Să ne distanțăm, dar să nu ne îndepărtămde
wonderlandDacă stăm să reflectăm, fiecare găsește în istoria persoanală momente și întâmplări pe care le consideră de cotitură. Înainte de... eram...După, eu...
Fiecare dintre noi a pierdut cel puțin pe cineva drag, sau a fost impresionat de o întâmplare tragică după care a simțit că nu mai e la fel, că ceva în felul de a simți, de a gândi, de a se purta s-a schimbat. Bine, se întâmplă și doar să reflectăm o vreme apoi să ne reluăm vechile obiceiuri.
Ce e viața asta, într-o secundă se poate schimba totul?!... Cam așa exclamăm după ce am auzit că a murit cineva într-un accident tragic, sau s-a îmbolnăvit grav, ori când chiar noi trecem printr-o dramă. Apoi ne propunem să fim mai atenți cu timpul și cu relațiile din viața noastră, să alegem lucurile care contează, să nu ne mai risipim într-o goană din zi în zi cu gândul că mai târziu, mâine, la anul, după ce, când vom termina...
De fapt, aproape în fiecare an la final ne propunem ca începând din anul următor să fim mai buni, să facem chestii, să avem grijă de noi, de oamenii dragi, de visele și de sufletul nostru... Uneori ne trezim la finalul anului cu același bilanț pe minus. Alteori ne bucurăm de realizări și împliniri. Dar mereu rămâne ceva amânat, ceva ce ne-am propus și n-am făcut, ceva ce am sacrificat, pentru care n-am mai găsit timp și energie, sperând că vom avea timp să reparăm, să compensăm, să fim înțeleși și iertați.
De când a început nebunia asta, e drept că tot munca m-a ancorat. Sunt în inerția unor lucruri care și-au menținut termenele de livrare, deși par inadecvate raportat la ce se întâmplă. În paralel încerc să-mi dau seama cum să-mi folosesc timpul, cum îmi țin în frâu spaimele, cum să controlez frustările inerente, cum să îmi cresc rezistența la incertitudine. Sunt încă blocată în nedumerirea că nu știu ce se va întâmpla cu tot ce am planificat, am sperat, am început să configurez în acest an se află sub semnul incertitudinii, într-un sens concret și dur, mai mult sau niciodată.
Pentru că, nu-i așa, nu știm cât va dura, nu știm ce va urma sau cum se va termina.
Știm doar că e important să găsim surse de inspirație pentru rezervele interioare de încredere și speranță, să găsim acțiuni care să ne dea sentimentul de bine, de utilitate, să rămânem conectați la realitate și să contribuim la binele general cum putem – material, financiar, moral, voluntariat...
Să nu ridicăm ziduri de tăcere, să nu ardem punțile de comunicare între noi. E suficient că nu ne mai putem atinge, îmbrățișa... E suficient că tot ce aveam în plan s-a dat peste cap și, cel mai rău e că nu știm când vom reintra în normal și ce va însemna acest normal de după...
Paranteză:
Am așternut aceste gânduri pentru că azi am intrat pe forum după multă vreme și:
- m-a atins apelul făcut de noiembrie pentru activarea ”rezerviștilor”.
- am mers înapoi pe firul de discuție pe Chat aici putem discuta (aproape) orice...până am ajuns la postarea făcută de cartex pe 21 martie, după care m-am întors în aval, citind cu atenție replicile lăsate de ave cesar, mirela1234, estera și de louie. Închid parenteza, nu înainte de a vă invita să citiți topicul Chat de la « Răspuns #2607 : Sâmbătă, 21 Martie 2020, 17:02 »
În fapt, ce spun eu în rândurile de mai sus e tot un un fel de replică la ce s-a spus deja. Poate mă înșel, dar mi s-a părut că ar fi binevenit un topic separat care să permită să se continue ceea ce s-a spus deja la Chat..., într-un loc de sine stătător. Un topic în care să ieșim din solitudine, să ne exprimăm temerile sau speranța, să încurajăm, să stârnim zâmbete sau râs, să povestim ce am făcut noi sau ce credem că putem face pentru starea de bine personală sau generală.
Auto-izolați sau în linia întâi, lucrând la domiciliu sau încă la locul de muncă, cred că toți avem nevoie de un loc în care să respirăm în siguranță și încredere alături de alți oameni cu care am petrecut momente frumoase, cu care am creat legături care se cer țesute dincolo de călătoriile făcute împreună.
Să ne păstrăm distanța socială, dar să nu ne îndepărtăm, să ne reorganizăm viața dar să nu ne alienăm zic.
Să trecem împreună într-o strângere de mână virtuală prin această perioadă despre care nu știm mai nimic și care cumva ne va transforma...
Dacă nu acum, atunci când?