Edinburgh – cel mai frumos basm al EuropeiExistă orașe frumoase, orașe istorice, orașe romantice. Și apoi există Edinburgh, un loc care pare desprins dintr-un basm vechi. Nu este doar un oraș ci o poveste in care intri pierzându-te printre zidurile de piatră ale, jucând parca într-o scenă de film. Este orasul care m-a impresionat cel mai si cel mai mult la prima intalnire. Nu o sa uit niciodata senzatia pe care am avut-o cand curios sa descopar cat mai repede Edinburgh am dat fuga spre Princes Street Gardens. Am ajuns, m-am oprit si am ridicat privirea. Incredibila senzatie. În dreapta pe o stâncă dramatică, am zarit iconicul Castel Edinburgh, iar in fata s-a deschis o panorama de roman fantastic. Nu-mi venea sa cred ochilor. Parca era o decor de film, nu o realitate.
Cred ca exact asta au simțit mulți scriitori și povestitori. Atmosfera orașului a inspirat una dintre cele mai iubite povești ale lumii moderne: Harry Potter. În cafenelele ascunse ale orașului vechi, printre cești de ceai și ferestre aburite de ploaia scoțiană, J.K. Rowling a început să construiască universul lui Hogwarts. Nu este greu de înțeles de ce. Străzile înguste ale Old Town, aleea misterioasă Victoria Street, cimitirele vechi și clădirile gotice creează impresia că, dacă te uiți mai atent, ai putea zări un vrăjitor grăbindu-se spre școală sau o bufniță purtând o scrisoare.
Dar magia Edinburghului nu se oprește aici. Orașul respiră și prin poveștile mai vechi ale Scoției, acelea care stau la baza serialului Outlander. Dealurile din jur, castelele vechi și atmosfera medievală par să ascundă portaluri către alte epoci. Când ploaia cade ușor peste piatra cenușie a orașului, iar ceața se ridică dintre turnuri, ai senzația că timpul se poate rupe în două și că dintr-un moment în altul ar putea apărea un călător din secolul al XVIII-lea.
Edinburgh este, în același timp, unul dintre cele mai misterioase orașe ale Europei. Sub străzile sale elegante există un alt oraș – Mary King’s Close, un labirint de străzi abandonate, îngropate în timp. Legenda spune că spiritele celor care au trăit aici în timpul marilor epidemii încă rătăcesc prin coridoarele întunecate. Fie că crezi sau nu în fantome, locul are o atmosferă care te face să șoptești fără să-ți dai seama.
Și apoi sunt poveștile castelului. De secole, oamenii spun că pe zidurile sale apare uneori fantoma unui toboșar fără cap, vestind pericolul pentru oraș. Între Castelul Edinburgh și Palatul Holyrood se întinde Royal Mile, o stradă lungă, veche de secole, dar puțini știu că sub piatra ei cenușie se ascunde un alt oraș – un labirint de străzi îngropate, coridoare și camere uitate.
Legenda spune că, în urmă cu multe generații, oamenii au descoperit o rețea misterioasă de tuneluri care coborau sub oraș. Curioși să afle unde duc, locuitorii au decis să trimită un om în interiorul lor. Ca să nu se piardă, i-au legat la brâu o frânghie lungă, iar el a pornit în întuneric cu o torță în mână. La început frânghia se mișca încet, semn că omul mergea mai departe prin galeriile necunoscute. Oamenii de la suprafață îl strigau din când în când, iar ecoul răspundea din adânc. Apoi, după un timp, frânghia a început să se miște brusc, ca și cum exploratorul ar fi fugit. Strigătele lui s-au auzit o clipă prin tuneluri – apoi s-au oprit. Când oamenii au tras frânghia înapoi, aceasta era ruptă. Omul nu a mai fost găsit niciodată. De atunci, se spune că labirintul de sub Edinburgh încă există, întinzându-se în întuneric între castel și palat. Iar uneori, în nopțile liniștite, ghizii care coboară în vechile pasaje spun că au auzit pași sau o respirație grăbită, ca și cum cineva ar rătăci încă prin acele coridoare fără sfârșit.
Într-o noapte rece de martie, în Palatul Holyrood lumânările ardeau liniștit în apartamentele Reginei Mary a Scoției. Era însărcinată și lua cina alături de câțiva apropiați, printre care și cel mai loial secretar al ei, David Rizzio. Acesta era un muzician italian care ajunsese să devină unul dintre cei mai de încredere oameni ai reginei. Tocmai această apropiere avea să-i aducă sfârșitul. Dintr-odată, ușa camerei s-a deschis violent. Nobili scoțieni înarmați au năvălit în încăpere, conduși chiar de soțul reginei, Lord Darnley. În tăcerea înghețată a palatului, conspiratorii l-au smuls pe Rizzio de lângă Mary, în timp ce ea încerca disperată să-l protejeze.
L-au târât pe coridor și l-au ucis acolo, sub lumina tremurătoare a torțelor. Legenda spune că petele de sânge au rămas mult timp pe podeaua palatului, iar unii ghizi jură că, în anumite seri liniștite, pași grăbiți și o umbră speriată par să traverseze încă acel coridor. Ca și cum David Rizzio nu a reușit niciodată să părăsească palatul reginei sale.
În cimitirul Greyfriars din Edinburgh există o poveste care a emoționat generații întregi. Un mic terrier pe nume Bobby și-a pierdut stăpânul, un paznic bătrân al orașului. După înmormântare, câinele nu a vrut să plece. Zi după zi, an după an, s-a întors la mormântul lui, așezându-se lângă piatra rece ca și cum încă îl păzea. Vreme de paisprezece ani, indiferent de vreme, ploaie, frig sau zăpadă, Bobby a rămas acolo. Oamenii orașului îi aduceau mâncare și îl priveau cu respect, dar nimeni nu i-a putut schimba locul. Pentru că el nu păzea doar un mormânt. Păzea dragostea și loialitatea care nu mor niciodată.
In una dintre calatoriile mele in Edinburgh am avut sansa extraordinara de a fi primit in universul intim al unei case celebre. A fost pur si simplu o intamplare. Hotelul in care era cazat grupul nu avea destule camere disponibile, asa ca am ales pentru mine si Samiza dar si pentru doi dintre participanti, un apartament din Charlotte Square, un loc foarte apropiat de inima orasului. Aveam sa descopar mai tarziu ca este una dintre cele mai elegante piețe georgiene si a fost proiectată la sfârșitul secolului XVIII de celebrul arhitect scoțian Robert Adam.
Noi am stat la numarul 16, la Miss Florence, iar in aceiasi cladire semicirculara, in casa de la 11 Charlotte Square (Bute House) se spune că a locuit o femeie din înalta societate a Edinburghului – o văduvă discretă și cultivată, cunoscută pentru obiceiul ei de a scrie un jurnal zilnic. Nu era o personalitate publică, dar avea o viață interioară intensă. În paginile jurnalului își nota gândurile despre oraș, despre oamenii care îi treceau pragul salonului și despre singurătatea unei femei într-o societate rigidă.
Legenda spune că în fiecare seară stătea lângă fereastra mare care dă spre piață și scria ore întregi, privind luminile trăsurilor care treceau prin Charlotte Square. După moartea ei, jurnalul ar fi fost găsit într-un sertar ascuns al biroului. Paginile descriau cu o sensibilitate aproape poetică viața aristocratică a Edinburghului: baluri, vizite elegante, dar și melancolia tăcută a unei femei care observa lumea din spatele perdelelor de dantelă. Mulți spun că această atmosferă – femeia, jurnalul, casa georgiană liniștită din Charlotte Square – a contribuit la inspirația literară a scriitoarei Muriel Spark atunci când a creat lumea romanului The Prime of Miss Jean Brodie, o poveste despre memorie, caracter și misterul personalităților puternice ale Edinburghului.
Edinburgh are o mie de povesti de spus. Este parte din magia acelui loc, pentru mine cel mai frumos basm al Europei.
Mesaje Recente
