Primii fulgi de zapada, vestile ca suntem foarte aproape de un vaccin, previziunile ca in cateva luni o sa ne putem relua viata obisnuita, au fost in week-end trecut, ca stelutele cazute de pe un artficiu de brad... Am mai trait asta in vara, a fost insa atunci doar o scanteie...Suficienta insa si aceea pentru a ma bucura de cateva luni insorite si vesele, de o viata cat de cat apropiata de cea normala...
Acum insa astept sa vad ditamai soarele...Il doresc atat de mult inapoi, sa revin complet la ce a fost inainte...Mi-e dor de imbratisari, de forfota, de petreceri, de baruri pline, de calatorii...
Traiesc sentimentul ca suntem intr-un inceput de sfarsit al nebuniei, asa ca sunt deja in numararea zilelor care au mai ramas pana la normalitate, in nerabdarea de a reveni la bucuriile neingradite de nimic.
Lucrez de doua saptamani pentru re-organnizarea excursiilor mutate din 2020 in 2021, la altele noi, la planuri pe viitor. Toate cautarile, discutiile cu cei de afara, mi-au dat o stare minunata, de mult bine. La fiecare excursie la care am lucrat, m-am transpus in locurile in care urmeaza sa mergem si un semn bun – pentru prima oara de cand a inceput prostia asta - nu doar rememorand ci efectiv traind anticipat. Deja ma vad acolo...
Omul trebuie sa traiasca cu speranta, sa aiba ceva la care sa se gandeasca, un BINE pe care si-l doreste si pe care-l asteapta. Asta a fost felul meu de a-mi trai viata: mi-am creat dorinte, le-am asezat in viitor pe un suport care sa le faca mereu vizibile si mi-am bucurat zilele de asteptare cu gandul implinirii. Asa sunt si acum...in asteptarea ca luminita sa se faca SOARE.