Oamenii traiesc prin motivatie. Au nevoie de confirmarile, de aprecierile noastre, ale celor din jur. Asa functioneaza spiritul nostru, asa se hraneste, asa se mentine initiativa, dorinta de a cladi, de a oferi in continuare. Ganditi-va la un actor care isi pune tot talentul, cunostiintele si pasiunea pentru a bucura sala. Traieste fiecare moment de pe scena, este magistral, iar la sfarsitul reprezentatiei, se trezeste in fata unei multimi plictisite si indiferente la actul sau. Cum mai poate actorul acela sa se mai pregateasca, sa mai urce si alta data pe scena? La fel se intampla cu toti cei care in lumea asta ofera ceva si nu simt nici o urma de apreciere...
M-am intrebat de atatea ori, de ce este atat de greu sa spunem, „multumesc”? , e atat de dificil sa intelegem ca oamenii asteapta aceasta recunostiinta verbala, fie ea chiar si doar formala? Nu platim pentru a vorbi, nu avem o limita a cuvintelor pe care le putem rosti in viata, asa ca ceea ce spunem este gratis, nu ne costa nimic...Si atunci de ce nu spunem, „multumesc!”?
De ce traim oare cu senzatia ca orice ni se ofera este meritat, inclus si firesc sa primim? De unde pretentia ca tot ceea ce dorim, ce pretindem, ce impunem, ce ne trazneste prin minte, este intr-un fel platit? Platim un barcagiu sa ne duca de pe o parte pe alta a apei. In timp ce vasleste usor, pentru a ne face trecerea mai frumoasa, omul incepe sa ne cante. Ne bucuram de peisaj, de alunecarea barcii pe apa si de glasul lui. Ajungem pe partea cealalta, coboram, schitam un gest de la revedere si ne continuam drumul...Fara sa-i multumim, fara sa-i aratam ca apreciem ca a transformat o simpla traversare, intr-o minunata calatorie...Ne gandim ca i-am platit, ori asta este recunostiinta noastra. I-am dat de lucru si i-am strecurat cativa gologani in buzunar...Ce onoare i-am facut!
Gandul asta legat de „multumesc” mi-a venit privind la spectacolul grotesc facut de unii dintre cei ce-si freaca fundul de canapea in aceste zile. Dintre aceia care stau acum la adapost, izolati, cu camara plina, cu obloanele trase, usile ferecate, inmuiati in spirt si clor. Dintre aceia care nu stiu sa pretuiasca munca, efortul, cunostiintele si implicarea altora. Dintre aceia care stiu doar sa guite de foame, sa ceara, sa impuna, sa critice, sa bata cu pumnul in masa ca li se cuvine...Majoritatea dintre cei la care ma refer sunt aceia care doar se fac ca muncesc, nici unul nu ti-ar putea spune exact ce face...Doar astia sunt cei care nu apreciaza munca si efortul si culmea, astia tipa cel mai tare cu pretentii...
Categoria cea mai tintita de acesti „maimutoi de canapea” sunt acum medicii, asistentele, infirmierele, cei care sunt in linia intai. Adica aceia care mananca pe apucate, aceia care lupta acum cu mainile goale, aceia care isi risca sanatatea si poate chiar viata. Aceia care trebuie sa acopere prin eforturi supraomenesti golurile si lipsurile unui sistem in colaps. Da, oamenii astia care lupta acolo sa salveze, sa vindece, sa linisteasca, incredibil, sunt tintele mocofanilor si prostilor... In loc sa fie aplaudati, motivati, incurajati, sunt blamati, ocarati, criticati, atacati...
Macar noi ceilalti ar trebui sa ne aratam toata admiratia, recunostiinta si aprecierea sa le spunem „MULTUMESC!” Pentru ca pe noi ne-au invatat parintii sa multumim pentru ceea ce ni se ofera, pentru ca noi suntem cei cu norocul de a avea niste dascali buni care au stiut sa ne explice ce inseamna respectul.
Multumesc si respect tuturor celor care sunt acum in linia intai, va apreciez enorm pentru ceea ce faceti!