Mesaje Recente1
Articole turistice / Sámi – lumea de dincolo de Cercul Polar
« Ultimul mesaj de admin Azi la 09:57 »Sámi – lumea de dincolo de Cercul Polar
Există popoare pe care, pentru a le cunoaște, este suficient să citești, să vezi câteva documentare despre ele și să le vizitezi într-o simplă călătorie. Există însă popoare pe care, pentru a le înțelege, trebuie neapărat să le întâlnești. Să stai cu oamenii la masă, să-i asculți vorbind despre viața lor, despre obiceiuri, meșteșuguri și necazuri. Abia atunci începi să vezi dincolo de imaginea turistică.
Așa i-am descoperit pe Sámi.
Înainte să ajung în Laponia știam câte ceva despre ei. Citisem, mă documentasem și așa aflasem că sunt populația indigenă a nordului Europei, că trăiesc în Norvegia, Suedia, Finlanda și Rusia, că o parte dintre ei cresc reni și că au costume tradiționale viu colorate. Dar după vizita la muzeul SIIDA din Inari și, mai ales, după întâlnirile cu două familii Sámi, am început să-i și înțeleg, să văd cât de complexă este această lume a lor.
Teritoriul lor tradițional se numește Sápmi. Nu este o țară și nu are granițe politice proprii. Este un teritoriu cultural uriaș, întins peste nordul Norvegiei, Suediei și Finlandei și până în Peninsula Kola din Rusia. Pentru Sámi, acest pământ a existat cu mult înainte ca cineva să traseze pe hartă frontierele statelor moderne. Ei se deplasau după anotimpuri, după pescuit, după vânat și, mai ales, după reni. Turmele nu cunoșteau granițe. Migrau acolo unde natura le oferea hrană, iar oamenii le urmau.
Apoi au apărut liniile pe hartă.
Când o graniță desparte nu doar teritorii, ci familii. Una dintre marile tragedii ale lumii Sámi a fost tocmai stabilirea și, mai târziu, închiderea granițelor. Ceea ce pentru state însemna ordine administrativă, pentru crescătorii de reni putea însemna distrugerea unui mod de viață vechi de generații.
Dintr-odată, traseul natural al unei turme putea trece prin două țări. A venit o vreme în care oamenii au fost obligați să aleagă de care parte a frontierei urmau să aparțină. O asemenea alegere nu însemna doar schimbarea unei administrații. Putea însemna despărțirea de rude, de comunitate, de locurile tradiționale de pășunat.
Rude rămase dincolo de graniță. Familii împărțite între state. Turme care nu mai puteau urma aceleași trasee. Este greu pentru noi să înțelegem ce a însemnat asta. Noi vedem granița ca pe o linie administrativă. Pentru un popor seminomad, granița poate deveni un zid ridicat exact prin mijlocul propriei lumi. Și totuși, legăturile dintre comunitățile Sámi au supraviețuit. Mi s-a povestit chiar că, atunci când renii se rătăcesc și trec frontiera, crescătorii țin legătura între ei și animalele ajung uneori să fie returnate proprietarilor. În lumea renilor, frontierele oamenilor continuă să fie oarecum artificiale.
Lupta împotriva identității Sámi. Poate și mai dureroasă decât împărțirea teritoriului a fost presiunea exercitată timp de generații pentru asimilarea lor.
În forme și perioade diferite, în Norvegia, Suedia, Finlanda și Rusia, Sámi au trecut prin politici prin care statul, școala sau biserica au încercat să-i transforme în cetățeni care să vorbească limba majoritară și să renunțe la o parte din identitatea lor.
Au existat perioade în care limba Sámi a fost marginalizată în școli, iar copiii erau descurajați sau chiar pedepsiți pentru folosirea ei. Obiceiurile și simbolurile tradiționale au fost privite cu suspiciune, iar practicile spirituale vechi au fost combătute de autoritățile religioase. Toba șamanică, de pildă, unul dintre obiectele fundamentale ale vechii spiritualități Sámi, a fost persecutată, confiscată sau distrusă.
Costumul tradițional, gákti, a fost însă păstrat, devenind un puternic simbol identitar. Doar căciulița aceea veselă, înaltă și moțată, a dispărut, fiind înlocuită cu una teșită. Astăzi aproape fiecare Sámi are un costum tradițional. Dar asta nu înseamnă că oamenii merg zilnic îmbrăcați tradițional. Mi s-a spus că îl poartă de șapte-opt ori pe an. La sărbători, nunți, evenimente importante, întâlniri culturale.
Costumul popular nu este doar decorativ. Culorile, croiala, ornamentele și accesoriile spun lucruri despre regiunea sau comunitatea din care provine cel care îl poartă. Este, într-un fel, o carte de identitate cusută în stofă.
Nu există o singură limbă Sámi. Sunt mai multe limbi Sámi, unele atât de diferite între ele încât vorbitorii nu se pot înțelege între ei. În zona Inari există, între altele, Sámi de Nord, Inari Sámi și Skolt Sámi. Iar limbile acestea nu seamănă cu norvegiana, suedeza sau rusa. Cu finlandeza există o înrudire lingvistică îndepărtată, ambele aparținând familiei uralice, dar asta nu înseamnă că un finlandez poate înțelege Sámi. Pentru urechea unui străin sunt lumi complet diferite.
Multă vreme, în numeroase familii, limba a supraviețuit mai ales prin transmitere orală: bunicii vorbeau cu părinții, părinții cu copiii. Iar când acest lanț se rupea într-o generație, exista riscul ca limba să dispară din familia respectivă. De aceea, nu toți Sámi sunt vorbitori ai acestei limbi.
Din fericire, lucrurile s-au schimbat. Există grădinițe și forme de învățământ în limbile Sámi, manuale, presă și programe radio sau de televiziune. Limbile Sámi au și forme scrise, folosind alfabetul latin, cu litere și semne suplimentare în funcție de limbă. Dar literatura disponibilă este încă puțină în comparație cu limbile naționale.
Am văzut ceva care mi s-a părut în același timp frumos și trist: cărți ilustrate pentru copii în care peste textul în finlandeză fusese aplicată o bucată de hârtie cu traducerea în Sámi. O improvizație aparent banală, dar care spune enorm despre efortul unui popor mic de a-și salva limba.
Au parlamente. Dar nu au o țară Astăzi, Sámi au instituții reprezentative în Norvegia, Suedia și Finlanda. În Inari se află Sajos, centrul cultural Sámi și sediul Parlamentului Sámi din Finlanda. Cuvântul „parlament” poate însă induce în eroare.
Nu vorbim despre parlamente ale unor teritorii autonome care să poată adopta liber legi pentru propriul teritoriu. Rolul lor este în primul rând reprezentativ, consultativ și cultural: apărarea limbilor, educației, patrimoniului, tradițiilor și intereselor populației Sámi și participarea la consultări privind probleme care îi afectează. Sápmi nu este o regiune autonomă comparabilă cu alte teritorii autonome europene. Și aici apare una dintre frustrările oamenilor: deciziile importante despre pământ, păduri, minerit, infrastructură, prădători sau folosirea teritoriilor tradiționale sunt luate în final în cadrul statelor în care trăiesc. Au o voce. Dar vocea nu înseamnă întotdeauna și putere de decizie.
Un capitol aparte al poveștii Sámi este cel al credinței. Și aici, asemenea limbii, portului sau modului lor de viață, presiunea venită din exterior a fost uriașă. Timp de secole, populația Sámi a avut propria spiritualitate, profund legată de natură și de lumea în care trăia. Munții, lacurile, pietrele, animalele, pădurile și anumite locuri considerate sacre nu erau simple elemente ale peisajului. Natura era vie și avea suflet, iar omul făcea parte din ea, nu se afla deasupra ei.
În vechea religie Sámi exista credința într-o lume populată de spirite și forțe nevăzute. Unele locuri aveau o putere aparte și deveneau locuri sacre, numite sieidi – adesea stânci, formațiuni de piatră sau alte repere naturale neobișnuite, unde oamenii aduceau ofrande și cereau protecție, noroc la vânătoare ori prosperitate pentru turmele de reni. Între lumea oamenilor și cea a spiritelor exista și un personaj esențial: noaidi, șamanul Sámi, cel despre care se credea că putea comunica cu lumea nevăzută. Una dintre uneltele sale rituale era celebra tobă Sámi, acoperită cu simboluri care reprezentau universul, divinitățile, animalele și lumea spiritelor.
Odată cu extinderea autorității statelor și a bisericilor în nordul Scandinaviei, această lume spirituală a început să fie privită ca ceva ce trebuia eliminat. Sámi au fost supuși unei creștinări intense, uneori prin constrângere, iar vechile ritualuri au fost interzise sau condamnate. Tobele șamanice au fost confiscate, distruse sau arse, iar practicile noaidi au ajuns să fie considerate păgâne și chiar diabolice. În anumite perioade, păstrarea vechilor credințe putea atrage pedepse severe.
În timp, majoritatea Sámi au devenit creștini, în special luterani în Norvegia, Suedia și Finlanda, iar în Peninsula Kola, în Rusia, predominant ortodocși. Astăzi, mulți își asumă fără probleme această apartenență creștină. Numai că lucrurile sunt ceva mai nuanțate decât par la prima vedere.
Creștinismul nu a reușit să șteargă complet vechea relație spirituală cu natura. În cultura Sámi contemporană au supraviețuit elemente ale concepției animiste tradiționale: respectul profund pentru pământ, animale și anumite locuri, sentimentul că natura nu este doar o resursă care trebuie exploatată, ci o lume cu care omul trebuie să trăiască într-un anumit echilibru. Nu înseamnă că fiecare Sámi de astăzi practică simultan creștinismul și vechea religie. Unii sunt profund creștini, alții secularizați, iar alții sunt interesați de recuperarea spiritualității strămoșilor. Dar urmele animismului au rămas puternice în felul în care cultura Sámi privește lumea.
Mi s-a părut foarte interesant tocmai acest aparent paradox: după secole în care li s-a spus în ce să creadă, mulți Sámi nu simt neapărat nevoia să aleagă între cele două lumi. Pot aparține unei biserici creștine și, în același timp, să păstreze acel respect aproape sacru pentru natură moștenit de la strămoși. Pentru ei, un lac poate fi un lac, dar poate purta și memoria unui loc sacru; renul este un animal de care depinde existența, dar ocupă în același timp un loc aparte în universul lor cultural; iar muntele, pădurea sau o stâncă singuratică pot avea o semnificație care depășește ceea ce vede ochiul.
Este poate încă o explicație pentru felul extraordinar în care această populație mică a supraviețuit. Au acceptat multe dintre lucrurile pe care istoria le-a impus, dar nu au renunțat niciodată cu totul la ceea ce erau. Iar undeva, dincolo de bisericile creștine ridicate în nord, de lumea modernă și de viața de astăzi, continuă să existe vechea lume Sámi – cea în care omul, renul, lacul, muntele și spiritul locului aparțin aceleiași povești.
Renul nu este un animal domestic în sensul în care îl înțelegem noi Când spui Sámi, inevitabil ajungi la reni. Dar și aici imaginea turistică este înșelătoare. Renii nu trăiesc în grajduri sau în țarcuri, nici măcar iarna. Nu sunt vaci duse dimineața la pășune și aduse seara acasă. Trăiesc într-o stare de semisălbăticie, răspândiți prin păduri și tundră, uneori la zeci sau sute de kilometri de proprietari. Inclusiv iarna. Natura le-a oferit o adaptare extraordinară. Cu copitele sapă prin zăpadă pentru a ajunge la licheni și vegetația de dedesubt. Mănâncă licheni, ierburi, frunze, ciuperci, fructe de pădure și o diversitate uriașă de plante.
Când puii sunt încă prea mici pentru a săpa suficient de bine prin zăpadă, mamele sapă și pentru ei, dându-le astfel posibilitatea să se hrănească cu ce găsesc sub stratul de nea.Există însă ierni dificile, mai ales atunci când alternanțele de temperatură produc un strat tare de gheață peste hrană. Renul poate îndepărta zăpada, dar gheața este cu totul altceva. Atunci crescătorii trebuie să intervină și să suplimenteze hrana. Schimbările climatice complică astfel o meserie care oricum nu a fost niciodată simplă.
Cui aparține un ren? Privind o turmă în pădure, mie mi-ar fi imposibil să spun. Pentru Sámi însă există un sistem vechi și extrem de ingenios. Renii sunt identificați prin crestături specifice realizate pe urechi. Fiecare proprietar are propriul model. Nu este nevoie de o plăcuță cu număr. Urechea animalului spune cui îi aparține. Iar într-o singură familie pot exista mai mulți proprietari. Tatăl poate avea renii lui, mama pe ai ei, copiii pe ai lor.
Creșterea renilor nu este doar o afacere. Este o moștenire. Drepturile și turmele sunt puternic legate de familie și comunitate, iar accesul la această activitate este reglementat diferit de la o țară la alta. Nu este o lume în care pur și simplu vii din afară, cumperi câteva sute de reni și devii crescător.
O dată pe an începe marea adunare. Una dintre cele mai spectaculoase operațiuni este strângerea renilor. Crescătorii sunt organizați în comunități sau structuri tradiționale numite, în multe zone, siida. O siida nu este o simplă asociație, ci o formă veche de organizare a oamenilor care folosesc împreună anumite teritorii și gestionează turmele.
Astăzi tradiția lucrează împreună cu tehnologia. Se folosesc ATV-uri, snowmobile, câini, garduri temporare, drone și, în anumite cazuri, colare GPS montate pe unele animale. Dacă știi unde se află câțiva reni dintr-un grup, ai o șansă bună să găsești și restul turmei. Dar nici tehnologia nu rezolvă totul.
Mi s-a spus că, în ciuda efortului enorm, într-un an poate fi recuperată doar o parte a animalelor. Unele au murit, altele au fost ucise de prădători, unele au fost lovite de mașini, iar altele pur și simplu nu sunt găsite. Partea interesantă este că unele dintre cele „pierdute” pot reapărea anul următor.
Odată strânși, renii sunt identificați după semnele de pe urechi și sortați. O parte se întorc în libertate. Alții sunt selectați pentru sacrificare.
În natură nimic nu se aruncă Aici am regăsit una dintre trăsăturile comune multor populații tradiționale: respectul pentru animal nu se exprimă prin faptul că nu îl sacrifici, ci prin faptul că nu risipești nimic din el. Carnea este consumată de familie, vândută restaurantelor, procesatorilor sau comercianților. Din ea se prepară numeroase produse locale. Carnea de ren este foarte slabă, grăsimea fiind depozitată mai ales în anumite zone ale corpului, și este bogată în proteine. Alimentația naturală și extrem de variată contribuie la gustul ei particular. Dar renul înseamnă mult mai mult decât carne.
Se folosesc pielea, blana, coarnele, oasele și tendoanele. Din ele se fac haine, mănuși, încălțăminte, genți, obiecte decorative, mânere de cuțit, nasturi, bijuterii și o mulțime de obiecte utile. În multe familii există un mic atelier. Meșteșugul tradițional Sámi poartă numele de duodji și este mult mai mult decât producție de suveniruri. Este o parte a identității și o formă de transmitere a cunoștințelor între generații.
Renii nu sunt singura lor lume O altă idee greșită este că Sámi înseamnă automat crescători de reni. Nu. De-a lungul timpului au existat comunități Sámi de crescători, pescari, vânători, agricultori sau oameni care combinau aceste activități. Iar astăzi, evident, Sámi au toate profesiile societății moderne.
În zona Inari, lacurile au reprezentat dintotdeauna o resursă esențială. Se pescuiesc păstrăvi, somoni, șalăi, bibani, știuci și siika, peștele alb nordic pe care l-am întâlnit pe mesele restaurantelor.
Și din nou: se folosește aproape tot. Am văzut piele de pește uscată și tăbăcită. Prin prelucrare, inclusiv prin metode tradiționale bazate pe substanțele din scoarța de salcie, pielea devine surprinzător de rezistentă. Am văzut chiar și poșete făcute din piele de pește. Dacă nu le-aș fi văzut, probabil că nu mi-aș fi imaginat că așa ceva poate exista.
La toate acestea se adaugă extraordinara cunoaștere a plantelor, fructelor de pădure și ciupercilor. Într-un teritoriu care nouă ni se pare sărac și ostil, oamenii de aici știu exact ce oferă natura și în ce perioadă a anului.
Sámi au o sută și ceva de expresii prin care numesc renii și câteva zeci prin care definesc, printr-un singur cuvânt, zăpada.
Prădătorii – o problemă privită diferit de la Bruxelles și din pădure Crescătorii au însă și probleme foarte concrete. Lupul, ursul, râsul și glutonul – wolverine – pot provoca pierderi importante turmelor. Iar protejarea marilor prădători intră uneori în conflict direct cu interesele crescătorilor. Dacă un ren este ucis de un prădător sau moare într-un accident rutier, există mecanisme de despăgubire, însă pierderea trebuie documentată. Iar într-un teritoriu imens, acoperit de păduri, tundră și lacuri, găsirea fiecărui animal mort este evident imposibilă. Aici apare diferența dintre statistici și realitate. Un ren dispărut nu este automat un ren despăgubit.
În plus, numărul animalelor nu poate crește la infinit. Teritoriile de pășunat au o capacitate limitată. Dacă sunt prea mulți reni, lichenii și vegetația se regenerează greu, iar întreaga turmă poate avea de suferit. De aceea există limite și reguli privind numărul de animale admis în anumite regiuni. Totul este un echilibru fragil între om, animal și un teritoriu care pare infinit doar celui care îl privește de pe șosea.
Se poate trăi din reni? Am pus și această întrebare. Răspunsul primit a fost foarte pragmatic: da, dar ai nevoie de o turmă suficient de mare și, de multe ori, de venituri suplimentare. Pentru o familie cu puțini reni este dificil să trăiască exclusiv din această activitate. De aceea, mulți își completează veniturile prin artizanat, pescuit, alte profesii sau turism.
Turismul de iarnă poate fi profitabil. Plimbările cu sănii trase de reni sunt foarte căutate. Dar mi s-a explicat un lucru interesant: cine se ocupă serios de turiști nu mai are întotdeauna timpul necesar pentru a fi în același timp și crescător tradițional de reni la scară mare. Din afară toate par aceeași poveste. În realitate sunt două meserii.
Femeile. Mi-a atras atenția și rolul femeilor. Dacă cineva își imaginează comunitatea tradițională Sámi după modelul în care bărbatul vânează și femeia rămâne acasă, imaginea este greșită. Femeile participă la activitățile familiei, conduc snowmobile și ATV-uri, ajută la strângerea și sortarea renilor, pescuiesc, vânează elani, prelucrează carnea și pieile, fac artizanat și se ocupă de afaceri. Am întâlnit femei puternice și extraordinar de practice. Probabil că nici nu ai cum să fii altfel într-un loc în care, vreme de secole, supraviețuirea familiei a depins de contribuția tuturor.
Cum recunoști un Sámi? Am întrebat și asta. Există o fizionomie tipică? O anumită formă a ochilor? A feței? O trăsătură după care să spui imediat: „acesta este Sámi”? Nu. Sámi sunt diferiți între ei, iar secolele de contacte și amestec cu populațiile din nordul Europei fac imposibilă existența unui „portret standard”. Nu poți identifica sigur un Sámi privindu-i fața. Și poate că este mai bine așa. Pentru că identitatea unui popor nu stă în forma ochilor sau în culoarea părului. Stă în limbă, memorie, familie, teritoriu, tradiții și în felul în care oamenii se raportează la lumea din jur.
Războiul care a ars Laponia Secolul XX a mai adus o tragedie peste această regiune. În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, nordul Finlandei a devenit un spațiu strategic extrem de important. Iar în 1944–1945, când Finlanda a fost obligată să îndepărteze trupele germane de pe teritoriul său, a început Războiul Laponiei. Retragerea germană a fost însoțită de o politică devastatoare de distrugere a infrastructurii.
Clădiri, poduri, drumuri și sate au fost incendiate sau distruse, iar populația civilă a fost evacuată în masă. Laponia a fost devastată, iar comunitățile Sámi au suferit și ele enorm. Oamenii au fost obligați să plece, iar după război multe așezări au trebuit practic reconstruite. Când călătorești astăzi prin nordul Finlandei și vezi sate mici, case răsfirate la distanțe uriașe unele de altele și pădure cât vezi cu ochii, este greu să-ți imaginezi câtă istorie dramatică ascunde această liniște.
Un popor prins între tradiție și secolul XXI Și totuși, ceea ce mi-a rămas în minte după întâlnirile cu acești oameni nu este imaginea unui popor învins. Ci a unuia învingător. Sámi folosesc GPS, drone, ATV-uri și telefoane mobile pentru a găsi renii, dar continuă să-i recunoască după crestăturile de pe urechi. Copiii merg la școli moderne, dar există familii care luptă pentru ca ei să poată învăța și limba bunicilor. Oamenii conduc mașini moderne, au internet, afaceri și profesii absolut obișnuite, dar în atelierul de lângă casă continuă să transforme cornul, osul, pielea și lemnul în obiecte realizate după tehnici transmise de generații. Asta mi se pare fascinant. Pentru că supraviețuirea unei culturi nu înseamnă să trăiești ca acum 300 de ani. Înseamnă să intri în lumea modernă fără să uiți cine ești.
După SIIDA, muzeul extraordinar dedicat culturii Sámi din Inari, am avut bucuria să intru în casele unor oameni și să-i ascult. Una dintre întâlniri s-a petrecut în jurul unei mese, în casa Raisei, printre povești și explicații. Cealaltă, într-un loc aproape neverosimil de frumos, pe malul unui lac, în liniștea aceea nordică pe care cu greu o poți descrie. Și abia atunci piesele puzzle-ului au început să se lege. Muzeul îmi arătase obiectele. Oamenii mi-au explicat viața din spatele lor.
Am înțeles că renul nu este doar animalul emblematic al Laponiei. Este hrană, materie primă, economie, tradiție, moștenire și legătură cu pământul. Am înțeles că un costum nu este doar ceva frumos de fotografiat. Că o limbă vorbită de puțini oameni poate reprezenta o lume întreagă. Că o crestătură într-o ureche de ren poate spune povestea unei familii. Că o bucată de piele de pește, o coajă de salcie, un corn de ren sau o lingură lucrată manual pot purta în ele cunoștințe adunate în sute de ani. Și mai ales am înțeles cât de extraordinar este faptul că acest popor există încă.
Au fost împărțiți de patru state. Li s-au tăiat drumurile tradiționale cu granițe. Au trecut prin politici de asimilare, prin marginalizarea limbilor și culturii lor, prin războaie și evacuări. Trăiesc într-unul dintre cele mai dificile teritorii ale Europei, unde iarna nu este decor pentru turiști, ci o realitate care trebuie înfruntată luni întregi. Și totuși sunt aici. Puțini. Răspândiți pe un teritoriu enorm. Diferiți chiar și prin limbile pe care le vorbesc. Dar încă legați de ceva foarte puternic: Sápmi. Nu o țară desenată pe hartă. Ci un teritoriu al memoriei.
O lume care începe din pădurile și lacurile Finlandei, trece peste tundra Suediei și Norvegiei și ajunge până în Rusia. O lume peste care oamenii au trasat frontiere, dar pe care renii continuă, atunci când pot, să le ignore.
Există popoare pe care, pentru a le cunoaște, este suficient să citești, să vezi câteva documentare despre ele și să le vizitezi într-o simplă călătorie. Există însă popoare pe care, pentru a le înțelege, trebuie neapărat să le întâlnești. Să stai cu oamenii la masă, să-i asculți vorbind despre viața lor, despre obiceiuri, meșteșuguri și necazuri. Abia atunci începi să vezi dincolo de imaginea turistică.
Așa i-am descoperit pe Sámi.
Înainte să ajung în Laponia știam câte ceva despre ei. Citisem, mă documentasem și așa aflasem că sunt populația indigenă a nordului Europei, că trăiesc în Norvegia, Suedia, Finlanda și Rusia, că o parte dintre ei cresc reni și că au costume tradiționale viu colorate. Dar după vizita la muzeul SIIDA din Inari și, mai ales, după întâlnirile cu două familii Sámi, am început să-i și înțeleg, să văd cât de complexă este această lume a lor.
Teritoriul lor tradițional se numește Sápmi. Nu este o țară și nu are granițe politice proprii. Este un teritoriu cultural uriaș, întins peste nordul Norvegiei, Suediei și Finlandei și până în Peninsula Kola din Rusia. Pentru Sámi, acest pământ a existat cu mult înainte ca cineva să traseze pe hartă frontierele statelor moderne. Ei se deplasau după anotimpuri, după pescuit, după vânat și, mai ales, după reni. Turmele nu cunoșteau granițe. Migrau acolo unde natura le oferea hrană, iar oamenii le urmau.
Apoi au apărut liniile pe hartă.
Când o graniță desparte nu doar teritorii, ci familii. Una dintre marile tragedii ale lumii Sámi a fost tocmai stabilirea și, mai târziu, închiderea granițelor. Ceea ce pentru state însemna ordine administrativă, pentru crescătorii de reni putea însemna distrugerea unui mod de viață vechi de generații.
Dintr-odată, traseul natural al unei turme putea trece prin două țări. A venit o vreme în care oamenii au fost obligați să aleagă de care parte a frontierei urmau să aparțină. O asemenea alegere nu însemna doar schimbarea unei administrații. Putea însemna despărțirea de rude, de comunitate, de locurile tradiționale de pășunat.
Rude rămase dincolo de graniță. Familii împărțite între state. Turme care nu mai puteau urma aceleași trasee. Este greu pentru noi să înțelegem ce a însemnat asta. Noi vedem granița ca pe o linie administrativă. Pentru un popor seminomad, granița poate deveni un zid ridicat exact prin mijlocul propriei lumi. Și totuși, legăturile dintre comunitățile Sámi au supraviețuit. Mi s-a povestit chiar că, atunci când renii se rătăcesc și trec frontiera, crescătorii țin legătura între ei și animalele ajung uneori să fie returnate proprietarilor. În lumea renilor, frontierele oamenilor continuă să fie oarecum artificiale.
Lupta împotriva identității Sámi. Poate și mai dureroasă decât împărțirea teritoriului a fost presiunea exercitată timp de generații pentru asimilarea lor.
În forme și perioade diferite, în Norvegia, Suedia, Finlanda și Rusia, Sámi au trecut prin politici prin care statul, școala sau biserica au încercat să-i transforme în cetățeni care să vorbească limba majoritară și să renunțe la o parte din identitatea lor.
Au existat perioade în care limba Sámi a fost marginalizată în școli, iar copiii erau descurajați sau chiar pedepsiți pentru folosirea ei. Obiceiurile și simbolurile tradiționale au fost privite cu suspiciune, iar practicile spirituale vechi au fost combătute de autoritățile religioase. Toba șamanică, de pildă, unul dintre obiectele fundamentale ale vechii spiritualități Sámi, a fost persecutată, confiscată sau distrusă.
Costumul tradițional, gákti, a fost însă păstrat, devenind un puternic simbol identitar. Doar căciulița aceea veselă, înaltă și moțată, a dispărut, fiind înlocuită cu una teșită. Astăzi aproape fiecare Sámi are un costum tradițional. Dar asta nu înseamnă că oamenii merg zilnic îmbrăcați tradițional. Mi s-a spus că îl poartă de șapte-opt ori pe an. La sărbători, nunți, evenimente importante, întâlniri culturale.
Costumul popular nu este doar decorativ. Culorile, croiala, ornamentele și accesoriile spun lucruri despre regiunea sau comunitatea din care provine cel care îl poartă. Este, într-un fel, o carte de identitate cusută în stofă.
Nu există o singură limbă Sámi. Sunt mai multe limbi Sámi, unele atât de diferite între ele încât vorbitorii nu se pot înțelege între ei. În zona Inari există, între altele, Sámi de Nord, Inari Sámi și Skolt Sámi. Iar limbile acestea nu seamănă cu norvegiana, suedeza sau rusa. Cu finlandeza există o înrudire lingvistică îndepărtată, ambele aparținând familiei uralice, dar asta nu înseamnă că un finlandez poate înțelege Sámi. Pentru urechea unui străin sunt lumi complet diferite.
Multă vreme, în numeroase familii, limba a supraviețuit mai ales prin transmitere orală: bunicii vorbeau cu părinții, părinții cu copiii. Iar când acest lanț se rupea într-o generație, exista riscul ca limba să dispară din familia respectivă. De aceea, nu toți Sámi sunt vorbitori ai acestei limbi.
Din fericire, lucrurile s-au schimbat. Există grădinițe și forme de învățământ în limbile Sámi, manuale, presă și programe radio sau de televiziune. Limbile Sámi au și forme scrise, folosind alfabetul latin, cu litere și semne suplimentare în funcție de limbă. Dar literatura disponibilă este încă puțină în comparație cu limbile naționale.
Am văzut ceva care mi s-a părut în același timp frumos și trist: cărți ilustrate pentru copii în care peste textul în finlandeză fusese aplicată o bucată de hârtie cu traducerea în Sámi. O improvizație aparent banală, dar care spune enorm despre efortul unui popor mic de a-și salva limba.
Au parlamente. Dar nu au o țară Astăzi, Sámi au instituții reprezentative în Norvegia, Suedia și Finlanda. În Inari se află Sajos, centrul cultural Sámi și sediul Parlamentului Sámi din Finlanda. Cuvântul „parlament” poate însă induce în eroare.
Nu vorbim despre parlamente ale unor teritorii autonome care să poată adopta liber legi pentru propriul teritoriu. Rolul lor este în primul rând reprezentativ, consultativ și cultural: apărarea limbilor, educației, patrimoniului, tradițiilor și intereselor populației Sámi și participarea la consultări privind probleme care îi afectează. Sápmi nu este o regiune autonomă comparabilă cu alte teritorii autonome europene. Și aici apare una dintre frustrările oamenilor: deciziile importante despre pământ, păduri, minerit, infrastructură, prădători sau folosirea teritoriilor tradiționale sunt luate în final în cadrul statelor în care trăiesc. Au o voce. Dar vocea nu înseamnă întotdeauna și putere de decizie.
Un capitol aparte al poveștii Sámi este cel al credinței. Și aici, asemenea limbii, portului sau modului lor de viață, presiunea venită din exterior a fost uriașă. Timp de secole, populația Sámi a avut propria spiritualitate, profund legată de natură și de lumea în care trăia. Munții, lacurile, pietrele, animalele, pădurile și anumite locuri considerate sacre nu erau simple elemente ale peisajului. Natura era vie și avea suflet, iar omul făcea parte din ea, nu se afla deasupra ei.
În vechea religie Sámi exista credința într-o lume populată de spirite și forțe nevăzute. Unele locuri aveau o putere aparte și deveneau locuri sacre, numite sieidi – adesea stânci, formațiuni de piatră sau alte repere naturale neobișnuite, unde oamenii aduceau ofrande și cereau protecție, noroc la vânătoare ori prosperitate pentru turmele de reni. Între lumea oamenilor și cea a spiritelor exista și un personaj esențial: noaidi, șamanul Sámi, cel despre care se credea că putea comunica cu lumea nevăzută. Una dintre uneltele sale rituale era celebra tobă Sámi, acoperită cu simboluri care reprezentau universul, divinitățile, animalele și lumea spiritelor.
Odată cu extinderea autorității statelor și a bisericilor în nordul Scandinaviei, această lume spirituală a început să fie privită ca ceva ce trebuia eliminat. Sámi au fost supuși unei creștinări intense, uneori prin constrângere, iar vechile ritualuri au fost interzise sau condamnate. Tobele șamanice au fost confiscate, distruse sau arse, iar practicile noaidi au ajuns să fie considerate păgâne și chiar diabolice. În anumite perioade, păstrarea vechilor credințe putea atrage pedepse severe.
În timp, majoritatea Sámi au devenit creștini, în special luterani în Norvegia, Suedia și Finlanda, iar în Peninsula Kola, în Rusia, predominant ortodocși. Astăzi, mulți își asumă fără probleme această apartenență creștină. Numai că lucrurile sunt ceva mai nuanțate decât par la prima vedere.
Creștinismul nu a reușit să șteargă complet vechea relație spirituală cu natura. În cultura Sámi contemporană au supraviețuit elemente ale concepției animiste tradiționale: respectul profund pentru pământ, animale și anumite locuri, sentimentul că natura nu este doar o resursă care trebuie exploatată, ci o lume cu care omul trebuie să trăiască într-un anumit echilibru. Nu înseamnă că fiecare Sámi de astăzi practică simultan creștinismul și vechea religie. Unii sunt profund creștini, alții secularizați, iar alții sunt interesați de recuperarea spiritualității strămoșilor. Dar urmele animismului au rămas puternice în felul în care cultura Sámi privește lumea.
Mi s-a părut foarte interesant tocmai acest aparent paradox: după secole în care li s-a spus în ce să creadă, mulți Sámi nu simt neapărat nevoia să aleagă între cele două lumi. Pot aparține unei biserici creștine și, în același timp, să păstreze acel respect aproape sacru pentru natură moștenit de la strămoși. Pentru ei, un lac poate fi un lac, dar poate purta și memoria unui loc sacru; renul este un animal de care depinde existența, dar ocupă în același timp un loc aparte în universul lor cultural; iar muntele, pădurea sau o stâncă singuratică pot avea o semnificație care depășește ceea ce vede ochiul.
Este poate încă o explicație pentru felul extraordinar în care această populație mică a supraviețuit. Au acceptat multe dintre lucrurile pe care istoria le-a impus, dar nu au renunțat niciodată cu totul la ceea ce erau. Iar undeva, dincolo de bisericile creștine ridicate în nord, de lumea modernă și de viața de astăzi, continuă să existe vechea lume Sámi – cea în care omul, renul, lacul, muntele și spiritul locului aparțin aceleiași povești.
Renul nu este un animal domestic în sensul în care îl înțelegem noi Când spui Sámi, inevitabil ajungi la reni. Dar și aici imaginea turistică este înșelătoare. Renii nu trăiesc în grajduri sau în țarcuri, nici măcar iarna. Nu sunt vaci duse dimineața la pășune și aduse seara acasă. Trăiesc într-o stare de semisălbăticie, răspândiți prin păduri și tundră, uneori la zeci sau sute de kilometri de proprietari. Inclusiv iarna. Natura le-a oferit o adaptare extraordinară. Cu copitele sapă prin zăpadă pentru a ajunge la licheni și vegetația de dedesubt. Mănâncă licheni, ierburi, frunze, ciuperci, fructe de pădure și o diversitate uriașă de plante.
Când puii sunt încă prea mici pentru a săpa suficient de bine prin zăpadă, mamele sapă și pentru ei, dându-le astfel posibilitatea să se hrănească cu ce găsesc sub stratul de nea.Există însă ierni dificile, mai ales atunci când alternanțele de temperatură produc un strat tare de gheață peste hrană. Renul poate îndepărta zăpada, dar gheața este cu totul altceva. Atunci crescătorii trebuie să intervină și să suplimenteze hrana. Schimbările climatice complică astfel o meserie care oricum nu a fost niciodată simplă.
Cui aparține un ren? Privind o turmă în pădure, mie mi-ar fi imposibil să spun. Pentru Sámi însă există un sistem vechi și extrem de ingenios. Renii sunt identificați prin crestături specifice realizate pe urechi. Fiecare proprietar are propriul model. Nu este nevoie de o plăcuță cu număr. Urechea animalului spune cui îi aparține. Iar într-o singură familie pot exista mai mulți proprietari. Tatăl poate avea renii lui, mama pe ai ei, copiii pe ai lor.
Creșterea renilor nu este doar o afacere. Este o moștenire. Drepturile și turmele sunt puternic legate de familie și comunitate, iar accesul la această activitate este reglementat diferit de la o țară la alta. Nu este o lume în care pur și simplu vii din afară, cumperi câteva sute de reni și devii crescător.
O dată pe an începe marea adunare. Una dintre cele mai spectaculoase operațiuni este strângerea renilor. Crescătorii sunt organizați în comunități sau structuri tradiționale numite, în multe zone, siida. O siida nu este o simplă asociație, ci o formă veche de organizare a oamenilor care folosesc împreună anumite teritorii și gestionează turmele.
Astăzi tradiția lucrează împreună cu tehnologia. Se folosesc ATV-uri, snowmobile, câini, garduri temporare, drone și, în anumite cazuri, colare GPS montate pe unele animale. Dacă știi unde se află câțiva reni dintr-un grup, ai o șansă bună să găsești și restul turmei. Dar nici tehnologia nu rezolvă totul.
Mi s-a spus că, în ciuda efortului enorm, într-un an poate fi recuperată doar o parte a animalelor. Unele au murit, altele au fost ucise de prădători, unele au fost lovite de mașini, iar altele pur și simplu nu sunt găsite. Partea interesantă este că unele dintre cele „pierdute” pot reapărea anul următor.
Odată strânși, renii sunt identificați după semnele de pe urechi și sortați. O parte se întorc în libertate. Alții sunt selectați pentru sacrificare.
În natură nimic nu se aruncă Aici am regăsit una dintre trăsăturile comune multor populații tradiționale: respectul pentru animal nu se exprimă prin faptul că nu îl sacrifici, ci prin faptul că nu risipești nimic din el. Carnea este consumată de familie, vândută restaurantelor, procesatorilor sau comercianților. Din ea se prepară numeroase produse locale. Carnea de ren este foarte slabă, grăsimea fiind depozitată mai ales în anumite zone ale corpului, și este bogată în proteine. Alimentația naturală și extrem de variată contribuie la gustul ei particular. Dar renul înseamnă mult mai mult decât carne.
Se folosesc pielea, blana, coarnele, oasele și tendoanele. Din ele se fac haine, mănuși, încălțăminte, genți, obiecte decorative, mânere de cuțit, nasturi, bijuterii și o mulțime de obiecte utile. În multe familii există un mic atelier. Meșteșugul tradițional Sámi poartă numele de duodji și este mult mai mult decât producție de suveniruri. Este o parte a identității și o formă de transmitere a cunoștințelor între generații.
Renii nu sunt singura lor lume O altă idee greșită este că Sámi înseamnă automat crescători de reni. Nu. De-a lungul timpului au existat comunități Sámi de crescători, pescari, vânători, agricultori sau oameni care combinau aceste activități. Iar astăzi, evident, Sámi au toate profesiile societății moderne.
În zona Inari, lacurile au reprezentat dintotdeauna o resursă esențială. Se pescuiesc păstrăvi, somoni, șalăi, bibani, știuci și siika, peștele alb nordic pe care l-am întâlnit pe mesele restaurantelor.
Și din nou: se folosește aproape tot. Am văzut piele de pește uscată și tăbăcită. Prin prelucrare, inclusiv prin metode tradiționale bazate pe substanțele din scoarța de salcie, pielea devine surprinzător de rezistentă. Am văzut chiar și poșete făcute din piele de pește. Dacă nu le-aș fi văzut, probabil că nu mi-aș fi imaginat că așa ceva poate exista.
La toate acestea se adaugă extraordinara cunoaștere a plantelor, fructelor de pădure și ciupercilor. Într-un teritoriu care nouă ni se pare sărac și ostil, oamenii de aici știu exact ce oferă natura și în ce perioadă a anului.
Sámi au o sută și ceva de expresii prin care numesc renii și câteva zeci prin care definesc, printr-un singur cuvânt, zăpada.
Prădătorii – o problemă privită diferit de la Bruxelles și din pădure Crescătorii au însă și probleme foarte concrete. Lupul, ursul, râsul și glutonul – wolverine – pot provoca pierderi importante turmelor. Iar protejarea marilor prădători intră uneori în conflict direct cu interesele crescătorilor. Dacă un ren este ucis de un prădător sau moare într-un accident rutier, există mecanisme de despăgubire, însă pierderea trebuie documentată. Iar într-un teritoriu imens, acoperit de păduri, tundră și lacuri, găsirea fiecărui animal mort este evident imposibilă. Aici apare diferența dintre statistici și realitate. Un ren dispărut nu este automat un ren despăgubit.
În plus, numărul animalelor nu poate crește la infinit. Teritoriile de pășunat au o capacitate limitată. Dacă sunt prea mulți reni, lichenii și vegetația se regenerează greu, iar întreaga turmă poate avea de suferit. De aceea există limite și reguli privind numărul de animale admis în anumite regiuni. Totul este un echilibru fragil între om, animal și un teritoriu care pare infinit doar celui care îl privește de pe șosea.
Se poate trăi din reni? Am pus și această întrebare. Răspunsul primit a fost foarte pragmatic: da, dar ai nevoie de o turmă suficient de mare și, de multe ori, de venituri suplimentare. Pentru o familie cu puțini reni este dificil să trăiască exclusiv din această activitate. De aceea, mulți își completează veniturile prin artizanat, pescuit, alte profesii sau turism.
Turismul de iarnă poate fi profitabil. Plimbările cu sănii trase de reni sunt foarte căutate. Dar mi s-a explicat un lucru interesant: cine se ocupă serios de turiști nu mai are întotdeauna timpul necesar pentru a fi în același timp și crescător tradițional de reni la scară mare. Din afară toate par aceeași poveste. În realitate sunt două meserii.
Femeile. Mi-a atras atenția și rolul femeilor. Dacă cineva își imaginează comunitatea tradițională Sámi după modelul în care bărbatul vânează și femeia rămâne acasă, imaginea este greșită. Femeile participă la activitățile familiei, conduc snowmobile și ATV-uri, ajută la strângerea și sortarea renilor, pescuiesc, vânează elani, prelucrează carnea și pieile, fac artizanat și se ocupă de afaceri. Am întâlnit femei puternice și extraordinar de practice. Probabil că nici nu ai cum să fii altfel într-un loc în care, vreme de secole, supraviețuirea familiei a depins de contribuția tuturor.
Cum recunoști un Sámi? Am întrebat și asta. Există o fizionomie tipică? O anumită formă a ochilor? A feței? O trăsătură după care să spui imediat: „acesta este Sámi”? Nu. Sámi sunt diferiți între ei, iar secolele de contacte și amestec cu populațiile din nordul Europei fac imposibilă existența unui „portret standard”. Nu poți identifica sigur un Sámi privindu-i fața. Și poate că este mai bine așa. Pentru că identitatea unui popor nu stă în forma ochilor sau în culoarea părului. Stă în limbă, memorie, familie, teritoriu, tradiții și în felul în care oamenii se raportează la lumea din jur.
Războiul care a ars Laponia Secolul XX a mai adus o tragedie peste această regiune. În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, nordul Finlandei a devenit un spațiu strategic extrem de important. Iar în 1944–1945, când Finlanda a fost obligată să îndepărteze trupele germane de pe teritoriul său, a început Războiul Laponiei. Retragerea germană a fost însoțită de o politică devastatoare de distrugere a infrastructurii.
Clădiri, poduri, drumuri și sate au fost incendiate sau distruse, iar populația civilă a fost evacuată în masă. Laponia a fost devastată, iar comunitățile Sámi au suferit și ele enorm. Oamenii au fost obligați să plece, iar după război multe așezări au trebuit practic reconstruite. Când călătorești astăzi prin nordul Finlandei și vezi sate mici, case răsfirate la distanțe uriașe unele de altele și pădure cât vezi cu ochii, este greu să-ți imaginezi câtă istorie dramatică ascunde această liniște.
Un popor prins între tradiție și secolul XXI Și totuși, ceea ce mi-a rămas în minte după întâlnirile cu acești oameni nu este imaginea unui popor învins. Ci a unuia învingător. Sámi folosesc GPS, drone, ATV-uri și telefoane mobile pentru a găsi renii, dar continuă să-i recunoască după crestăturile de pe urechi. Copiii merg la școli moderne, dar există familii care luptă pentru ca ei să poată învăța și limba bunicilor. Oamenii conduc mașini moderne, au internet, afaceri și profesii absolut obișnuite, dar în atelierul de lângă casă continuă să transforme cornul, osul, pielea și lemnul în obiecte realizate după tehnici transmise de generații. Asta mi se pare fascinant. Pentru că supraviețuirea unei culturi nu înseamnă să trăiești ca acum 300 de ani. Înseamnă să intri în lumea modernă fără să uiți cine ești.
După SIIDA, muzeul extraordinar dedicat culturii Sámi din Inari, am avut bucuria să intru în casele unor oameni și să-i ascult. Una dintre întâlniri s-a petrecut în jurul unei mese, în casa Raisei, printre povești și explicații. Cealaltă, într-un loc aproape neverosimil de frumos, pe malul unui lac, în liniștea aceea nordică pe care cu greu o poți descrie. Și abia atunci piesele puzzle-ului au început să se lege. Muzeul îmi arătase obiectele. Oamenii mi-au explicat viața din spatele lor.
Am înțeles că renul nu este doar animalul emblematic al Laponiei. Este hrană, materie primă, economie, tradiție, moștenire și legătură cu pământul. Am înțeles că un costum nu este doar ceva frumos de fotografiat. Că o limbă vorbită de puțini oameni poate reprezenta o lume întreagă. Că o crestătură într-o ureche de ren poate spune povestea unei familii. Că o bucată de piele de pește, o coajă de salcie, un corn de ren sau o lingură lucrată manual pot purta în ele cunoștințe adunate în sute de ani. Și mai ales am înțeles cât de extraordinar este faptul că acest popor există încă.
Au fost împărțiți de patru state. Li s-au tăiat drumurile tradiționale cu granițe. Au trecut prin politici de asimilare, prin marginalizarea limbilor și culturii lor, prin războaie și evacuări. Trăiesc într-unul dintre cele mai dificile teritorii ale Europei, unde iarna nu este decor pentru turiști, ci o realitate care trebuie înfruntată luni întregi. Și totuși sunt aici. Puțini. Răspândiți pe un teritoriu enorm. Diferiți chiar și prin limbile pe care le vorbesc. Dar încă legați de ceva foarte puternic: Sápmi. Nu o țară desenată pe hartă. Ci un teritoriu al memoriei.
O lume care începe din pădurile și lacurile Finlandei, trece peste tundra Suediei și Norvegiei și ajunge până în Rusia. O lume peste care oamenii au trasat frontiere, dar pe care renii continuă, atunci când pot, să le ignore.