In viata fiecarui adolescent apare nevoia aceea de a intimiza multe din perceptiile varstei, cu complicitatea misterioasa a unui camarad inchipuit. Si pentru ca acest alter ego parea insuficient de participativ si palpabil, s-a inventat jurnalul. Acolo, ne-am ascuns, acolo ne-am impartasit noua insine primele iubiri, gandurile pentru persoana pe care care o indrageam neimpartasit. Foloseam jurnalul, era complicele nostru, lui ii spuneam fara teama tot. Tot ce trebuia spus ziua, asterneam in paginile lui, seara.
Baiatul din banca a doua, roscata din blocul vecin, indraznetul acela brunet care se uita smechereste pe sub sapca, carliontata blonda cu care te petreceai in drumul spre scoala, toti erau acolo, in jurnal, fara ca ei sa banuiasca macar. Si asta doar pentru ca ne-au aruncat fugar, o privire sau un zambet pe care cu toata naivitatea si candoarea varstei l-am catalogat ca pe un semn de dorita apropiere. Cat de placut era sa te ascunzi in paginile jurnalului, sa poti spera acolo la un nou zambet, la un nou semn...
Foile se umpleau de cerneala care se aseza in forme la inceput ordonate si uniforme, apoi pe masura ce mana obosea, tot mai ascutite, mai dezlanate... Se innopta tot mai mult, mana incepea sa nu mai raspunda, strangea stiloul, dar dorinta de a scrie era mai mare si continuai...Cate aveai de impartasit jurnalului...
Imi amintesc crengile caisului adiate de vant, atingand peretii camerei in care dormeam; siluetele lor contorsionate se proiectau pe perdeaua ferestrei; stateam in pat, cu jurnalul in fata, luminat de lampa cu abajur fin. Imi oglindeam profilul pe usa camerei, cu impresia de intimitate complicitara. Cu cerneala rosie, nu stiu de ce alesesem culoarea asta, imi imprimam gandurile in hartia cu dungi fine. Cate seri am petrecut impreuna cu jurnalul, impartasindu-i tot ce simteam si doream....La sfarsit, un „noapte buna”, adresat ca unui prieten drag ce-mi era. Jurnalul a fost locul in care mi-am recunoscut romantismul si sensibilitatea adolescentei, in care mi-am adapat necesitatea de intimitate.
Nu stiu, mi-e greu sa intuiesc, cam ce simt copiii de astazi, daca au aceiasi nevoie de intimitate ca si noi, generatiile deja trecute prin adolescenta. Nu stiu daca mai simt acelasi fior citind Teodoreanu, daca mai au acea placere a luminii de veioza cazute pe foile mirosind a celuloza si cerneala tipografica. Sper ca impartaseasca si ei aceiasi, sau macar aproape aceiasi experienta ca si noi, pentru ca sensibilitatea se formeaza doar trecand prin etapele acestea de interiorizare si de rafinare a perceptiilor.
Dar ma tem ca nu este asa. Intuiesc o viitoare generatie vulnerabila la factori de influenta negativa. Este extrem de usor sa induci un comportament inclinat spre violenta, chiar si verbala in cea mai usoara forma in care se manifesta ea. Daca subiectul nu dispune de o stabilitate psihica va fi determinat de orice exista mai strident in jurul sau.
Cum poate fi obtinuta stabilitatea unui adolescent? In primul rand oferind ca parinte, piticului, o copilarie in care sa se simta ocrotit si ajutat, sa-i oferi o educatie ingrijita, intr-un cadru care permite o dezvoltare armonioasa si echilibrata si foarte important, sa fi un exemplu bun. Copilul imita tot ce vede, pentru ca, la fel ca toate fiintele, invata prin repetabilitatea deprinderilor, obiceiurilor si gesturilor celor care-i cresc.
In afara familiei, adolescentul labil, instabil va fi receptiv mai repede la rau decat la bine, calea spre rau, fiind din pacate foarte scurta. Acum rau este un termen cam dur; nu ma refer aici la rau in sensul extrem, doresc insa accentuarea negativitatii deprinderilor insusite de la persoane deja infestate.
Am tot stat si m-am gandit ce determina oamenii sa faca rau, sa distruga, sa jigneasca, sa barfeasca, sa minta, sa faca pe cei din jur sa sufere si n-am gasit o alta explicatie, decat lipsa unei stabilitati psihice, a unei educatii subminime si a perceptiei unei ierarhii inversate a valorilor. Eram cu tata la spital si la toaleta proaspat renovata, cineva stinsese tigara pe clapeta vasului de spalare, acolo unde ar trebui sa atingi doar usor, cu mana. Mucuri de tigari infundau chiuvetele, iar faianta era murdarita de maini slinoase. Cum sa cataloghezi asa ceva? Si culmea, este vorba de oameni bolnavi, suferinzi la care te astepti ca si pornirea de violenta si vandalism sa fie estompata de problemele pe care le au. Deci raul este infipt adanc, este cronicizat, iar sansele sa fie corectat la o anumita varsta sunt minime. Oare cine poarta vina existentei unor astfel de primitivi, acum in secolul 21? Sunt degenerati, incurabili? Sau poate sunt niste protestatari ai modului civilizat de a trai in societate?
Eu zic ca totul porneste de la familie, apoi de la profesori. Am considerat intotdeauna ca daca este sa inveti ceva, reusesti doar daca ai respect de la cel care te educa, indiferent dascal sau parinte. Eu cel putin, mi-am conturat caracterul, respectand si apoi invatand.
Am ajuns departe de la tema zilei, dar cred ca este ceva la care si voi v-ati gandit macar odata si este un subiect de meditat pentru toti. Ce putem noi face, ce putem repara?
In primul rand avand grija ca si copiii nostri sa fie persoane pozitive, sa nu ne lasam influentati in nici un fel de raul din jur si sa incercam sa-l transformam in frumos, prin exemplu. Daca lasam lehamitea si nepasarea sa ne cuprinda, daca o sa avem senzatia ca suntem singurii care militam pentru bine, atunci totul va fi pierdut.. Primitivii trebuie insularizati, nu prin stigmatizare, pentru ca exista riscul violentei. Exemplul nostru este o posibila vindecare a societatii, a partii ei rele.
Oamenii acestia la care ne uitam dezaprobator, n-au nici o vina. Ca n-au avut un jurnal intim. Ca n-au vazut si n-au auzit acasa sau in cercul lor ca exista asa ceva. Nimeni nu le-a spus ca exista frumos, ca exista sensibilitate, candoare. S-au nascut inconjurati de oameni incruntati si inversunati. Au crescut simtind in jur doar instinctul de supravietuire.
Traiesc cu speranta ca lumea asta a noastra v-a deveni mai normala, mai fireasca. Ca frumosul o sa supravietuiasca uratului. Ca bucuria va lua locul necazului.