Va povestesc eu exact cum a fost cu Creasta Cocosului, am un pic de timp inaintea unei intalniri.
S-a plecat de la cota 700, de la Complexul Pintea Viteazul, pana unde s-a urcat cu masina. Vremea nu a fost tocmai prielnica, cel putin in prima parte a excursiei pe munte. Poate ritmul acestei actiuni a fost un pic alert, aici s-a resimtit simtul de competitie. Intentia mea a fost sa avem o actiune dinamica pe de o parte care sa oblige la un efort (nu prea mare, pt ca traseul face parte din categoria "usor") necesar dupa lancezeala citadina si pe de alta parte sa folosesc actiunea pentru socializarea grupului. Muntele in general predispune la prietenie, ajutorare, camarederie, apropiere. Cand esti sus, esti bucuros sa intalnesti pe cineva, iti face placere sa schimbi doua vorbe. In cadrul unui grup atat de mare se formeaza pe traseu bisericute, asta inevitabil, pt ca drumul in sine, potecile, obstacolele nu permit sa se mearga foarte grupat. Doar ca grupul fiind eterogen din punct de vedere al profilului dinamic si elementul de camaraderie montana aproape inexistent, plus lipsa de experienta comuna de a urca la munte, a rasfirat si insirat participantii pe mai mult de 500 m, ceea ce la traseul pe care-l aveam de parcurs (6 km pe sens) era foarte mult. Eu am ramas ultimul sa nu apara probleme in spate, dar in fata s-a accelerat mult si ritmul urcarii a fost peste capacitate de efort medie. Steliana a abandonat prima, a inteles ca ritmul este prea mare, a sesizat de asemenea ca cei din fata nu asteapta si sunt nerabdatori sa ajunga sus si s-a intors spre complex. A mai fost un grup de 3 participanti care a renuntat, la baza varfului, de unde incepea de fapt urcusul. Parerea mea de rau este ca multi au renuntat cand nu mai erau decat nici 200 m pana in varf si asta nu pentru ca erau foarte obositi ci pentru ca nu puteau sa aprecieze cat mai este pana la Creasta Cocosului. In final s-au strans sus mai mult de 10 persoane, in timp ce echipa care ajunsese sus, incepuse coborarea. Sus era ceata si umezeala, iar toti cei care ajunseseram in varf, eram transpirati si incalziti. In conditiile astea nu am putut ramane pt odihna, asa cum se face de obicei pe munte, inainte de coborare. S-ar fi riscat raceli severe, pt ca aerul rece, combinat cu umezeala si organismul nostru cald si transpirat, avea toate sansele sa declanseze asa ceva. Pentru multi Creasta Cocosului a reprezentat o incercare a puterilor, poate de mult nu mai facusera asa ceva. Pentru altii a fost prilej de confirmare a posibilitatii la efort, i-am vazut foarte satisfacuti de isprava de a atinge stancile vulcanice, care compun "creasta". Poate a fost dura pentru altii, nu stiu, eu v-am descris doar ce s-a intamplat acolo, in munte...
