce la serviciile incluse. Din acest motiv, tariful general al excursiei va crește cu 100 euro.

Acum voi posta pe site excursia pentru grupul din iulie, iar ceva mai târziu, până în această seară, va fi publicată și excursia pentru grupul din august.

După publicare, cei deja înscriși veți primi un e-mail prin care vă voi anunța că este necesar să faceți două lucruri:

să vă înscrieți oficial la excursie pe site;
să achitați diferența dintre valoarea estimată a biletelor de avion, de 1.700 euro, și avansul de 500 euro achitat deja la înscriere. Diferența de achitat va fi, așadar, de 1.200 euro/persoană.

Achiziționarea efectivă a biletelor de avion pentru acest grup va fi posibilă începând cu 29 septembrie, adică cu 11 luni înainte de data zborului.

Este important ca până la această dată să avem strânsă suma necesară pentru biletele de avion, astfel încât, imediat ce rezervările devin disponibile, să putem trece la achiziționarea lor.

Fac o precizare importantă: biletele de avion vor fi emise individual, pe numele fiecărui participant, vor fi nerambursabile și nu vor permite modificarea numelui pasagerului. Prin urmare, după emiterea biletului, o eventuală renunțare la excursie va însemna și pierderea contravalorii biletului de avion.

Excursii si evenimente 2027 / Re: Marele safari african: Namibia, Botswana & Victoria Falls. 9 - 22 iulie 2027

« Ultimul mesaj de admin Vineri, 28 August 2026, 13:08 »

S-a afișat programul de zbor. În acest moment așteptăm oferta tarifară de la Turkish Airlines, precum și rezolvarea unei chestiuni tehnice legate de rezervarea online. În configurația actuală, ruta de plecare și cea de întoarcere nu pot fi încă reunite într-un singur bilet dus-întors.

Există, de asemenea, posibilitatea ca zborul Victoria Falls – Windhoek să poată fi integrat în același bilet internațional. Am solicitat acest lucru și așteptăm confirmarea companiei aeriene.

Pe baza informațiilor disponibile în acest moment, putem însă face o estimare suficient de realistă a costului total al transportului aerian: aproximativ 1.700 euro/persoană, sumă care va include atât zborurile internaționale, cât și segmentul Victoria Falls – Windhoek.

În aceste condiții, voi muta zborul Victoria Falls – Windhoek din categoria serviciilor neincluse în cea a serviciilor incluse, ceea ce va determina o creștere cu 100 euro a tarifului general al excursiei.

Astăzi voi publica excursia și pe site, după care cei deja înscriși veți primi un e-mail cu pașii care trebuie urmați:

înscrierea oficială la excursie pe site;
achitarea diferenței dintre valoarea estimată a transportului aerian (1.700 euro) și avansul de 500 euro achitat deja la înscriere, respectiv 1.200 euro/persoană.

În intervalul necesar pentru strângerea acestor sume vom primi, cel mai probabil, și răspunsurile finale din partea companiei aeriene. Imediat ce situația tehnică va fi clarificată și vom avea fondurile disponibile, vom putea trece la achiziționarea biletelor.

Fac o precizare importantă: biletele de avion vor fi emise individual, pe numele fiecărui participant, vor fi nerambursabile și nu vor permite modificarea numelui pasagerului. Prin urmare, după emiterea biletului, o eventuală renunțare la excursie va însemna și pierderea contravalorii biletului de avion.

Articole turistice / Islanda invizibilă – lumea elfilor, a oamenilor ascunși și a poveștilor spuse în

« Ultimul mesaj de admin Vineri, 28 August 2026, 06:07 »

Islanda invizibilă – lumea elfilor, a oamenilor ascunși și a poveștilor spuse în nopțile lungi de iarnă

Iernile lungi ale Nordului au născut povești. Poate că nicăieri în Europa întunericul nu a lucrat atât de mult asupra imaginației oamenilor precum în Scandinavia. Timp de secole, odată cu venirea iernii, lumea se restrângea. Zilele deveneau tot mai scurte, până când, în nordul îndepărtat, lumina aproape dispărea. Drumurile erau acoperite de zăpadă, marea devenea ostilă, vântul lovea casele, iar oamenii rămâneau pentru multe ore adunați în jurul focului.

Afară începea o altă lume. Una pe care nu o mai vedeai foarte bine și pe care, tocmai de aceea, imaginația o putea umple cu orice.

O creangă trosnea în pădure. Ceva se mișca dincolo de lumină. Vântul căpăta uneori glas, umbrele se transformau în siluete, iar munții dispăreau și reapăreau prin ceață. În nopțile acelea nesfârșite s-au spus, din generație în generație, povești despre troli, spirite, uriași, morți care se întorceau și ființe care trăiau într-o lume paralelă cu cea a oamenilor.

Le întâlnim, sub diferite forme, în Norvegia, Suedia, Finlanda, Danemarca și în întreaga lume nordică. Unele îi speriau pe copii, altele încercau să explice lucruri pe care oamenii nu le înțelegeau, iar multe transmiteau avertismente simple: nu pleca singur noaptea, nu te apropia de anumite locuri, respectă muntele, pădurea, apa și forțele pe care nu le poți controla.

Dar dintre toate țările Nordului, una pare să fi fost făcută special pentru asemenea povești: Islanda.

Pentru că aici întunericul întâlnește un peisaj cum nu prea există în altă parte. Nu ai doar nopțile lungi ale iernii. Ai câmpuri nesfârșite de lavă pietrificată, acoperite de mușchi. Ai stânci care, privite prin ceață, seamănă cu oameni uriași. Ai munți care dispar în câteva minute în nori. Ai grote, ghețari și plaje negre. Ai oceanul Atlantic lovind cu furie țărmul și vântul care poate urla ore întregi în jurul unei case izolate.

Și, mai ales, ai un pământ care pare viu. Care tremura, fumega, scoate aburi. Apa izbucnește fierbinte din adâncuri. Din când în când, muntele se deschide și din el curge foc. Noi știm astăzi de ce se întâmplă toate acestea. Știm ce este magma, cum funcționează un sistem geotermal, cum s-au format coloanele de bazalt și de ce se produc cutremurele.

Dar încercați să vă imaginați Islanda de acum cinci sute sau o mie de ani. O fermă izolată. Câteva suflete. Nicio lumină în depărtare. Niciun drum. Afară, o noapte care pare că nu se mai termină. Și undeva, în întuneric, pământul începe să tremure. Sau se aude un zgomot dinspre munte. Sau prin ceață apare o siluetă enormă care, odată cu răsăritul, se dovedește a fi doar o stâncă. Nu mi se pare deloc greu de înțeles de ce oamenii au început să-i dea un nume. Trol. Spirit. Om ascuns. Pentru că Islanda nu a creat numai un peisaj extraordinar. A creat și o lume nevăzută, care a trăit timp de secole alături de cea reală.

O lume a huldufólk, a „oamenilor ascunși”, a trolilor surprinși de răsărit și transformați în piatră, a morților care se întorc, a locurilor pe care este mai bine să nu le deranjezi și a poveștilor spuse în nopțile nesfârșite de iarnă.

Și poate că pentru a înțelege cu adevărat Islanda nu este suficient să-i vezi cascadele, vulcanii și ghețarii. Trebuie să încerci să vezi și…ceea ce nu se vede.

Excursii si evenimente 2026 / Re: Vacanta pe "Insula de Marmura" - Paros, Grecia. 29 august - 5 septembrie 2026

« Ultimul mesaj de Gabriel Joi, 27 August 2026, 10:57 »

Buna tuturor. Ne pregatim de excursia Paros-Grecia. Asa cum am anuntat si pe grupul de whatsup al excursiei, ne intalnim pe 29 august 2026, ora 7.15, la aeroportul Otopeni, plecari internationale, zona cafenea Treevi.Sa ne vedem cu bine !

Articole turistice / Cum au supraviețuit oamenii 1.000 de ani pe una dintre cele mai neprietenoase in

« Ultimul mesaj de admin Joi, 27 August 2026, 07:13 »

Cum au supraviețuit oamenii 1.000 de ani pe una dintre cele mai neprietenoase insule ale Europei

Am pornit cercetarea pentru acest articol de la o observație făcută, de fapt, cu câteva săptămâni înainte, în Laponia. Mi s-a părut izbitoare asemănarea dintre felul în care sunt răspândite gospodăriile în nordul locuit de Sámi și ceea ce întâlnești în Islanda: case și ferme izolate, aflate uneori la kilometri unele de altele, mici aglomerări de câteva locuințe și foarte puține sate în sensul în care le înțelegem noi.

Chiar am întrebat-o pe Raisa despre acest lucru. Acum îmi dau seama însă că, prin felul în care am formulat întrebarea, i-am sugerat într-o oarecare măsură și răspunsul. Plecasem de la ideea că Războiul Laponiei, în timpul căruia numeroase așezări au fost distruse și incendiate, ar fi determinat ulterior împrăștierea populației în ferme individuale și mici grupuri de case.

Doar că explicația este alta și mult mai veche.

Cercetând de ce islandezii au trăit timp de aproape o mie de ani în ferme atât de izolate și de ce Islanda nu și-a dezvoltat o rețea de sate asemănătoare celei din Europa continentală, am găsit, aproape fără să caut, și răspunsul la întrebarea rămasă din Laponia. În ambele lumi, natura, resursele disponibile și modul tradițional de viață au dictat felul în care oamenii s-au așezat în teritoriu. În cazul Sámi, mobilitatea legată de păstoritul renilor, pescuit, vânătoare și folosirea sezonieră a unor teritorii foarte întinse a făcut ca modelul clasic al satului compact să fie, multă vreme, puțin potrivit.

Așa se întâmplă uneori când călătorești: răspunsul la o întrebare născută într-un loc îl găsești, câteva mii de kilometri mai târziu, într-un cu totul alt colț al lumii.Privind Islanda de astăzi este greu să-ți imaginezi cât de dificil trebuie să fi fost să trăiești aici acum o mie de ani.

Vedem șosele excelente, case încălzite cu energie geotermală, automobile puternice, hoteluri confortabile, piscine cu apă caldă în cele mai neașteptate locuri. Dacă vremea se strică, deschidem telefonul și aflăm ce urmează. Dacă un vulcan devine neliniștit, sute de senzori îl urmăresc. Dacă un drum este închis, există hărți care ne spun imediat.

Dar încercați să ștergeți toate acestea din peisaj. Șoselele. Podurile. Porturile. Electricitatea. Prognozele. Utilajele. Magazinele. Spitalele. Și apoi imaginați-vă că ajungeți aici cu o corabie de lemn. Cu familia, câteva animale, ceva unelte și provizii suficiente cât să începeți o viață nouă. În față aveți o insulă uriașă despre care știți foarte puține lucruri.

Așa începe povestea Islandei locuite. Colonizarea Islandei începe în ultimele decenii ale secolului al IX-lea. Tradiția islandeză îl amintește pe Ingólfur Arnarson drept primul colonist nordic stabilit definitiv aici, în jurul anului 874. Au urmat alții.

Mulți veneau din Norvegia, direct sau după perioade petrecute în insulele britanice. Au adus cu ei familii, animale, unelte, semințe, obiceiuri și o întreagă cultură rurală nordică. Si aici vreau sa fac o larga paranteza, pentru ca leg asta de o călătorie in Lofoten, acolo unde am vizitat Muzeul Vikingilor. Unde am aflat de fapt, motivul colonizării Islandei, un ținut total neprietenos.

Colonizarea masivă a Islandei, "Landnám", este plasată aproximativ între 870 și 930. Tradiția islandeză leagă explicit o parte importantă a emigrării din Norvegia de domnia lui Harald Hårfagre (Harald Păr-Frumos) și de procesul prin care acesta și-a extins autoritatea asupra micilor căpetenii și stăpâniri regionale norvegiene. Primele așezări permanente din Islanda sunt datate în jurul anului 870–874.

Înaintea consolidării regatului norvegian existau numeroase căpetenii locale, cu propriile teritorii și rețele de putere. Extinderea autorității lui Harald a amenințat autonomia unora dintre ele. Sursele medievale islandeze prezintă tocmai această presiune drept unul dintre motivele pentru care anumite familii puternice au preferat să plece.

Iar nordul Norvegiei, inclusiv Lofoten și Hålogaland, a participat la această migrație. Cercetările bazate pe *Landnámabók* identifică zeci de coloniști proveniți din nordul Norvegiei. Este menționat inclusiv Olaf Tvennumbruni, o căpetenie puternică din Lofoten, care a plecat spre Islanda și s-a stabilit în sudul insulei.

Nu putem spune că Harald Păr-Frumos a fost singura cauză a colonizării Islandei, ar fi prea simplist. Aceasta este explicația tradițională găsita in "Landnámabók" și in saga, dar am citit ca istoricii moderni sunt mai prudenți. Au existat probabil mai multe cauze: conflicte politice, dorința de păstrare a independenței, disponibilitatea unor teritorii noi, conflicte familiale, aventură și migrația deja existentă spre insulele Atlanticului de Nord.

În Lofoten am văzut lumea din care au plecat unii dintre oamenii care au colonizat Islanda. Si pentru ca peste doua saptamani plecam spre Islanda vom avea ocazia sa vedem lumea pe care au construit-o după plecare.

Cei care au ajuns in Islanda nu au găsit însă un pământ gol în sens absolut. Există indicii și tradiții despre călugări irlandezi, papar, care ar fi ajuns aici înaintea nordicilor, deși amploarea și caracterul prezenței lor rămân discutate.

Cert este că noii veniți nu au găsit orașe. Nici sate. Nici drumuri. Nici porturi. Trebuiau să înceapă de la zero. Și au făcut ceea ce știau să facă. Au construit ferme.

Trebuie spus ceva: Islanda nu era chiar Islanda pe care o vedem astăzi. Primii coloniști au întâlnit o Islandă ceva mai verde. O parte importantă a zonelor joase era acoperită de vegetație lemnoasă, în special de mesteacăn pitic și tufăriș. Nu trebuie să ne imaginăm pădurile uriașe ale Scandinaviei, dar peisajul era sensibil diferit de cel aproape lipsit de arbori pe care îl asociem astăzi cu Islanda.

Dar oamenii aveau nevoie de lemn și, mai ales, de pășuni. Asa ca au început să curețe terenul. Au tăiat, au ars, apoi au adus oi, vite, cai, capre și porci. Problema era că ecosistemul islandez crescuse într-un ritm extrem de lent și nu era pregătit pentru presiunea exercitată de oameni și animale. Solurile vulcanice sunt fragile. Vânturile sunt puternice. Vegetația se reface greu.

Odată dispărut stratul protector de plante, vântul începea să ia pământul. În unele regiuni, procesul a devenit aproape imposibil de oprit. O parte din Islanda pe care o admirăm astăzi pentru austeritatea ei spectaculoasă este, de fapt, și rezultatul unei transformări produse de oameni de-a lungul secolelor.

Ferma era lumea. Aici cred că se află una dintre cheile pentru a înțelege Islanda. În Europa continentală suntem obișnuiți cu satul. Casele sunt grupate. Există o uliță, o piață, o biserică, poate un han. Dincolo de sat încep terenurile agricole. În Islanda, modelul a fost multă vreme diferit. Unitatea fundamentală era ferma. Și fermele puteau fi la kilometri una de alta.

Motivul era foarte practic. O familie avea nevoie de suficient teren pentru animale și de acces la resurse. Într-un teritoriu în care zonele bune pentru agricultură și pășunat sunt răspândite printre munți, câmpuri de lavă, mlaștini, râuri glaciare și deșerturi vulcanice, nu avea întotdeauna sens ca oamenii să se înghesuie într-un sat.

Așa că fiecare fermă devenea aproape o mică insulă în interiorul insulei. Casa, familia, animalele, uneltele. Poate câțiva oameni angajați. Și apoi kilometri de pustietate. Uneori vecinul era aproape. Alteori, nu. Iarna, o furtună putea transforma câțiva kilometri într-o distanță imposibilă. Această imagine mi se pare esențială pentru Islanda: o lumină mică într-o casă și, în jurul ei, un teritoriu enorm și întunecat.

Problema fundamentală era să treci iarna. Vara trebuia să pregătească iarna. Totul se învârtea în jurul acestei idei. Animalele trebuiau hrănite. Fânul trebuia strâns și păstrat. Hrana trebuia conservată. Hainele trebuiau reparate. Acoperișul trebuia pregătit. Fiecare resursă conta. O vară proastă nu însemna doar o vară neplăcută. Putea însemna o iarnă cu prea puțină hrană. Iar o iarnă prea lungă putea însemna moarte.

Cultura cerealelor era dificilă și vulnerabilă. Creșterea animalelor a devenit esențială. Oile ofereau carne și lână. Vacile ofereau lapte, din care puteau fi obținute produse ce rezistau mai mult timp. A apărut astfel unul dintre alimentele emblematice ale Islandei: skyr. Pentru noi este astăzi un produs cumpărat din supermarket. Pentru oamenii de atunci era o metodă foarte inteligentă de a transforma laptele într-un aliment hrănitor și mai ușor de păstrat.

Aproape fiecare lucru avea o asemenea logică. Nu era gastronomie. Era supraviețuire. Case făcute din pământ. Lemnul era puțin și prețios. Așa că islandezii au folosit ceea ce aveau din abundență. Pământ, gazon, piatra. Asa au apărut celebrele case islandeze din turbă – torfbæir. Pereții groși de gazon izolau surprinzător de bine. Acoperișul era acoperit cu iarbă. Casa aproape că dispărea în peisaj. Privite astăzi sunt pitorești. Fotografiem ferestrele mici, acoperișurile verzi și florile din jur. Dar nu trebuie romantizate prea mult. Interiorul putea fi întunecos, umed și înghesuit. Mai mulți oameni trăiau și lucrau în același spațiu. Fumul, mirosurile, frigul și lipsa igienei făceau parte din existență. Dar casa nu trebuia să fie frumoasă. Trebuia să te țină în viață până la primăvară.

Marea îi hrănea. Și tot marea îi omora. Islanda are foarte puțin teren cu adevărat favorabil agriculturii. Dar are ocean din toate părțile. Peștele a devenit inevitabil una dintre marile resurse ale țării. Codul putea fi uscat și păstrat mult timp. În timp, peștele uscat a devenit nu numai hrană, ci și unul dintre cele mai importante produse de schimb și export. Numai că pescuitul în Atlanticul de Nord era teribil de periculos. Astăzi vedem porturi, nave puternice și sisteme moderne de navigație. Timp de secole, oamenii ieșeau pe mare în ambarcațiuni mici, deschise. Fără motor, fara radio, fara prognoză meteo, fara echipamente moderne de salvare. Oceanul putea hrăni o familie întreagă. Dar o furtună putea lăsa aceeași familie fără tată și fără fii.

Probabil că puține popoare europene au avut o relație atât de profundă și contradictorie cu marea. Au depins de ea. Și s-au temut de ea.

Apoi venea focul. Ca și cum frigul, izolarea și oceanul nu ar fi fost suficiente, Islanda avea încă un adversar. Pământul însuși. În 1783 a început una dintre cele mai cumplite catastrofe din istoria țării: erupția fisurală Laki. Lava a curs luni întregi. Dar lava nu a fost cel mai mare ucigaș. Gazele vulcanice au contaminat pășunile. Animalele au murit în număr uriaș. Recoltele au fost afectate, iar populația s-a confruntat cu foamete. Anii care au urmat au rămas în memoria Islandei sub numele de Móðuharðindin, „foametea ceții”. O parte importantă din animale a pierit, iar aproximativ o cincime din populația Islandei a murit în anii dezastrului și foametei care au urmat.

Pentru o comunitate deja mică, a fost o tragedie enormă. Și Laki nu a fost singur. Hekla a erupt de nenumărate ori. Katla a produs erupții și inundații glaciare devastatoare. Vulcanii ascunși sub ghețari puteau topi cantități uriașe de gheață și declanșa brusc jökulhlaup – viituri glaciare capabile să măture totul în cale. Islandezul medieval nu știa nimic despre tectonica plăcilor. Știa doar că uneori muntele începe să ardă. Și atunci trebuia să plece.

Și mai exista frigul. Primele secole ale colonizării au beneficiat de perioade relativ favorabile, dar clima s-a schimbat. În timpul perioadei pe care o numim astăzi Mica Eră Glaciară, condițiile au devenit mai grele. Iernile puteau fi cumplite. Gheața marină cobora uneori spre coastele Islandei. Sezonul de vegetație devenea mai scurt. Fânul era insuficient. Animalele mureau. Oamenii mureau.

Există ceva ce noi, cei care trăim într-o lume a supermarketurilor, cu greu mai putem înțelege. Cât de mică era distanța dintre o viață normală și foamete. Câteva săptămâni de vreme proastă puteau face diferența. Oamenii nu puteau supraviețui singuri. Și totuși, imaginea islandezului complet singur în ferma sa ar fi greșită. Izolarea îi obliga, paradoxal, să depindă unii de ceilalți. Trebuiau să coopereze, sa facă schimb, sa se ajute, sa respecte anumite reguli. Din această lume de ferme răsfirate s-a născut una dintre cele mai interesante instituții medievale europene: Alþingi.

În jurul anului 930, reprezentanți ai comunităților au început să se întâlnească anual la Þingvellir. Nu într-un palat, nu într-un oraș ci in aer liber. Acolo se citeau legile, se rezolvau conflictele și se luau decizii. Este considerat unul dintre cele mai vechi parlamente din lume. Mi se pare extraordinar. O populație răspândită pe ferme izolate, într-un teritoriu dificil, înțelege foarte devreme că, pentru a supraviețui împreună, are nevoie de reguli comune. Poate că geografia Islandei a avut un rol mai mare în formarea societății decât ne imaginăm.

Revin la tema cu care am inceput. De ce Islanda aproape că nu are sate? Călătorind prin Islanda observi ceva curios. Poți merge zeci de kilometri și să vezi ferme răspândite de-a lungul drumului. Una aici, alta la câțiva kilometri, alta aproape de munte. Apoi nimic. Nu există întotdeauna satul pe care îl așteptăm noi. Explicația trebuie căutată tocmai în această istorie. Timp de secole, Islanda a fost în primul rând o societate de ferme, nu de sate.

Orașele au apărut târziu. Chiar și Reykjavík a rămas multă vreme o așezare foarte mică. Urbanizarea serioasă a Islandei este un fenomen relativ recent, legat în mare măsură de dezvoltarea pescuitului comercial, a porturilor și, mai târziu, a industriei și serviciilor.

De aceea, atunci când conduci astăzi prin Islanda rurală și vezi o fermă singuratică sub un munte, nu privești doar un peisaj frumos. Privești o structură de locuire veche de secole. O lume aproape închisă în sine. Izolarea a avut și o altă consecință fascinantă. Islanda a rămas o comunitate relativ mică și izolată. Oamenii se cunoșteau. Familiile erau legate între ele. Genealogiile contau. Poveștile familiilor contau. Și, mai ales, poveștile se transmiteau. În serile lungi de iarnă, când afară nu se putea face aproape nimic, oamenii stăteau împreună. Se lucra lâna, se reparau lucruri, se citea, se povestea. Așa au supraviețuit saga. Așa au supraviețuit legendele. Așa s-a format extraordinara relație pe care islandezii o au până astăzi cu literatura și cu povestirea. Într-un fel, izolarea care le făcea viața atât de grea i-a ajutat să-și păstreze memoria.

Oamenii care au învățat să nu se plângă prea mult. Nu cred că poți trăi generație după generație într-un asemenea loc fără ca mediul să lase ceva în caracterul unei societăți. Viața te învăța să fii practic, sa nu risipești, sa te adaptezi, sa nu dramatizezi fiecare schimbare a vremii. Să accepți că unele lucruri pur și simplu nu depind de tine. Dacă venea furtuna, așteptai. Dacă murea un animal, trebuia să găsești o soluție. Dacă drumul devenea imposibil, nu plecai. Dacă vecinul avea nevoie de ajutor, mâine puteai fi tu în locul lui. Poate de aceea există și astăzi în Islanda un amestec interesant de independență și solidaritate. Omul trebuie să se descurce singur. Dar știe foarte bine că, uneori, fără ceilalți nu se poate descurca deloc.

Apoi, aproape dintr-odată, totul s-a schimbat. Partea extraordinară a poveștii este viteza cu care Islanda a trecut dintr-o lume în alta. La începutul secolului XX existau încă foarte mulți oameni care trăiau în condiții ce nu erau fundamental diferite de cele ale strămoșilor lor. Apoi au venit motoarele, porturile moderne, electricitatea, drumurile, aviatia. Sistemul sanitar modern. Și, mai ales, valorificarea pe scară largă a unei resurse care timp de secole fusese doar una dintre ciudățeniile pământului islandez: apa fierbinte. Aceeași forță geologică ce îi amenințase timp de generații a început să le încălzească locuințele.
Astăzi, energia geotermală încălzește majoritatea caselor islandeze. Mi se pare una dintre cele mai frumoase ironii ale istoriei acestei țări.

Timp de o mie de ani, oamenii s-au temut de ceea ce se afla sub picioarele lor. Astăzi folosesc aceeași căldură pentru a face duș dimineața. Și atunci începi să privești Islanda altfel. Cred că Islanda devine mult mai interesantă atunci când încetezi pentru o clipă să vezi numai peisajul. O cascadă este spectaculoasă.

Un ghețar este spectaculos. Un vulcan este spectaculos. Dar mie mi se pare la fel de interesantă o fermă singuratică. O vezi undeva, la baza muntelui. O casă. Un hambar. Câteva oi. Nicio altă gospodărie în jur. Și atunci începi să te gândești că acolo, sau într-un loc foarte asemănător, generații întregi au trăit ierni după ierni. Au crescut copii, au pierdut oameni pe mare, au strâns fân, au trecut prin epidemii, au privit vulcani erupând, au îngropat morți, au spus povești, au așteptat primăvara. Și au rămas.

Vulcanii erup și astăzi. Furtunile închid și astăzi drumurile. Râurile își schimbă cursul. Ghețarii se mișcă. Oceanul continuă să lovească țărmul. Dar islandezi au făcut ceva mult mai inteligent: au învățat să trăiască împreună cu insula. Să se adapteze, sa o respecte. Să profite de ceea ce le oferă și să se retragă atunci când ea devine mai puternică decât ei.

Poate că aceasta este adevărata poveste a Islandei. Nu povestea unui popor care a învins natura. Ci a unui popor care, timp de mai bine de o mie de ani, a învățat când să lupte cu ea și când, pur și simplu, să o lase să-și facă de cap.

Pagini: [1] 2 3 ... 10

Stiri: