Arhiva > Arhiva
Giganti ai muzicii
janeta:
cantecul Glorie Gaynor m-a dus cu gandul la monstrul sacru , Tina Turner .
o admir enorm pe aceasta femeie micuta , dar cu o putere de gigant . valoarea ei nu a putut fi ingropata nici macar de faptul ca la un moment dat , ajunsese atat de jos incat aproape se confunda cu noroiul... sa ai puterea sa te ridici de acolo de unde pentru cei mai multi muritori nu mai exista decat drumul spre groapa , sa spui NU drogurilor si alchoolismului si sa te reinventezi in ceea ce a devenit Tina Turner , iaca ce inseamna pentru mine valoare si forta adevarata . aceasta doamna este la o mie de ani distanta de nonvalorile mult prea des si comercial promovate (prin aprecieri si autoaprecieri golite de continut , dar cu pretentii de vedete) dar si atat de iute inecate in oceanul insignifiantilor anonimi .
Mari_a:
Oh, Tina Turner! “Bunicuta rockului” – cum ii zic unii – intr-adevar nu are varsta, desi "in buletin" numara aproape 71. O maaare doamna a muzicii, o DIVA! Ike Turner, cel care i-a facut zile fripte, “died of cocaine overdose “ (cum altfel?!) in 2007, iar “Tina Turner Skips Ike Turner Funeral”.
Dintre duetele cu nenumarati artisti (de la Marvin Gaye, Eric Clapton, David Bowie, Mick Jagger, Rod Stewart si pana la Bryan Adams, Eros Ramazzotti si Beyonce) mie cel mai mult imi plac cele cu Cher, alaturi de care a cantat din anii ’70, pana incoace, in zilele noastre. Iata-le aici la “The Oprah Winfrey Show”, in 2008:
Cher & Tina Turner Talk Age with Oprah: 'It Sucks'
http://www.people.com/people/article/0,,20198482,00.html
Daca Tina ar mai avea un concert, as fi in stare sa-mi vand din casa si sa ma duc sa o vad ! Mi se face pielea de gaina cand ascult:
Women of a certain age
They learn to rely, and judge all his responses
Having played the mating game
She doesn't waste time, cause all that she wants is
Really, honest emotions
Once he, can't help but show
Though I hardly know your name
I know about love, and I know
I don't wanna lose you
Si pe Beyonce o ascult, insa nu pot sa zic ca ma omor dupa muzica ei. Muuult mai mult imi place ce/cum canta al ei sot – oh, hell yea baby: Jay Z !
Apropo de "Iarna" lui bitek : in liceu – cand o luasem bine pe panta rockului si nu ratam nici un concert Iris (pe la casa de cultura Petofi Sandor, de pe Zalomit, sau in Mihai Eminescu) – profesorul de istorie incerca "sa ne aduca pe calea cea buna" si ne punea la ore muzica clasica. Rezultatul a fost ca am inceput sa cumpar discuri de vinil de acest gen, iar primul a fost "Anotimpurile" lui Vivaldi, pe care il mai am si acum! Mie imi place "Primavara"
Mari_a:
(Pentru ca am inchis forumul si l-am redeschis, nu ma mai lasa sa modific mesajul anterior.)
Utilizand "cel mai bun prieten al omului" - un link pe care mi l-a trimis un prieten ;D asta: http://justfuckinggoogleit.com/ mi-am improspatat memoria: Tina se apropie de 72, dar ce mai conteaza?!
Iata aici un cantec de inima albastra:
I don't care who's wrong or right
I don't reaaly wanna fight no more (Too much talking babe)
Let's sleep on it tonight
I don't really wanna fight no more (Tired of all these games)
But baby don't you know
That I don't wanna hurt no more (It's time, I'm walking babe)
Don't care now who's to blame
I don't really wanna fight no more (This is time for letting go)
Hanging on to the past
It only stands in our way
We had to grow for our love to last
But we just grew apart
No, I don't wanna hurt no more
Mari_a:
Prin 1978 unul dintre prietenii mei mai mari „a făcut rost” de o „placă” (adică un disc de vinil) pe care o împrumuta foarte greu şi nu oricui. Avea coperte albe, un desen în mijloc cu doi lei şi scria ceva cu „Opera”. Toţi cei care o ascultaseră aveau numai cuvinte de laudă şi ziceau că cel mai mult le-a plăcut nuş’ce rapsodie. Io, copil sărac de la ţară, nu prea le aveam p-astea cu opera – la noi acasă mama asculta Rita Pavone, Dan Spătaru şi alte d-astea, iar când tata îşi punea placa aia cu Dona Dumitru Siminică şi tarafu’ lu’ Mărgean fugeam în fundu’ grădinii şi nu mă mai întorceam până nu se termina pe ambele feţe!
Aşadar, cum mă rodea curiozitatea, am împrumutat să ascult şi io „Opera” aia cu/de „doi lei” – cu promisiunea că nu o să o zgârii placa şi o să am grijă de ea ca de sfintele moaşte („Vezi să nu ţi-o spargă la înghesuială în tramvaiu’ 14!”. I-am şi şters copertele cu vată şi spirt, că de atâta foloseală nu mai erau chiar albe).
M-am dus acasă, am pus-o „să cânte” la radioul nostru din lemn cu pick-up deasupra şi... m-am îndrăgostit „la prima audiţie”. Rapsodia „aia” era Bohemian Rhapsody, iar „placa” era A Night at the Opera a formaţiei vocal-instrumentale – doamnelor şi domnilor – Queen! Ce păcat că, din noiembrie 1991, a rămas doar instrumentală, întrucât Love Of My Life Farrokh Bulsara – cunoscut pe întreg Mapamondul şi cred că şi în colţurile cele mai îndepărtate ale Universului sub numele de Freddie Mercury – a fost răpus de pneumonie, la numai o zi după ce s-a făcut public faptul că avea SIDA (de prin barurile de gay pe care le frecventase în timpul unui turneu în State). Avea 45.
La scurt timp după ce “am făcut cunoştinţă” cu Queen, pe la “ceaiuri” – ne anunţam vecinii prin viu grai că We Will Rock You! Răcneam cu toţii, din toţi rărunchii You're My Best Friend, iar mai târziu I Want to Break Free, Somebody To Love, Who Wants To Live Forever, The Show Must Go On şi multe-multe altele… Prin ’86, în discoteca Vox Maris din Costineşti, ne rugam de Andrei Partoş să ne pună I Was Born to Love You – o melodie de pe un album solo al lui „Mr.Bad Guy”.
Până în 1989, când trăiam Under Pressure, un singur album al lor am reuşit să cumpăr – „Queen II” – destul de vechi şi zgâriat „la mâna a doua”, sau a treia, sau a patra, cine ştie?!
Biografia Queen e pe net, muzica, de asemenea ; nu ştiu ce videoclip să aleg să pun aici, că-mi plac toate – ar fi de umplut forumul cu ei.
Poate astea, de la concertul-tribut în memoria lui Freddie – de pe stadionul Wembley, 1992:
Elton John and Axl Rose perform 'Bohemian Rhapsody' live
Goodbye, ev'rybody, I've got to go,
Gotta leave you all behind and face the truth
Mama, ooh, I don't want to die,
I sometimes wish I'd never been born at all
(“explozia” de la minutul 3,22 e… într-un mare fel!)
Axl Rose perform 'We Will Rock You' live
Buddy you're an old poor man
pleadin' with your eyes
gonna make you some peace some day
you got mud on your face
you big disgrace
somebody better put you back in yo' place
„God Save the Queen”
şi
God save the King... the one and only: Freddie Mercury!
(pff, saptamana asta am fost foarte muzicala, sa ma scuzati!)
everyoung:
Pentru ca zilele acestea se desfasoara Festivalul George Enescu, va propun un Remember!
„Muzica apare în cele mai îndepărtate amintiri ale mele. Pentru simplul motiv că în mine nu a existat niciodată vreo frontieră între viaţă şi arta mea. A trăi, a respira, a gândi – am sentimentul sau iluzia că pe toate acestea le-am făcut prin muzică.”
„Enescu este absolutul prin care îi judec pe ceilalţi”, a spus Yehudi Menuhin. „Enescu a fost cel mai impresionant fenomen muzical de la Mozart încoace”, a adăugat Pablo Casals. Şi, ca un răspuns, „perfecţiunea care îi pasionează atât de mult pe oameni nu mă interesează. Ceea ce contează în artă este să vibrezi tu însuţi şi să-i faci şi pe alţii să vibreze”, a spus George Enescu. „Muzica este singura mea scuză de a încurca lumea.”
Mari personalităţi scriu despre Enescu şi nici una nu se apropie prea mult. Vorba lui Macedonski: „Din real ieşit afară nu mai eşti ca orişicare...”.
Noi, românii, ne mândrim cu el aşa cum ştim noi s-o facem. Optica e aburită, pentru că suntem prea aproape, prea lipiţi de geam, e al nostru.
Pascal Bentoiu a scris o carte admirabilă şi foarte pe-nţelesul tuturor şi a celor simpluţi, şi a celor foarte elevaţi, un Breviar Enescian, dar cu mulţi ani în urmă a scris şi despre capodoperele enesciene.
Ştim multe despre George Enescu. Cunoaştem Rapsodiile pe care compozitorul le numea „păcatele tinereţilor”. Ele sunt minunate, dar minunate sunt şi Impresiile din copilărie cu celebra Lăutarul. Şi Suita sătească şi Simfonia 5. Dar rapsodiile plac. Plac foarte mult. Oricui. Mă uit pe postul tv Mezzo şi văd revelaţia publicului berlinez la apoteoza dansului, la prospeţimea ritmului. Câtă demnitate conferită! Enescu era şi un om bun, cald şi generos. Tudor Arghezi povesteşte despre Ştefan Luchian: „După ce-l părăsiseră, rând pe rând, organele care fac viaţa – dacă nu plăcută, cel puţin suportabilă – plângea de o emoţie fericită. Mi-a povestit că venise noaptea o umbră cu o pelerină, strecurată în odaia lui. Muta umbră a scos o vioară şi a cântat. I-a cântat două ore întregi. O muzică dintr-o altă lume. Apoi s-a apropiat de patul răstignitului şi i-a spus: Iartă-mă, te rog. Sunt George Enescu”.
A iubit din compoziţiile sale cel mai mult Oedip. „Este opera vieţii mele”, spunea. „În tot răstimpul pe care l-am petrecut în preajma iubitului meu maestru George Enescu n-a fost o clipă în care să se fi despărţit de partitura Oedip, zi şi noapte. Nu făcea decât să lucreze la această operă ieşită din comun. Despre care putem spune: Aici putem găsi sufletul lui George Enescu.” Poate că cel mai bun, mai serios spectacol cu Oedip a fost cel cu David Ohanesian, în 1958, în regia lui Jean Rânzescu. În 1991 a fost din nou, în regia lui Andrei Şerban. Iosif Sava publică următoarea scrisoare:
„Dle Sava, Sunt mişcat de atenţia care mi se dă în cadrul Festivalului George Enescu.
La deschiderea cu Oedip unde erau enorm de multe lucruri grele, eu nu am fost invitat! David Ohanesian”
Dar şi atunci, în 1958, spectacolul a fost interzis după ce în sală, la premiera oficială, au fost invitaţi ai festivalului Enescu Yehudi Menuhin, Nadia Boulanger, David Oistrach, Carlo Zechhi, Sir John Barbirolli, guvernul şi preşedintele Republicii şi-au interzis capodopera muzicii româneşti. Au interzis-o. S-a reluat după cinci ani, schimbată, călcată cu bocancii pe suflet.
Yehudi Menuhin, care a fost cel mai devotat, celebru dar şi cel mai apropiat dintre elevii lui Enescu, declară: „Enescu a exercitat în viaţa mea o înrâurire capitală şi nu sunt singurul în acest caz. Colindaţi lumea, întrebaţi pe muzicienii care l-au cunoscut, care au cântat cu el, veţi afla exact aceeaşi reacţie. Enescu a fost influenţa determinantă în existenţa lor, şi nu numai, din punct de vedere muzical.”
Când a împlinit 50 de ani, Enescu a fost sărbătorit de lumea culturală. Regina Maria îi face un Laudatio la radio şi Radiodifuziunea îi dedică „Săptămâna Enescu”. La concertul aniversar de la Ateneul Român, Carol al II-lea îi acordă cele mai înalte distincţii ale ţării. Au scris despre el: Mihail Sadoveanu, Liviu Rebreanu, Nicolae Iorga, George Călinescu, Tudor Arghezi, Constantin Brăiloiu, Miron Grindea. „Şi cum toată faima ne-o întinde nouă, noi avem datoria să-i dăm lui toată recunoştinţa noastră”. Enescu a fost primit ca titular al Academiei Române. Copleşit de aceste atenţii, Enescu a răspuns: „Caut, întotdeauna, să mă conving că onorurile nu mi se adresează chiar mie, ci se îndreaptă către o stare de lucruri pe care o reprezint”. Enescu a fost un mare neînţeles. S-a admirat la el virtuozul, dar el era de fapt un mare creator. A fost silit să plece în exil şi dorul de ţară l-a topit. „Dorinţa mea cea mai statornică este de a mă întoarce-n ţară şi sper, cu ajutorul lui Dumnezeu, să vie şi ziua aceasta pe care atâta o doresc şi o aştept.” Dar nu s-a m-a întors. Aşa a fost să fie! „S-a sfârşit. Povestea mea începe acolo, departe, pe plaiurile Moldovei, şi se sfârşeşte în inima Parisului. Am străbătut o cale anevoioasă. A fost lung, desigur, acest drum. Cât de scurt mi s-a părut!”
Sursa: Internet
Nu ma pricep sa adaug si un videoclip cu marele Enescu, dar sper ca o vor face expertii in asa ceva din comunitatea noastra! Cu multumiri anticipate!
Navigare
[#] Pagina următoare
Du-te la versiunea completă