Pe coama dealului ce petrecea Sebesul catre varsare, un mar salbatic isi lasa umbra sa cada pe iarba uscata, ingalbenita de soarele din vara. Rodul lui, niste mere mici si acre, zaceau imprastiate in jur. Nimeni nu se incumeta sa muste din fructul lui, care-ti lasa o gura aspra si amara. Era deja toamna tarzie, doar cate un drumet se mai vedea batand drumul garii spre sat. Vantul batea rece peste campul dezgolit de rod, rostogolind tulpinile uscate spre rau. Satul se pregatea de iernat, ulitele erau goale, din curti mai razbateau doar zgomotele masinlor de zdrumicat porumb. Chiar si chiotele copiilor s-au potolit, incepuse scoala ce luase locul jocului de pe maidan.
Paduretul inflorea in aprilie, imprastiind cateva saptamani mai apoi , spre poalele dealului, un covor rozaliu de petale moarte...Era cel care vestea vremea pusului cartofilor, taranii stiau urmarindu-l, cand a venit timpul semanatului. Iar el privea, din susul Luncii, cu semetia de supraveghetor al vaii, cum taranii se insirau pe randurile lungi si drepte, lasand samanta si acopeind-o cu pamant.
Vedea cum ies primii lastari, cum infloresc apoi, cum in vara erau sapati si ingrijiti. La amiezele zilelor de sapa, oamenii isi dadeau rand la umbra lui, binecuvantandu-i racoarea. Imbucau in pripa din painea taiata in sfert si din slana rancezita de caldura verii, grabindu-se sa termine cu sapa. Inserarea ii prindea pe drumul miristii, mugetul vacilor intoarse din turma, zorindu-i spre sat. Se lasa incet noaptea, iar luna isi trimitea lumina slaba spre valea care curgea, arzand. Marul ramanea intristat si singur, pana cand aburii reci ai diminetii se ridicau, lasand in urma roua...Mijitul soarelui de toamna nu aducea veselia campului din jur, iar marul se resemna asteptand iar primavara...