Simt cateodata ca sunt urmarita de un stigmat provincial.
Iulia, eu la varsta ta, eram deja maritata de 2 ani, si cu 3 impreuna inainte, ca si maritata de 5, intr-un oras la fel de mic ca si acela in care locuiesc acum. Stiu foarte bine ce inseamna stigmatul de care zici... pe mine m-a marcat incepand cu parintii in copilarie si pana la sot. Cand am revenit la acelasi statut si acelasi oras acum 3 ani, dupa divort, am constatat ca
existau aceleasi presiuni. Numai ca mi-a venit mintea cea de pe urma... In primul rand, am devenit foarte selectiva. Nu mai am langa mine decat oameni care ma accepta si ma plac
asa cum sunt. Iar cu aceia pe care trebuie oricum sa-i am langa mine - familie, colegi - am operat un fel de "terapie de soc" pana am ajuns la acelasi rezultat. Ceea ce m-a ajutat cel mai mult a fost
increderea in mine a oamenilor care ma iubesc cu adevarat, aici sau in alta parte, acum sau altadata. Pentru astfel de sentimente autentice, nu merita sa faci niciun compromis cu caren n-ai putea trai o viata. Uite ce-mi spunea un astfel de om: "Tu inca nu te-ai obisnuit cu ideea ca unii nu se vor obisnui niciodata cu tine?!"