Terceira, comoara verde a AzorelorAm început să călătoresc în Madeira într-o perioadă în care aproape nimeni din România nu povestea despre acea insula. Despre Azore, cu atât mai puțin. La vremea aceea, ajunseseră acolo foarte puțini români, iar dintre cei care le descoperiseră, cei mai mulți se opriseră la São Miguel. Restul arhipelagului rămânea, pentru noi, aproape necunoscut. Într-un fel, am fost printre primii care au avut curajul și curiozitatea să meargă mai departe, spre insulele despre care nu găseai aproape nimic scris în limba română.
Iar când pornești pe un drum pe care alții încă nu l-au bătătorit, totul devine mai complicat. Te documentezi mai greu, cauți mai mult, întrebi în gol și înveți să construiești aproape singur, pas cu pas, itinerariul. Îmi amintesc și acum cât de norocos m-am simțit când am descoperit un site local, nu foarte prietenos la prima vedere, dar plin de informații tehnice și extrem de utile. Cu răbdare, traducând și adunând detaliu cu detaliu, am reușit să aștern pe hârtie un plan de excursie: unde să stăm, ce să vedem, cum să ne mișcăm, de unde să închiriem microbuzul. Era mai mult decât un simplu program de călătorie; era începutul unei aventuri construite aproape din nimic, doar din intuiție, entuziasm și multă muncă nevăzută.
Așa am ajuns, împreună cu primul grup, în Azore. După patru zile petrecute în São Miguel, insula cea mai cunoscută și mai des vizitată, am zburat spre a doua noastră oprire: Terceira. Încă dinainte să ajungem acolo, știam că insula aceasta avea ceva special, o frumusețe mai puțin spusă, mai puțin arătată, dar tocmai de aceea cu atât mai atrăgătoare. Din Terceira plănuiam să continuăm spre Pico, iar partea aceasta a călătoriei avea să se transforme, foarte curând, într-o adevărată aventură.
Am ajuns pe Terceira cu senzația aceea rară pe care o ai doar în unele locuri din lume: că urmează să se întâmple ceva frumos chiar înainte să poți explica de ce. Nu era doar emoția unei noi destinații. Era altceva. Poate lumina aceea limpede care plutea peste insulă, poate liniștea Atlanticului, poate felul în care aerul mirosea în același timp a sare, a iarbă umedă și a pământ viu. Din primele clipe, am avut impresia că nu veneam doar să văd Terceira, ci să o simt.
Coborât din avion muream de curiozitate sa descopăr cat mai repede Terceira. Nu știu daca nerăbdarea mea se transmisese și celorlalți din grup, dar curiozitatea cu siguranța. I-am simțit pe toți cu nasul lipit de geam, admirând peisajele prin care treceam. Țin minte perfect cum priveam și nu mă mai săturam de verdele acela imposibil, intens, curat, aproape neverosimil. Pășuni întinse, împărțite de ziduri joase din piatră vulcanică neagră, vaci răsfirate pe dealuri, hortensii uriașe care mărgineau drumurile și cerul acela schimbător, specific insulelor, în care norii și soarele păreau să joace împreună.
Prima oprire Algar do Carvão, inima vulcanică a insulei. Am găsit intrarea și am coborât in măruntaiele Pământului. Coborârea în interiorul acelui vechi coș vulcanic a fost una dintre cele mai interesante experiențe. Pe măsură ce pășeam în adânc, lumina se schimba, aerul devenea mai rece, mai umed, iar pereții vulcanici căpătau o frumusețe stranie, aproape solemnă. Vegetația crescută pe stâncă, picăturile de apă care cădeau lent, tavanul întunecat și senzația că pătrunzi în trupul viu al insulei – toate acestea mi-au dat un sentiment greu de descris. Nu era teamă. Era mai degrabă uimire. O formă profundă de respect în fața naturii.
Am condus apoi vrăjit, pana la hotelul din Angra do Heroísmo. Un loc superb, un golf in care valurile oceanului se jucau încercând parca sa urce pe malul stâncos. O peluza uriașa, cu o piscina larga ce dădea spre mare. Din balconul camerei priveam fascinat, contorsionându-ma in încercarea de a largi priveliștea pana la Monte Brasil. N-am zăbovit însa mult pentru ca toți ma așteptau sa mergem in oraș.
Și iată-ne înșiruiți, urmând conturul oceanului și sporovăind admirativ. Angra este ceva cu totul și cu totul special; are o eleganță discretă și o melancolie luminoasă. Era deja seară, iar străzile începeau să se pregătească pentru liniștea nopții. Am trecut pe lângă casele colorate, admirând fațadele vechi, ferestrele împodobite cu flori, piețele ordonate și străduțele pavate cu farmec. Totul părea desprins dintr-o altă epocă. Am mers fără hartă, fără țel, fără să ne propunem neapărat să ajungem undeva. Și cred că exact așa trebuie trăit Angra: la pas, încet, lăsându-te purtat de farmecul lui.
Mi-aduc aminte cum am trecut prin Praça Velha și m-am oprit instinctiv. Era unul dintre acele locuri unde simți că orașul respiră. Oameni așezați la terase, voci joase, o liniște vie, deloc goală. Am intrat apoi pe străduțe lăturalnice, unde am descoperit colțuri care păreau făcute pentru a fi ținute minte: o ușă albastră sub un balcon din fier forjat, o biserică albă luminată de soare, un zid pe care umbrele frunzelor desenau forme schimbătoare. În Angra am simțit pentru prima dată acea frumusețe aparte a Azorelor: nimic nu este spectaculos în mod ostentativ, dar totul devine memorabil dacă știi să privești.
Mai târziu am urcat spre Monte Brasil, iar de sus am avut una dintre cele mai frumoase priveliști ale întregii călătorii. Am văzut orașul întins liniștit, cu acoperișurile lui roșiatice, cu portul, cu oceanul desfăcut în nuanțe de albastru și gri, cu lumina care aluneca peste apă într-un fel aproape ireal. Acolo am stat mai mult decât plănuisem. Era unul dintre acele momente în care nu simți nevoia să faci nimic. Nu să vorbești, nu să fotografiezi, nu să explici. Doar să fii. În fața unei astfel de priveliști, ceva din tine se liniștește fără să ceară voie.
Nu mai țin minte exact unde am mâncat în prima seară, dar îmi amintesc perfect ce am avut în farfurie: tocăniță de caracatiță, una dintre specialitățile locului. A fost începutul unei mici iubiri culinare care avea să dureze mult după plecarea din Azore.
Seara cobora tot mai apăsat peste Angra, iar ziua următoare se anunța lungă, plină de drumuri și locuri de descoperit. Pe deasupra, îmi propusesem să ne întoarcem mai devreme în oraș, ca să cercetăm posibilitățile de a ajunge pe insula vecină, Pico.
O primă dimineață în Terceira. Liniște, sunet de valuri, verde și ultramarin. Am savurat din plin ocazia de a mă afla într-un asemenea loc, dar mi-am întrerupt brusc starea aceea de revelație când mi-am amintit, aproape amuzat: eu sunt și șoferul, și ghidul; trebuie să fug la mașină, e timpul de plecare.
Prima oprire a fost la Miradouro da Serra do Cume. Era o zi în care norii se mișcau repede, iar lumina se schimba de la un minut la altul. Priveliștea de sus a fost copleșitoare. Pășunile se întindeau într-un mozaic perfect, delimitate de ziduri și garduri, ca o plapumă verde cusută cu răbdare de mâna unei lumi mai simple. Era una dintre acele imagini pe care le vezi în fotografii și ți se par frumoase, dar care, în realitate, capătă o altă dimensiune și devin mult mai mult decât fascinante. Vântul bătea tare, iar eu stăteam acolo și mă gândeam cât de mult poate schimba un peisaj felul în care simți. Nu era doar frumusețe vizuală. Era o emoție liniștită, profundă, ca și cum locul acela îți amintea ceva esențial despre lume: că există armonie, că există ordine, că mai există încă spații în care omul și natura nu par în conflict.
Când am ajuns în Praia da Vitória, am simțit imediat o altă față a Terceirei: mai blândă, mai luminoasă, mai așezată. Orașul părea să respire în ritmul mării, cu plaja lui liniștită, cu casele cuminți și cu atmosfera aceea senină care te face să încetinești fără să-ți dai seama. M-am plimbat pe faleză privind golful larg și calm, iar în lumina aceea moale de pe apă am avut sentimentul simplu și rar că sunt exact unde trebuie.
A urmat un loc aproape nepământean: Furnas do Enxofre. Acolo, insula mi s-a arătat din nou într-o altă ipostază. Pământul părea că respiră. Aburii ieșeau dintre crăpături, mirosul de sulf plutea în aer, iar peisajul avea ceva arhaic, aproape primordial. Plimbându-mă pe pasarelele de lemn, printre fumarole și vegetație, aveam senzația că Terceira își ridică puțin vălul și îmi lasă să văd ce forță ascunde sub frumusețea ei blândă. Mi-a plăcut enorm contrastul acesta al insulei: atât de verde și de liniștită la suprafață, dar născută din foc, presiune și energie brută.
Pe coasta insulei, am trăit unele dintre cele mai intense momente la Biscoitos. Acolo, lava răcită a creat piscine naturale în care oceanul intră și se retrage, lăsând în urmă o apă limpede, rece și incredibil de vie. Când am ajuns, valurile se loveau cu putere de stânci, ridicând stropi albi în lumina amiezii. M-am așezat mai întâi pe piatra neagră și am privit. Era genul acela de frumusețe aspră care te cucerește instantaneu. Nu delicată, nu dulce, ci puternică, autentică. Când am intrat în apă, am simțit răceala Atlanticului ca pe un șoc binefăcător. Totul devenea brusc mai clar, mai prezent, mai real. Înotând acolo, între rocile vulcanice și sub cerul larg al Azorelor, am avut un sentiment extraordinar de libertate.
Tot în zona Biscoitos am descoperit și podgoriile acelea neobișnuite, protejate de ziduri de piatră vulcanică. Mi s-a părut fascinant felul în care oamenii au învățat să trăiască în acord cu un pământ atât de special. Nimic nu părea impus. Totul părea construit cu respect pentru natură și pentru limitele ei. Asta m-a impresionat mult în Terceira: relația firească dintre oameni și insulă. Nu e o luptă, ci mai degrabă o conviețuire.
Am mers apoi spre nord-est, prin locuri în care drumul părea că taie direct prin tablouri. Miradouro după miradouro, coastă după coastă, dealuri, sate mici, câmpuri, pășuni și ocean. Terceira are darul acesta extraordinar de a-ți oferi mereu altă perspectivă. Un punct de belvedere îți arată o faleză dramatică, altul o întindere domoală de verde, altul un sat așezat cuminți lângă mare. Și de fiecare dată ai impresia că acesta e cel mai frumos loc, până când ajungi la următorul.
Am cotit apoi brusc si am luat-o spre centrul insulei. Asa am dat de Lagoa das Patas. Un paradis ascuns. Un colt de poveste pitit între copaci și oglindind cerul într-o apă nemișcată. Simțeam cum sufletul se umple de frumos. Mi-a venit in minte "Lacul" lui Eminescu, un loc pe care mi l-am imaginat de multe ori, ba chiar am încercat sa-l fixez pe o pânza.
A fost o zi emoționanta, in care m-am lasat condus de insula. Fără un plan strict. M-am oprit în sate liniștite unde aproape că nu vedeam pe nimeni pe stradă, dar unde fiecare casă părea îngrijită cu dragoste. Am trecut pe lângă biserici albe, simple și luminoase, am văzut copii jucându-se, bătrâni stând de vorbă, grădini pline de flori, porți vopsite în culori puternice. Era o frumusețe domestică, profund umană, care mi-a mers direct la inimă. Nu doar natura face Terceira atât de specială, ci și felul în care viața curge pe insulă: lin si armonios.
Oceanul ne-a însoțit aproape tot drumul. L-am văzut dimineața, rece și argintiu, l-am văzut la prânz, când devenea intens, aproape orbitor, și l-am văzut seara, când se închidea în albastruri grele și reflexe de foc. Pe Terceira, oceanul nu e decor. Este o prezență continuă. Îți intră în privire, în respirație, în ritm. Uneori îl auzi înainte să-l vezi. Alteori apare brusc, după un deal sau după o curbă, și te face să te oprești instantaneu. Cred că o parte din farmecul insulei vine din dialogul acesta permanent dintre uscat și apă, dintre stabilitate și infinit.
Nu pot să nu-mi amintesc și serile. Serile din Terceira au o frumusețe aparte, greu de redat în cuvinte. Lumina se înmoaie, culorile se domolesc, aerul devine mai dens, iar insula pare să intre într-o stare de liniște și mai profundă. În Angra, seara avea farmec urban, cu terase, pași pe piatra cubică, voci amestecate și lumini calde. În afara orașului, serile erau aproape meditative. Cerul se lărgea, vântul își schimba tonul, iar totul invita la contemplare. Au fost momente în care am stat pur și simplu privind lumina de pe dealuri sau ascultând oceanul, fără să simt nevoia de nimic altceva. Și cred că tocmai asta mi-a oferit Terceira cel mai prețios: sentimentul că nu trebuie să alerg după experiențe pentru ca ele să fie memorabile. Uneori e suficient să fii prezent.
Și mâncarea a făcut parte din poveste, firește. Nu doar ca gust, ci ca atmosferă. Mesele pe insulă nu au fost niciodată grăbite. Am simțit în ele aceeași liniște pe care o are tot locul. Am gustat preparate locale cu carne fragedă, pește proaspăt, pâine simplă și bună, brânzeturi, vinuri din zonă. Dar dincolo de arome, mi-a rămas în minte sentimentul de confort, de ospitalitate sinceră. Totul părea făcut fără artificii, dar cu grijă. Și tocmai această simplitate autentică a fost atât de reconfortantă.
Ce m-a emoționat cel mai mult pe Terceira nu a fost un singur loc anume, ci felul în care insula m-a făcut să mă simt pe toată durata călătoriei. M-a făcut mai atent. Mai prezent. Mai liniștit. M-a învățat din nou să privesc. Să nu trec repede peste lucruri. Să mă opresc când ceva e frumos și să nu simt nevoia să transform imediat acel moment într-o fotografie, într-o postare sau într-o explicație. Unele locuri nu cer să fie demonstrate. Cer doar să fie trăite. Iar Terceira este exact un astfel de loc.
Am ajuns printr-o adevărata aventura si pe insula vecina, Pico. Dar despre asta, am sa scriu într-un alt episod de călătorie. Aici vreau sa-mi iau rămas bun de la Terceira si de la Iulia Tregubleac, una dintre fetele speciale cu care am călătorit acolo. Iulia nu mai este. Sper insa ca in ceruri călătorește la fel cum o făcea pe Pamant si poate ca o data va ajunge si in Azorele de acolo. Sunt convins ca aceste insule sunt parte din Rai. Dumnezeu a vrut sa ne arate cum arata Paradisul, înainte de ajunge Acolo.
