Scrise de noi > Articolele noastre
Tristetea pomului insingurat
admin:
Pe coama dealului ce petrecea Sebesul catre varsare, un mar salbatic isi lasa umbra sa cada pe iarba uscata, ingalbenita de soarele din vara. Rodul lui, niste mere mici si acre, zaceau imprastiate in jur. Nimeni nu se incumeta sa muste din fructul lui, care-ti lasa o gura aspra si amara. Era deja toamna tarzie, doar cate un drumet se mai vedea batand drumul garii spre sat. Vantul batea rece peste campul dezgolit de rod, rostogolind tulpinile uscate spre rau. Satul se pregatea de iernat, ulitele erau goale, din curti mai razbateau doar zgomotele masinlor de zdrumicat porumb. Chiar si chiotele copiilor s-au potolit, incepuse scoala ce luase locul jocului de pe maidan.
Paduretul inflorea in aprilie, imprastiind cateva saptamani mai apoi , spre poalele dealului, un covor rozaliu de petale moarte...Era cel care vestea vremea pusului cartofilor, taranii stiau urmarindu-l, cand a venit timpul semanatului. Iar el privea, din susul Luncii, cu semetia de supraveghetor al vaii, cum taranii se insirau pe randurile lungi si drepte, lasand samanta si acopeind-o cu pamant.
Vedea cum ies primii lastari, cum infloresc apoi, cum in vara erau sapati si ingrijiti. La amiezele zilelor de sapa, oamenii isi dadeau rand la umbra lui, binecuvantandu-i racoarea. Imbucau in pripa din painea taiata in sfert si din slana rancezita de caldura verii, grabindu-se sa termine cu sapa. Inserarea ii prindea pe drumul miristii, mugetul vacilor intoarse din turma, zorindu-i spre sat. Se lasa incet noaptea, iar luna isi trimitea lumina slaba spre valea care curgea, arzand. Marul ramanea intristat si singur, pana cand aburii reci ai diminetii se ridicau, lasand in urma roua...Mijitul soarelui de toamna nu aducea veselia campului din jur, iar marul se resemna asteptand iar primavara...
capsuna:
Povestioara ta imi aminteste de vacantele copilariei mele petrecute la bunici la tara, intr-un sat destul de izolat, Repedea se numeste, situat pe langa Panciu.
In vremurile acelea comuniste, atat de mult hulite dealtfel, era totul infloritor. Orice petec de pamant era cultivat, totul era foarte bine chibzuit. Se producea mult pentru export si pentru fabricile de conserve. Pe langa toata forfota satului cu munca campului imi amintesc de agitatia continua din curtea bunicilor, oameni foarte gospodari. Toata ziua era cineva venit in curte ori sa cumpere ceva vin sau tuica, ori sa aduca catina, macese, jir, alune de padure....bunicul se ocupa de colectarea fructelo de padure.
Acum vreo 3-4 ani am fost la mormantul bunicilor si la casa batraneasca unde acum locuieste un unchi de-al meu (retras de la oras). N-am regasit nimic din anii copilariei, totul era in paragina, casa, gradina, satul. Nu inteleg nici acum de ce unchiul meu nu reuseste sa fie nici macar pe jumatate la fel de gospodar ca si parintii lui. Si la ce ii foloseste sa stea acolo daca totul se paragineste pe langa el, la fel de bine putea sta la bloc.
admin:
Bine ai revenit, Capsuna! Imi pare bine daca tie si celorlati cititori ai forumului subiectul acesta va duce macar chiar si pentru o clipa, inapoi in timp, in vremea copilariei. O vreme fericita, fara griji, inconjurati si ocrotiti...
In urmatoarele zile au sa mai apara trei incercari de a va impartasi ceva din nostalgia vacantelor din copilarie. Fara pretentii de scriitor, sau de maestru al cuvantului, ceea ce fac eu acum, este si o forrma de respect fata de doi oameni minunati, bunicii mei de la tara. De satul lor, Sebesul de Jos, ma leaga amintiri atat de frumoase si de adanci, incat gandul ma poarta, parca real, pe ulitele strajuite de case cu porti mari si grele. Am fost si am ramas atat de mult
impresionat de tot ce insemna acel sat, de oamenii sai, incat refuz acum sa-l vizitez de teama unei deceptii...
Poate sunt multi aceia care nu s-au bucurat de caldura unor bunici de la tara, n-au gustat nici macar o zi din placerea de a te juca nestingherit prin gradinile de pomi, cu o ceata de copii pe langa tine...Altfel vor judeca si intelege acestia ceea ce scriu eu acum. Nu vreau sa par idilic sau dulceag, incerc doar cu cuvintele mele sa transmit in scris emotia pe care o simt...
Incercati si voi cateva cuvinte despre vacantele copilariei, despre bunici, despre prietenii de atunci. Invitatia de a scrie nu vreau sa para ca o tema a profesoarei de romana sau ca ceva care trebuie bifat. Pentru o ora fiti iara copii, in vacanta, la tara...
almi_gabi:
Am copilarit la bunicii din partea mamei. Bunicii mei erau tot din Bucuresti, locuiau la o casa la curte. Imi aduc aminte cu placere cum toata ziua ma cataram in copaci, cum ma imprietenisem cu baiatul vecinilor care mi-a fost prieten si amic de gasca pana in anii liceului. Din pacate a plecat din tara si acum nu mai stiu nimic despre el. Mi-ar placea sa-l reintalnesc. Mi-ar placea placea sa revad casa bunicilor (demolata inainte de 1989). Sa simt mirosul de lemn al sobei, sa vad copacii infloriti, sa privesc gainile, sa alerg dupa vrabii si pormbei, sa culeg rosii, corcoduse, cirese, dude etc de prin curte, sa stau de vorba la "uluca" cu alti copii., sa dormitez sub tei vara in sezlong, sa scot apa din fantana si sa ud gradina, sa urc in pod printre vechituri alaturi de bunicul, sa ma strige bunica la masa si eu sa fac mofturi ..... mie dor de copilarie!
admin:
Poate multi m-ar acuza de sentimentalism excesiv, dar nu ma ascund sa spun ca traiesc o nostalgie puternica a copilariei, a bunicilor, a prietenilor de atunci...Mi-e greu sa accept ca nu-i mai pot vedea decat in poze sau in filmuletele pe care am apucat sa le fac cu ei. Noi am fost o familie foarte unita, bunici, parinti, unchi si veri, asa ca perceptia mea despre cei care acum nu mai sunt este aceea de lipsa majora. Mi-am propus sa scriu cate ceva despre fiecare, asa ca o amintire si un respect fata de ceea ce au insemnat pentru mine in acele momente minunate ale copilariei...
Navigare
[#] Pagina următoare
Du-te la versiunea completă