Ca orice pamantean constient, ce a populat si a umbrit o vreme planeta asta, am sperat si eu ca nu voi imbatrani. Ca se va intampla ceva extraordinar, ca ceva se va descoperi, ca ceva se va gasi pentru a-mi opri imbatranirea. Anii au trecut insa si am pierdut aproape orice speranta de a folosi "elixirul" vreodata...Sau poate nu mai este nevoie.
Ma simt inca tanar, vreau sa cred ca sunt tanar. Asta pentru ca probabil fiind inconjurat mereu de tineri, am luat din exuberanta, din optimismul lor, din nepasarea care-i face sa treaca mai usor peste orice. Intotdeauna mi-a facut placere sa fiu inconjurat de oameni mai tineri ca mine. Cei mai in varsta mi-au dat senzatia de nevoie de control permanent, de o impunere de comportament, de o atentie a felului in care relationez. Mi-au inspirat respect. Si toate astea ma determina la un anumit fel de a fi, mai scortos, mai rigid. Iar eu sunt o fiinta vesela, debordand de voie buna si foarte lejer in comportament. Contactul cu cei in varsta ma face sa nu mai fiu eu, imi reduce din tonus, imi pierd din vioiciune. Ma intreb de multe ori care este efectul care-l produc eu tinerilor.
Am fost si sunt in contact cu ei. Mi-au trecut multi prin mana, sute, poate mii. Am incercat sa fiu un prieten pentru ei, sa compensez diferenta de varsta si uneori de pozitie printr-o comunicare foarte apropiata. Nu i-am sacait cu sfaturi batranesti, nu le-am impus comportamente riguroase si conservatoare. Am incercat sa le pun in valoare calitatile date de tinerete, sa-i fac constienti de cat de mult trebuie sa profite de putere, de dorinta, de vis.
Pentru ca ei pot visa, isi pot dori si au puterea sa-si indeplineasca totul. Si au tot viitorul. Ei m-au rasplatit dandu-mi si transmitandu-mi din entuziasmul lor, din vigoarea lor, din firescul lor.
Am si avut norocul sa fiu placut de cei mai mici decat mine, de copii, apoi de adolescenti. Tin minte ca aveam 10 - 12 ani si copilasii de pe strada asteptau la poarta pana imi terminam lectiile sa poata sa ma urmeze apoi la pescuit pe malurile Cibinului, la furat de gulii in gradinile sasilor sau la batut mingea pe Pietricica. Ieseam din casa si dupa mine chiuind 7-8 copii. Cei de varsta mea se simteau incomodati de ei, nu puteam fugi destul de repede cand eram la furat, faceau o galagie infernala la pescuit si imprastiau pestii si ne impiedicau cand jucam fotbal. Dar mie imi placeau, aveam rabdarea sa-i invat sa pescuiasca, ii lasam in afara gradinii in care ne furisam, punandu-i de sase, dandu-le importanta responsabilitatii de a ne anunta. La fotbal ii imparteam egal la echipe si le dadeam sarcini de margine...Oare ce or mai face Aurelian, Dan, Radu, Marcut, Vali, Mirciulica? S-au imprastiat toti in lume, am pierdut de multi ani legatura cu ei. Cred ca sunt si ei acum cu parul grizonat, cu copii, cu greutati, cu griji, burtosi, nimic din sprinteanala de acum 35 ani....Tare mult mi-ar place sa mai stiu ceva de ei!
Eram la Sibiel, ma uitam la tinerii sositi azi, ce contrast fata de grupul de ieri! In sala o galagie si un vacarm de nedescris. Facusera 300 km, dar erau proaspeti si gata de petrecere. Se strangeau in brate, se bucurau unii de altii, ochii le sclipeau de voiosie si de multumire. Forfoteau, treceau de la o masa la alta. vibrau. Cat de mult mi-ar fi placut sa raman si eu...Dar mai este oare locul meu acolo?
Ma uitam aseara la tv si am fost impresionat de schimbarea dramatica a Angelei Ciochina. Ce om frumos, ce tonus avea, ce ochi plini de speranta si ce dorinta de implinire! Iar acum vezi un om dezamagit, intr-un corp deformat si chinuit de boala, de renuntare, de batranete, un om traind doar din trecut. Cum pot doar cativa ani sa transforme in asemea masural pe cineva? Ce poate sa afecteze atat, ce poate sa aduca atata renuntare, lehamite, nepasare, indiferenta?
Automat mi-au venit in minte batranii pe care-i cunosc. Incercam sa-mi amintesc figurile pe care le stiam ca si copil, cum aratau acum 40 ani. Dar n-am reusit. Figurile ridate de acum sunt probabil prea puternice incat sa lase pe cele vechi sa apara, se suprapun peste acelea. Figurile sunt estompate, dar imi amitesc contururile. Barbatii si femeile de pe strada mea: parca acum ii vad mergand la brat, plimbandu-se in dupaamiezile acelea placute de primavara, pe trotuarele doar numite asa pentru ca nu aveau nici asfalt si nici pavaje, doar niste borduri amarate insirate de-a lungul strazii. Par dat cu briantina, baticuri strangand cocuri migalos adunate, pantofi fini si ascutiti, costumase stramte cu revere albe. Posete de lac, palarii "borsaline" si dialoguri soptite. Aceea a fost lumea in care am copilarit. Linistita si parca romantica. Cei la care priveam atunci cu repect si incantare sunt acum niste mosneguti amarati si niste babute ghemuite si chircite de spondiloze. Cu incaltari deformate de picioarele osoase, cu paltoane mirosind a naftalina. Nimic din trufia lor de oameni tineri si plini de viata. Nimic din veselia care le acoperea chipurile. Doar sclipirea ochilor le-a ramas aceiasi.
Anii au sa treaca si peste mine, in mod sigur am sa fiu si eu intr-o zi asa ca ei. Sper insa ca sufletul sa-mi ramana la fel de tanar, sa pot gandi in fata, sa nu cunosc dezamagirea, sa reusesc sa-mi pastrez zambetul si bucuria stransa in el. Sa fiu tot eu cel de acum. Cel din seara aceasta.