„Sufletul meu a devenit prea impresionabil: în prezenţa altora se zăvorăşte în sine. Ştiu foarte bine că aceasta este o greşeală. De asemenea, e firesc ca alţii să ia în considerare această greşeală din alt punct de vedere. Ei au condescendenţa de a se amesteca cu mine, asta ar fi prea de ajuns ca sa mă simt pe deplin satisfăcută. În loc de asta, eu resping aproape orice tentativă de acest fel.
Eu doresc cu înfocare compania cuiva în stare să participe la o discuţie adevărată, la un schimb de păreri. Acea parte din mine care tânjeşte după o asemenea relaţie este neagră ca o zonă pustiită. Iar acum stau şi cumpănesc dacă nu cumva, stând prea mult cu aceşti oameni, nu am să ajung să mă schimb într-un sens nedorit. Îmi dau seama că vidul copleşitor din sufletul meu reprezintă un pericol potenţial şi de aceea mă silesc să ţin bine de cârmă şi să mă îndrum cu grijă pe drumul cel drept. Ştiu că nimeni nu le-ar putea aduce vreo vătămare lor, dar eu sunt foarte vulnerabilă. Am o mulţime de slăbiciuni, aşa încât mi-am pus strajă în inimă şi sunt mereu trează.
Nu sunt pe cale să fiu învinsă. Eu nu sunt omul care să cedeze presiunilor şi apoi, treptat, să-i urmeze pe ceilalţi din greşeală. Ei spun că pot să-şi dea seama de calitatea unei persoane după aceia de care se lasă înconjurat. Eu sunt o pasăre de alt soi. Nu voi zbura în stol cu ei. În zilele noastre, atitudinea mea ar putea să treacă drept bigotism.
Am greşit cu adevărat considerându-mă un om singur şi mi-a trebuit foarte multă vreme ca să-i cunosc pe ceilalţi. Prizonieră a filozofiei mele şi un simplu vizitator al locurilor din jur. A trecut timp destul până când ochii mei au reuşit să vadă imaginea plină de înţelesuri a vieţii omeneşti care se desfăşura vibrantă în jurul meu.
Cu privirea întoarsă în sinea mea, trăiam numai pentru mine.
Toate acestea mă făceau cumplit de nefericită, mă simţeam rătăcită într-o lume căreia nu-i aparţineam. Treptat, am devenit una cu împrejurimile; pădurea primară şi omul tribal, primitiv, mi-au pătruns cu încetul în conştiinţă.
Încotro mă îndrept şi cine sunt toţi aceşti oameni, mă întreb în sinea mea. Suntem toţi numai nişte umbre palide. Mi-am dorit eu vreodată o asemenea viaţă? Doamne, până şi insectele îşi au prietenii lor, pe mine de ce m-ai părăsit?
În solitudinea nopţii reci, stau părăsită şi, ridicându-mi faţa spre cer, îmi caut steaua.
Dacă cineva îşi închipuie că starea mea de-acum are cea mai mică legătură cu povestea de început, se înşeală cu totul. Starea mea de dezolare nu are nici o legătură cu EL. Nu-mi e dor de nimeni. Nu doresc nimic de la nimeni; voiam doar să mă înţeleg pe mine, acea parte din mine ce nu se poate exprima şi îmi frânge inima cu suferinţa aceasta fără nume, în timp ce, în aparenţă, sunt cu totul prinsă în desfăşurarea fericită a vieţii de fiecare zi.”
Maitreyi Devi – „Dragostea nu moare”
(Replica romanului Maytreyi de M.Eliade)
