Germania. Mai avem 1000 ani sa-i ajungem.
Asta in varianta optimista, in care o sa mai coboare si ei stacheta si o sa ne permita sa micsoram distanta care ne separa de ei. Altfel nici o sansa, ei maresc ritmul, iar noi suntem cu piciorul pe frana.
Am plecat spre Germania ziua, cu WK Reisen, un microbuz confortabil de 16 locuri. In masina doar nemti si sasi; romanii se inghesuie la Atlassib, asta este placerea noastra extrema sa stam bagati unii in altii, sa ne calcam in picioare, sa ne inghiontim pt un centimetru de spatiu. In spatele meu un sas care isi viziteaza tara natala a treia oara anul acesta, desi are o semipareza. Nostalgia locurilor in care s-a nascut si a copilarit nu-i da pace acum la batranete si-l impinge mereu incoace. In lateral doua sasoaice trecute de 70 ani, cu parul lor inconfundabil alb si cret, atente in permanenta la unde suntem, cat stam pentru pauza, ce s-a mai schimbat in drumul spre Germania. Cred ca si ele calatoresc des incoace, le-am vazut destul de familiarizate cu tot. In fata doua nemtoaice care daca au schimbat 10 vorbe intre ele, s-au multumit sa citeasca si sa priveasca pe geam. Dar asta nu inseamna ca erau posace sau rigide, pot spune ca erau chiar simpatice. Le lipsea, prin comparatie cu noi, balacareala acea permanenta fara subiect si parca fara sfarsit. Raspundeau superatent, zambind si incercand sa fie cat mai bine intelese. Dar atat. In spatele microbuzului un grup de tineri, cred ca media era 18 – 19 ani. Imbracati destul de neglijent, obositi si fara nici un chef de conversatie. Chiar si in pauze au preferat sa ramana in microbuz si sa doarma. Vazandu-i, la inceput era gata sa exclam: „Ia uite vestita rasa ariana, in cea mai pura forma! Uite ca si la ei sunt exemplare din astea!” Banuiam ca au fost in vreo tabara, unde au petrecut zile in sir cu bautura. Cand am inteles ca sunt sositi in tara de o luna de zile, am avut si mai mult convingerea ca sunt o adunatura de pusti sositi aici sa incerce tuica noastra. Doar ca ceva tot mi s-a parut ciudat, fizionomic nu pareau nici copii de bani gata care sa-si permita o excursie de o luna in alta tara si nici a fi niste alcoolisti in devenire. Uitandu-te la ei singura particularitate comuna era ca par a fi foarte simplii.
Chiar spre final am discutat cu unul dintre ei, intrase in vorba cu mine, intrebandu-ma ce are persoana care statea pe fotoliul din spatele meu. I se facuse rau in cateva randuri si l-am mai ajutat sa-si revina, am oprit in doua randuri masina, pt a lua aer.
Deci ce au facut baietii in Romania? Baiatul mi-a povestit o parte, completata apoi de Werner proprietarul WK Reisen. Au sosit la invitatia unui preot evanghelic care a amenajat un santier de restaurare intr-un sat din apropierea Sibiului. Treizeci de tineri au sosit VOLUNTAR din Germania la chemarea acestuia, muncind pe branci o luna de zile, acceptand sa doarma in containere si sa manace la gamela. Wow! Deci am ajuns sa vina altii si sa ne ajute sa intretinem ceea ce avem! Ce lectie data de niste pusti de 19 ani! Oare baietii astia s-au intrebat macar si pt o clipa unde sunt tinerii nostri si cu ce se ocupa?
Dupa Nadlag, microbuzul isi continua drumul prin campia Panonica si prima surpriza placuta dupa granita: s-a deschis si tronsonul de autostrada Mako – Szeged; inca 40 km dati in folosinta. S-a ajuns practic la 15 km de granita si cred ca ar veni mai mult spre noi, dar cred ca le este teama de imprevizibilitatea noastra, capabila sa mute din motive subiective traseul Autostrazii Transilvania, astfel incat cele doua sa nu se mai uneasca acolo unde era stabilit. Ungurii au deci autostrada care taie toata Ungaria din Est in Vest. Au legat si sudul finalizand Budapesta – Ljubljana, am senzatia ca este finalizata si Budapesta – Belgrad.
Ma uitam in jur si nu-mi venea sa cred. Campurile sunt pline de caprioare, am vazut doua chiar si langa Budapesta, la doar cateva sute de metrii de unul dintre centrele lor logistice. Pe langa Szeged am vazut si 2 mistreti si cativa iepuri. Pentru ca animalele sa poata traversa cu incredere autostrada au facut acelasi lucru ca si nemtii si austriecii: au acoperit podurile de peste autostrada cu un strat gros de pamant si au plantat copaci si arbusti, dand sezatia animalelor ca este tot o zona salbatica, determinandu-le astfel sa migreze. Foarte important din punct de vedere genetic, pt ca izolarea unor colonii de animale ar duce in final la degenerarea acestor grupuri, prin incrucisare incestuasa. Nu inteleg ungurilor nu le este foame ca noua, ei nu au insticte razboinice impotriva animalelor, cum de nu tabara pe aceste animale, lasandu-le sa traiasca linistite? Ei nu au pornirea asta a noastra de a impusca, de a transa, de a frige, de a umple burdihanul cu carnea saracilor animalute? La noi sunt armate de vanatori, impusca tot ce le sta in cale, nu tin cont ca este femela, ca este mascul de prasila, ca sunt animale pe cale de disparitie. Nu, ei doar impusca, satisfacandu-si astfel nevoia de sange, de a jupui, de a-si demonstra barbatia primitiva.
Intram in Austria. Deja este noapte si nu se mai vede mare lucru. Pe alocuri se lucreaza la autostrada, determinand sa se circule doar pe doua benzi reduse. Oprim o data, era o noapte destul de rece si nu era chiar placut sa stai doar in tricou asa cum eram eu imbracat, afara. Am mai atipit, m-am mai intors la domnul din spatele meu si nici n-am simtit cand am ajuns in Germania. Primii pasageri au coborat la Rosenheim, apoi rand pe rand au fost lasati pe traseu. Ultima statie Munchen, Frottmaning, la gara de langa Allianz Arena. Am trecut pe langa parcarea uriasului stadion, impresionat de semnalizarile pentru masini si autocare. Mura-n gura, sa nu cumva sa nu intelegi pe unde sa intri si unde sa parchezi.
Dimineata la 5 am ajuns la Werner, am dormit doua ore, am plecat apoi sa vedem microbuzul pentru care venisem in Germania. Ma temeam sa nu fie ceva atins, neingrijit, care sa mai necesite costuri suplimentare pt aducerea la un aspect placut. Ajnngem intr-o zona rezidentiala, mai retrasa si gasim si casa proprietarului. Acesta un „echte deutch”, inalt, atletic cu par blond roscat, foarte serios si grav. Pana la primul schimb de cuvinte. Targul a fost facut foarte repede, nu era genul de persoana care sa negocieze si nici nu parea ca are abilitati in acest sens. Il preocupa doar sa-l dea, renova casa si isi cumparase altceva mai mic. Microbuzul impecabil, nici o urma, nici o zgarietura, cauciucuri noi si de vara si de iarna, chiar si rezervorul era jumatate plin. Il tinuse in garaj si l-a ingrijit, ca un ...”neamt” facandu-i, chiar daca nu se pricepea la probleme tehnice, service-arile si tot ce tine de intretinere. Era medic si foarte putin interesat insa de detaliile legate de ce stie sa faca masina. Am luat masina foarte bucuros de ce gasisem si la ce bani si am gonit cu ea inapoi spre Werner. Acolo ma astepta Guntz amicul meu care-mi pregatise un program full. Am inceput cu o berarie tipic bavareza langa Englischer Park. Pe drum o multime de biciclete, parca tot Munchen-ul a iesit afara pe doua roti. Terasa plina, cred ca erau 500 persoane. Foarte multi venisera cu cosurile cu mancare de acasa, si aveau aranjate pe mesele de berarie, oua fiertte, maioneze, creme de branza, carnati, am vazut la cineva chiar si un tort. Ma rog ce avea fiecare prin casa. Modelul acesta de berarie in care locatia iti ofera doar berea si eventual cafea si peste la carbune, iar tu iti aduci de mancare de acasa este foarte raspandit in Bavaria, restaurantul fiind bucuros sa primeasca un asa mare numar de consumatori de bere, iar clientii ca pot sta civilizat la masa, in mijlocul naturii si sa savureze impreuna cu familia sau prietenii cateva clipe de relaxare. Parcul de langa terasa este imens, o adevarata padure amenajata. De fapt bavarezii au cultul spatiilor verzi, toate curtile sunt amenajate, fiecare isi pune amprenta asupra gradinii, personalizand-o cu ce crede ca il reprezinta.
Padurea Bavariei este cea mai mare a Europei, permitand unor specii de animale pe cale de disparitie sa supravietuiasca, ocrotite in acel perimetru.
Seara am plecat spre Dachau, am stat pana taziu pe malul unui lac limpede si frumos, decupat parca dintr-o vedere sau o carte cu povesti. In jurul lui plin de lume. Unii la plaja, altii la bere, altii alergau. Nici un strigat, nici un copil urecheat de parinti, nu tu seminte, nu mici si peturi aruncate in jur. Alta lume.
Dimineata am fost sa vizitez lagarul de concentrare din Dachau. Trebuie spus ca orasul acesta s-a nascut pe vatra unui sat, dupa ce nemtii au decis construirea unui loc in care sa stranga evreii si dusmanii social – nationalismului nazist. Primul lucru care m-a frapat a fost rigurozitatea arhitectonica a locului. Din baraci au mai ramas doar amplasamentele cu fundatiile, a supravietuit doar corpul de cazarma, dar modul in care au fost asezate in acel spatiu cladirile iti arata sipritul acela de ordine specific nemtesc. Ma uitam la dulapurile in care detinutii isi tineau hainele si aveau aerisitoare din tabla, as putea spune chiar esttice. In toaleta comuna vasele erau asezate riguros si perfect aliniat. Toate legate la sistem de canalizare si apa curenta. Si era 1933 cand se construia....
O curte interioara imensa, halucinant de mare, avea probabil rolul sa impresioneze, dar sunt convins ca se gandisera si la aspectul functional. Imprejmuirea nu dadea impresia unei fortarete, a unui loc din care nu se putea scapa. O rigola uriasa, apoi sarma ghimpata si apoi un gard, nu foarte inalt. Foisoare din loc in loc, toate absolut identice si foarte bine consolidate. Am intrat in sala de gazare, in vestiar si in crematoriu. Peste tot apare mentuinea „probably”, nu stiu de ce ce s-a intamplat intre acei pereti este inca o enigma.
Lagarul avea 30 baraci, este refacuta una, in care se poate vedea cum stateau detinutii. Erau niste priciuri compartimentate minuscul, nu stiu cum se putea dormi acolo si-mi inchipui ce putea sa fie vara cand totul se incingea. 200 de oameni obligati sa suporte caldura acea cumplita ce se dezvolta intr-un astfel de spatiu, fara izolatie, fara conditii de ventilatie. Fiecare baraca avea un spatiu cu banci, mese si dulapuri, Probabil ca in timpul zilei se statea acolo. Nu stiu ce au simtit zecile de mii de oameni ce au fost incarcerati acolo, dar cele cateva poze m-au ingrozit de-a dreptul. Oameni frumosi, distinsi, cu cariera, ministrii, artisti, industriasi, comercianti ajungeau in scurt timp adevarate epave umane. Erau batuti, maltratati, corectiile cred ca erau la ordinea zilei. M-a impresionat trupul gol a unui fost ministru intins pe un cal de bataie, batut centimentru cu centimetru. Am citit ca omul a si murit in lagar ca urmare a maltratarii continue.
Ce n-am stiut insa despre Dachau este ca acolo nu au fost inchisi si exterminati doar evrei ci si rusi, austrieci, luxemburghezi, olandezi, oameni care au militat si s-au impotrivit regimului instaurat dupa marea criza. Am parasit lagarul cu sentimentul ca fusesem intr-un loc nepamantean. Sper ca omenirea sa invete din ce s-a intamplat si sa nu mai repete experientele umilitoare prin care au fost unii sa treaca.
Dupa amiza mi-am petrecut-o la Ammersee, un lac superb, unde se face, navigatie dar si baie si plaja. O multime de terase cu bere, carnati albi si pui. Si bineinteles cu grosse brezel. M-am relaxat tolanit la o bere, privind cum se poate distra un popor civilizat. Cat de simplu si normal. Fara iarmarocuri, talciocuri, gratare sfaraind a mici si supermarketuri asaltate in week-end. Spatii amenajate pt joaca celor mici, terenuri de fotbal, de tenis, toate pline. Iar pe alei o multime de oameni, cu copii, catei, bunici...
M-am intors de acolo incarcat si nedumerit cum nu putem sa facem si noi la fel. De ce avem nevoie de muzica data la maxim, de iarba parjolita, de locuri devastate ca dupa trcerea unei hoarde de migratori...
Acum 2 luni remarcam cat de civilizat se face acum inmatricularea la Sibiu. Te duci la ghiseu cu cateva copii si originale, lasi totul acolo, primesti un numar si dupa 7 zile primesti in posta talonul. Eram chiar multumit sa costat schimbarea. Nu stiiam insa cum se desfasoara o inamtriculare in Germania. Luni la ora 7.25 am ajuns in fata institutiei, lumea era asezata ordonat la coada. La 7.30 fix s-a intrat. Am avut norocul ca Werner stia locul si am ajuns chiar printre primii la ghiseul de predare acte. A durat 2 minute maxim. Erau doar 2 documente originale, fara copii, fara adeverinte sau altceva. Am iesit, am dat jos numerele vechi, am urcat la etaj, lea-m distrus intr-o masina special montata acolo si am asteptat 5 minute pana functionara foarte zambitoare pt o zi de luni a procesat brief-ul si fahrzeugbrief-ul. Un numar afisat electronic ne indicase in prealabil ca ne venise randul. Si nu durase nici 5 minute pana iesisem si dadusem jos numerele. Am coborat apoi la un ghiseu pt numere, am primit o hartie, am iesit vis-a vis unde erau o firma care confectiona asa ceva si dupa lte 5 minute eram la ultimul ghiseu, cel de plata. Totul a costat 70 EUR, cu numere inclusiv. Fara nervi, fara inghesuiala, cu functionari zambitori. La opt fara cinci paraseam institutia. Nu pot sa spun acum ca cele 7 zile cat a durat inamtricularea in Sibiu mi se mai pare o chiar asa mare realizare! Ma gandeam pe drum incercand sa-mi reasez ce facusem in cele 25 minute si nu puteam decat sa apreciez grija pt timpul omului si eficienta cu care se lucreaza. Si linistea bineinteles.
Am parasit Munchen-ul in jur de 11.00 ora Germaniei, la 3.00 ora noastra eram acasa, dupa un drum obositor, dar placut. Drumurile sunt foarte bune si parca mai scurte acum. Distanta dintre Germania si Romania este parca mai mica, dar din pacate doar cea...rutiera.
