Cautam niste poze cu versuri puse pe ele, ca exemplu, cand am dat peste altceva... din perioada neagra.
DREAMS -
Eşti ceea ce gândeşti
2008. POTERGEIST. THE DAY. Alaltăieri după-masă m-am enervat din nou inutil, dar mi-am refuzat să mă mai cert cu cineva. Şi ce chef aveam să mă cert
Indiferent cu cine!
Prin urmare, m-am retras cu nişte romane în birou. În birou (unde e şi calculatorul) este şi o canapea pe care mai dorm uneori. Biroul şi sufrageria sunt cele două camere bune (unde la ţară se stă doar la botez, nuntă sau înmormântare), despărţite între ele printr-o uşă interioară batantă, din 3 părţi.
Nu mă puteam concentra să citesc de nervi. A fost poate cea mai neagră zi din viaţa mea. Simţeam în mine o energie negativă imensă, incontrolabilă, uram pe toată lumea... Pe mine, pe alţii care au ţinut să mă trezească, spre binele meu, în loc să mă lase să trăiesc molcom, poate searbăd, poate mediocru, dar îndestulător... Fusesem fericită, mai bine de zece ani. Acum că tot avusesem revelaţia că s-ar fi putut să fie şi altfel mă blocasem, nu ştiam cum să mai trăiesc în continuare tot aşa.
NUMAI ŞI NUMAI EU ERAM DE VINĂ. Hotărâsem cu 14 ani în urmă că nu mă voi mai implica niciodată, nici măcar profesional. Că nu voi mai suferi niciodată. Că nu voi mai permite să iubesc.
Nu era mai bine, dar era mai simplu aşa, mai puţin dureros. Şi a ţinut figura destul de mulţi ani... dacă nu ar fi existat... furtuna. Nu una reală, ca acum, de care să mă pot apăra, ci una lentă, insidioasă, trenând de ani.
Numai că atunci când decizi să joci piesa ŞI în afara imaginaţiei proprii, rolurile s-ar putea să se schimbe. Nu le mai poţi controla. Şi unii trebuie să mai şi piardă... Cu sau fără intenţia celorlalţi. Cu sau fără intrigă sau paranoia. Pur şi simplu se întâmplă şi nu-ti dai seama decât când e prea târziu, când e inutil să mai cauţi ţapi ispăşitori. Nu mai eşti Dumnezeu, aşa cum eşti doar în filmul tău imaginar, propriu şi personal. Nu mai poţi să dai cut sau delete şi să o iei de la început, cu un alt scenariu imaginar, mai bun...
Eram deci o impostoare în propria mea viaţă. Şi mă uram pentru asta
Şi nici măcar una care să se ţină de cuvânt până la capăt. Îmi încălcasem propria hotărâre, începând cu munca şi terminând cu cineva
ABIA ACUM, după ce îi blamasem pe toţi ceilalţi în fel şi chip pentru nefericirea mea, îmi dădeam seama de asta. ŞI MĂ URAM ŞI MAI MULT: jalnica de mine, nici măcar unul din rolurile mele nu reuşisem să-l duc până la capăt... Îmi dau seama ACUM ce contrariaţi trebuie sa fi fost ceilalţi. Să constaţi că persoana în care ai avut încredere, pe care poate ai iubit-o, reacţionează dintr-o dată ca şi când s-ar fi dedublat peste noapte...
Deci... după vreo 3 beri în 2 ore (era încă după-amiaza) am reuşit să-mi alung din minte procesul de autodisecţie si să mă liniştesc. Nu în sensul că-mi recăpătasem liniştea sau că mă împăcasem cu mine însămi. NU. Reuşisem să uit de viaţa mea şi să trăiesc ceea ce citeam. M-am concentrat aşa de tare la ceea ce citeam, că, pe nesimţite, trecuse de 1 noaptea, când am terminat al doilea roman şi a început furtuna afară... Ceilalti adormisera de mult şi sforăiau de zor la celălalt capăt al culoarului. Îmi trecuse şi efectul berii, şi nervii, citeam de mai bine de 7 ore
Furtuna ameninţa să se înteţească, aşa că m-am ridicat de pe canapea şi am închis geamurile şi jaluzelele exterioare. Nu mi-a fost niciodată frică de singurătate, nici de fulgere şi tunete, dar mă deranja gălăgia când citeam şi mă gândeam să nu adorm cumva şi să intre ploaia în casă.
Cum tot n-aveam somn (ca de obicei, de vreo 2-3 săptămâni, am insomnii), m-am cuibărit din nou pe canapea şi m-am apucat de al 3-lea roman. În toată casa, veioza mea era singura lumină. Şi fulgerele violente de-afară...
God, I miss you so badly... mi-a trecut prin minte. A fost un gând spontan, venit de nicăieri. Îmi trecuse ura. You better be real next time.
Nu ştiu de ce, vorbeam în gând în engleza. Era ceva involuntar. Nu ştiu nici dacă persoana cu care vorbeam era cineva (ca persoană reală) sau acelaşi cineva, care populase, în ultimii ani, lumea mea interioară.
Un el ideal, care să răspundă tuturor frustrărilor mele, pe care mi le impusesem singură... Faţă de care nu simţeam aproape nimic din ceea ce este normal să simţi pentru o persoană de sex opus reală. Uneori îmi trece prin cap că ar fi fost mai benefic pentru amândoi ca toate acestea să se fi consumat fizic de la început. Chiar şi cei aşa-zis înşelaţi ar fi avut mai puţin de suferit, în timp. În plus, asta e cea mai bună cale să te lecuieşti de a mai sublima în conversaţii existenţiale întrebarea Cum ar fi fost dacă
?
Am mai citit 2 3 pagini. Furtuna continua afară, din ce în ce mai violent, dar eu nu mă mai puteam concentra să citesc. M-am uitat la ceas, era 01:45. Mi-am prins faţa în palme: Who and why sent you in my life? I used to be happy before
Ce caut eu în casa asta ?
În momentul acela, un zgomot puternic m-a făcut să sar din pat, din reflex. Ca şi cum afară un arbore ar fi fost trăsnit şi prăbuşit la pământ. Lumina veiozei pâlpâia intermitent. Furtuna? Sau... un hoţ care a profitat de acoperirea furtunii şi a spart uşa? N-ar fi fost prima dată
Acum mulţi ani, doi oameni muriseră în casa asta: vecinul care a sărit în apărare, înjunghiat, şi hoţul, prins şi condamnat la moarte.
Eram încă în picioare lângă canapea, când am auzit un scârţâit persistent. De data asta, zgomotul nu mai venea de-afară. Era undeva în casă, foarte aproape. Poate vântul spărsese vreo jaluzea şi-acum aceasta se bălăbănea pe undeva. Am verificat geamurile nimic. Am căutat atunci să mă orientez după direcţia din care venea sunetul. Era uşa batantă interioară. Se clătina uşor, deşi era încuiată, ca şi cum cineva ar fi încercat să o deschidă cu forţa, dinspre sufragerie spre camera mea. Am fixat uşa cu privirea cam jumătate de minut, incapabilă să mă mişc. Cu cât mă uitam mai mult, cu atât se mişca mai tare. Ca şi cum mă ameninţa că se va deschide. Şi scârţâia îngrozitor.
Atunci, brusc, am simţit: FRICA. Am fugit din birou în coridor şi am mai învârtit o dată cheia în broasca uşii de la intrare.
Dar
se făcuse linişte. Nu mai era nici un scârţâit. Am încremenit acolo, cu picioarele goale, pe parchetul din hol. Nimic, nici o mişcare. Doar zgomotele furtunii de-afară.
Nu-mi dau seama câte minute au trecut. Singurul meu gând era Go away... Go away... Go away... Îmi era frică să şi păşesc, ca să nu aud scârţâitul propriilor mei paşi...
Într-un târziu, am îndrăznit să mă mişc. Am luat toporul ascuns pentru orice eventualitate în cămară şi am verificat toate camerele. Cu excepţia sufrageriei: n-am îndrăznit să ating acea uşă interioară...
Am aşteptat lumina fulgerelor la fiecare fereastră din casă, încercând sa zăresc ceva afară, în curte. Măcar copacul (sau ce-o fi fost) izbit de trăsnet, în acel zgomot asurzitor. Nimic.
Deşi simţurile îmi erau încă întinse la maxim de frică, mi-a revenit raţiunea. Logic, dacă ar fi fost un hoţ, ultimul lucru pe care l-ar fi făcut ar fi fost să încerce să deschidă forţat, preţ de cel puţin un minut, o uşă interioară încuiată, care scârţâie zgomotos şi care dă spre singura cameră luminată din casă. Când toate celelalte uşi erau descuiate şi camerele protejate de întuneric! Atunci
de ce atâta frică?
Probabil ceea ce zgâlţâise uşa fusese o rafală de curent, iar acum vântul îşi schimbase direcţia. Mâine va trebui să ung cu ulei balamalele uşii, să nu mai scârţâie...
Am fumat o ţigară, cu urechile ciulite în continuare. Linişte. Tot cu toporul în mână, am intrat din nou în birou. Nimic, uşa nemişcată, mută, la locul ei. Am golit scrumiera, am stins veioza şi m-am întors în dormitor. Era 02:04.
Am pus toporul jos lângă pat şi m-am culcat. De ce nu mi-a trecut nici o clipă prin minte să-i trezesc pe ceilalţi? Mă simţeam vinovată?!... M-am băgat în pat
Aşa zisa mea discuţie mentală în engleză era atât de departe de parcă n-ar fi existat niciodată... Simţeam nevoia să cer iertare tuturor... Am adormit.
Dimineaţă. Mă duc să ung uşa cu pricina... O descui, o deschid, o hâţâi din toate încheieturile, o închid, o încui la loc, o împing progresiv, înainte înapoi, mai tare mai încet, imitând vântul, până când încuietoarea cedează şi se deschide singură: DAR NU SCÂRŢÂIE.
Verific afară. Nimic căzut, trăsnit sau măcar mutat de la locul lui. Verific toate uşile şi ferestrele din casa, toate jaluzelele, mesele, scaunele etc. NIMIC NU SCÂRŢÂIE.
You better be real next time
Şi, de data asta, a fost real. Nu acel cineva de genul masculin
Ci monstrul din mine. Cel cu care am făcut acel pact oribil acum 14 ani. Timp în care am acumulat atâta energie negativă
deşi nu mi-a lipsit nimic şi am fost iubită şi fericită. Fiindcă viaţa mea până acum a fost clădita pe o minciună. NU ASTA ÎMI DOREAM DE FAPT. NU ASTA ERAM EU.
ACUM am exact ceea ce mi-am dorit ATUNCI: siguranţa (sentimentală şi materială). Fără riscul de a mai iubi vreodată. Ai grijă ce-ţi doreşti, că s-ar putea să se împlinească....
A fost un fenomen obişnuit de
poltergeist: materializarea energiei negative din noi în lucrurile care ne înconjoară, atunci când a devenit prea nocivă pentru mentalul nostru. Un instinct de autoconservare al subconştientului.
Acum, aş fi vrut să-i spun: I allways knew that I should be afraid of you
Dar nu îmi mai e frică acum. Nimeni nu poate fi mereu şi în toate un privilegiat, un norocos invidiat de alţii. Cumva tot trebuie să plăteşti pentru asta. Dar înainte de a alege asta conştient, trebuie să te gândeşti bine dacă face
Şi nu s-a terminat. Aştept doar să trec prin purgatoriu, orice ar însemna asta, ca orice muritor... Ca să mă accept astfel, în sfârşit, drept ceea ce sunt de fapt: o timidă solitară, creativă, pasională... foarte departe de femeia de fier, veşnica învingătoare. Şi de tot ce mi-ar putea aminti vreodată de ea.
Căci nu era vorba de nici un el
EU. Nu mai vreau să-mi spună alţii cât de bine trebuie să mă simt şi ce lucruri minunate am înfăptuit.
Vreau să O SIMT EU. Încă nu ştiu CUM. Dar de data asta, NUMAI EU voi fi de vină, dacă nu voi fi în stare să iau această hotărâre. Şi asta... rămâne de văzut.
2009 - ZOMBIUndeva la ţară
şes întins, case răsfirate pe dealuri. Mama, fratele meu, soţul, o mătuşă, eu şi o mulţime de necunoscuţi
Era PRIMA SEARĂ. O tradiţie care se practică încă în Moldova, de deshumare a morţilor, după 7 ani
O sală mare, de cămin cultural ceauşist, cu vitrine enorme din sticla ceţoasă, în rame de fier, luminate zi şi noapte de un bec golaş, galben murdar. Mese grosolane din lemn, reunite în mijlocul sălii. Pe mese: morţii deshumaţi
Câte o mână, câte un picior, uneori chiar câte o ţeastă pe jumătate descompusă, păreau înviorate de câte un spasm aproape imperceptibil. O secusă, baterea unei pleoape sau a unui muşchi
Nu recunoşteam nici un mort ca fiind din familie
de altfel, ceea ce fuseseră cândva figurile lor erau oricum de nerecunoscut.
Simţeam că se va termina prost. Dar n-am reuşit să conving pe nimeni. Mama mea era cea mai convinsă şi reuşise să împuie capul tuturor că nu se poate altfel. Am dat din umeri, ca la orice altă ciudăţenie de-a ei, ciudăţenii pe care le poţi tolera numai celor pe care îi iubeşti
Şi a rămas să revenim a doua zi
A DOUA SEARĂ
Prin pâcla galbenă a geamurilor
morţii începuseră să-şi bălăbănească membrele neînsufleţite, ba unii se deprinseseră din nou cu mersul un fel de-a spune un mers teleghidat, ca în filmele cu zombi
N-am vrut să intru. Dar n-am avut cu cine vorbi. Cineva apucase să deschidă uşa
morţii se năpusteau haotic spre noi
I-am strigat fratelui meu Ť Ia-o pe mama de-aici şi fugi ! ť. În aceeaşi secundă, undeva pe fundalul de noapte şi câmp, l-am zărit pe soţul meu rupând-o primul la fugă, fără să se uite înapoi
.
Rămasă ultima, am reuşit să fug, având încă în pupilele dilatate imaginea acelei mâini de mort, întinsă să mă prindă, prinsă între uşa şi toc
Lumina galbenă dispăruse în sfârşit după dealuri
Singură, noapte, câmp, iarba de un verde întunecat, de o parte şi de alta a drumului de ţară, plopii bătrâni
Moldova de-acum 20 de ani
Gâfâiala a încetat brusc: din stânga mea, gonind pe câmp, o haită de câini-lupi albi. M-am întors spre câmpul din dreapta: mai departe decât cealaltă, o haită de câini-lupi negri
Am fixat rapid un plop cu o creangă crescută rebel mai jos şi am reuşit sa mă caţăr la timp ca să mă salvez
Albi şi negri, au dat târcoale în jurul plopului, toată noaptea
Din când în când îşi ridicau capetele stând în şezut şi mă fixau cu privirea, hipnotizându-mă să cad
Abia la ivirea zorilor au dispărut la orizont, în neantul de unde apăruseră....
Dar era A TREIA ZI. Ziua în care morţii trebuiau, conform tradiţiei, reînhumaţi. Ghinion: mama si mătuşa mea spun că preotul nu poate veni nici azi decât spre seara
Mă simt ca legată de mâini şi de picioare
Seara
cum presimţisem
vreo 3 - 4 dintre morţii vii bântuiau deja pe-afara. Preotul n-a mai apucat să ajungă
A trebuit să fug din nou de ei, jur împrejurul clădirii, încercând să-i salvez pe cei dragi
şi pe mine. Ultima, ca de obicei
Din nou singură, din nou noapte, acelaşi drum
Dar, de data asta, unul dintre morţi era pe urmele mele
Îi auzeam oasele ciocnindu-se hidos tot mai aproape în fuga-i grotescă
Avea în mână o furculiţă din aceea cu mâner lung cu doi dinţi, cum sunt acelea pentru grătar
Când am simţit că mă ajunge, că nu mai am nici o şansă, m-am întors..
Cu o forţă care m-a şocat, i-am prins în mână mea, ca într-o cange, încheietura descompusă a mâinii în care ţinea furculiţa. I-am smuls-o cu totul. Am întors-o spre el, cu resturi cu tot, şi i-am înfipt furculiţa în stomacul descărnat
Atât de brutal, încât am auzit, până în proprii mei rărunchi, zgomotul surd
Ricoşând de şira spinării, furculiţa se îndoise la nouăzeci de grade pe verticala şi îi ieşise prin gură, împreună cu toate resturile descompuse adunate pe traiect, în cei doi dinţi
În acel moment, m-am trezit din somn
P.S.
Pe atunci nu luam melatonina sau nimic altceva, nici macar cand aveam insomnii. 
