Maramures! Un loc despre care se poate povesti la nesfarsit, fara sa obosesti. N-as fi crezut pana acum ca poate sa existe in Romania atata frumusete naturala combinata cu respectul oamenilor locului fata de ea. Cel putin pana acum… pentru ca, din pacate, am observat totusi prin unele parti, tendinta de a introduce in peisaj cateva monstruozitati arthitectonice. Deocamdata primeaza frumosul! M-au incantat gospodariile foarte ingrijite, curate, ferestrele si gradinile pline de flori. Trandafiri peste tot! Am fotografiat straturi de legume frumos aliniate, fara buruieni, fanete nesfarsite, cu clai de fan, clasicele conuri a caror poza a postat-o déjà Gabi; dar si noile tipuri (cel putin pentru mine), dreptunghiulare. M-a vrajit accentul oamenilor si am apreciat calmul, linistea lor.
Maramures: exista cuvinte care-mi plac mai mult decat altele… Maramures este unul dintre ele!
Cand am ajuns seara la Ocna Sugatag ne astepta o parte din grup care ajunsese inaintea noastra, a celor plecati din Bucuresti; si mai ne astepta aburind in farfurii cea mai gustoasa ciorbita de legume, fierbinte fierbinte! Si paharelul de palinca dinainte desigur!
Iar dupa cina tarzie, tot am plecat o parte dintre noi, sa exploram locul, ajungand in cele din urma la terasa Lacul Sarat, unde am mai stat la povesti pana tarziu, cand a trebuit totusi sa mergem sa mai si dormim.
A doua zi am purces pe primul traseu stabilit, adica spre Creasta Cocosului, muntii Gutai.
Pe drum, am vazut in mai multe curti, astfel de copaci frumos impodobiti cu… oale!
Se pare ca la inceput acest lucru s-a facut din motive practice, pur si simplu se puneau la scurs si uscat aici. Legenda spune ca la casa respectiva ar fi o fata de maritat. Oricare ar fi adevarul, imaginea este una pitoreasca si frumoasa:
Traseul Creasta Cocosului este un traseu relativ usor as zice, si de o frumusete nemaipomenita. Spun traseu usor pentru ca ma gandesc la traseul Cheile Galbenei din Apuseni, unde am avut parte de urcusuri si coborasuri istovitoare, unde mers tinandu-ne de sufa (o sarma groasa), cu picioarele pe o margine mica sapata in peretele muntelui si cu prapastie adanca in spatele nostru. De data aceasta, la Creasta Cocosului nu am urcat pana in varf de tot, am renuntat, sa zicem, in parte din solidaritate (prietenii stiu de ce) la numai 10 minute; si in acelasi timp pentru ca mi-am zis ca trebuie sa las un motiv serios ca sa ma pot intoarce acolo intr.-o buna zi. Da, daca as putea, m-as muta chiar maine in Maramures! Dar Macondo ma cheama! Ultima parte a traseului este amenajata in asa fel incat sa ajute urcusul, are un fel de balustrada de lemn, unde din loc in loc gasesti si panouri explicative, legate de fauna si flora locului. Flora care mi s-a parut destul de abundenta.
Dupa exercitiul fizic si aerul acela minunat, am facut popas la Pintea Viteazul, unde ne-am infruptat din placintele cu cas si cu varza, si din pachetelul din rucsac, pachetel pe care il primisem de la gazda noastra de la pensiune, la plecare.
Apoi ne-a fost dat sa experimentam un exercitiu de alta factura, la Sighet, la Memorialul victimelor comunismului si al rezistentei: un exercitiu de meditatie, introspectie, mirare, neintelegere, nedumerire, lacrimi in ochi pe tot parcursul acestui traseu al durerii care m-a dus cu gandul la acel “ homo homini lupus”. Te uitai pe harta Romaniei presarata de cruci care insemnau locurile unde s-au intamplat tot felul de atrocitati si nu-ti venea sa crezi ca tóate acele locuri au existat cu adevarat. Intrebari imi treceau prin minte: oare cum as fi reactionat daca as fi fost intr.-una sau alta dintre cele doua tabere ?
Memorialul era plin de turisti romani si straini. Nu am intrat in toate celulele, am zabovit un pic in fata “negrei”, celula de pedeapsa, fara ferestre, complet goala, doar cu un fel de catuse mari in mijloc, unde erau legati puscariasii; apoi in celula unde erau expuse poezii scrise in acel loc, unde era si o vitrina cu alfabetul Morse si cu o fasa mare pe care cineva isi daduse osteneala sa scrie niste versuri. In celula unde erau expuse torturile folosite, nu am mai intrat.
De la Sighet a urmat Sapanta cu foarte cunoscutul ei cimitir vesel. In ziua urmatoare, manastirea Barsana
Statiunea de ski Borsa si cascada Cailor muntii Rodnei:
Sacel si mesterul ceramist.
Tot in Sacel, acel cosas care se intorcea pe seara de la munca, jovial, amabil, zambitor.
Apoi Mocanita: pleaca din Viseul de Sus si strabate paduri si vai din muntii Maramuresului, valea Vaserului. Pe traseu se mai opreste din cand in cand sa se alimenteze cu lemne si apa; pe marginea drumului sunt gramezi de lemne, frumos asezate, in acest scop. Am aflat ca fluierul locomotivei care se aude destul de des are si un scop foarte practic, mecanicul transmite semnale franarului trenului. Locomotivele Mocanitei au fost construite la Resita in 1950 si sunt in perfecta stare de functionare.
Aspect din micul incident de pe drum : « dorele, adu un bat, ceva sarma si niste scotch tape » !
Ajunsi la punctul Paltin, am avut parte de un pranz in natura, la foisoare : un serviciu ireprosabil.
Plus un spectacol artistic cu dansuri populare elvetiene. Aici mi-as fi dorit sa fi avut dansuri maramuresente, dar avand in vedere ca organizatia elvetiana Hilfe fur die Wasserthalbahn administreaza traseul de agrement, probabil au vrut sa ofere ceva traditional lor. Oricum, binevenit !
Drei rote Rosen
Sieben rote Rosen schenke ich dir
Sieben mal ich lieb'dich sagen sie von mir
Sieben rote Rosen danken dir heut'
für verliebte Träume und die schöne Zeit
für die vielen Stunden unserer Zärtlichkeit
(iti daruiesc sapte trandafiri rosii
Care-ti vor spune de sapte ori te iubesc pentru mine
Sapte transafiri rosii iti multumesc astazi
Pentru frumoasele vise si timpul minunat
Pentru multe ore de tandrete pe care le-am avut impreuna)
Iau cu mine din Maramures toate minunatiile din fotografiile prezentate si in plus, acest zambet cald pe care-l daruiesc tuturor:
