Istoria Marocului: un drum prin timp, putere și culturăPe la anul 1000 î.Hr., fenicienii porneau din ținuturile Libanului de astăzi și ajungeau cu corăbiile lor pe țărmul nordic al Africii. Erau negustori iscusiți, mereu în căutare de rute noi, de locuri în care să-și vândă mărfurile și de unde să aducă altele. Comerțul pe mare era însă plin de primejdii, iar navele se aflau adesea în pericol. De aceea, aveau nevoie de avanposturi care să securizeze transporturile și să le ofere puncte de sprijin. Așa s-a născut Cartagina, pe teritoriul Tunisiei de astăzi, iar în scurt timp aceasta a devenit puterea dominantă a regiunii.
Între timp, în jurul anului 400 î.Hr., triburile berbere, populații native ale acestor locuri, s-au unit și au format regatul Mauritania. Secole mai târziu, odată cu expansiunea romană, influența Romei în Africa de Nord a crescut treptat. După cucerirea Cartaginei, romanii au continuat să-și extindă controlul, iar la jumătatea secolului I d.Hr. au anexat și regatul Mauritania. Marocul de astăzi a rămas sub stăpânire romană până în secolul al V-lea d.Hr.
Pentru că vorbim despre Maroc, o țară în care coexistă două mari grupuri etnice, berberii și arabii, merită să ne oprim puțin asupra populației native. Berberii, sau imazighenii, cum își spun ei înșiși, sunt un vechi grup etnic indigen al regiunii Maghrebului. Originile lor coboară adânc în istorie, cu multe milenii înaintea erei noastre. Astăzi, ei sunt răspândiți pe un teritoriu vast, care pornește de la oaza Siwa, în Egipt, și ajunge până la coasta Atlanticului, de la Marea Mediterană până spre fluviul Niger, incluzând și o mare parte din Sahara. Limbile berbere, împărțite în numeroase dialecte, se mai vorbesc și astăzi în Maroc, Algeria, Libia, Tunisia și Egipt.
După cucerirea musulmană a Maghrebului, majoritatea triburilor berbere a trecut la islam. Totuși, trebuie spus că înainte de sosirea islamului, în Africa de Nord coexistau mai multe forme de credință: ritualuri păgâne, iudaism și creștinism. Islamul nu avea rădăcini vechi în aceste locuri, fiind adus din exterior, iar primele forțe islamice au întâmpinat o opoziție puternică, mai ales din partea orașelor-state rămase după retragerea bizantinilor.
Lumea arabă a încercat în repetate rânduri să-și extindă influența către nordul Mediteranei. După eșecurile din Grecia și în fața forței încă impresionante a Romei, noii cuceritori și-au căutat aliați acolo unde resentimentele împotriva vechilor puteri erau mai puternice. I-au găsit în triburile mauritane din deșert, apoi în Numidia, după incursiuni și cuceriri în teritoriile Marocului.
Acești noi aliați au fost atrași către noua credință și au devenit, treptat, exponenți ai islamului. Berberii, odată convertiți, au ajuns să fie cunoscuți în Europa sub numele de mauri și au luptat alături de popoarele din Orientul Mijlociu sub steagul verde al islamului. Începând cu anul 711, odată cu trecerea prin Gibraltar, ei au cucerit o mare parte din Peninsula Iberică, extinzându-se apoi în Andaluzia și în zone ale Portugaliei de astăzi.
Dar această alianță dintre berberi și noii conducători musulmani nu a durat mult în armonie. Convertiții au fost considerați cetățeni de rangul al doilea, impozitați diferit și, mai grav, unele triburi din sud au ajuns practic subjugate de foștii lor aliați. Din această stare de nemulțumire s-a născut o revoltă, care a dat naștere unei mișcări de opoziție cunoscute sub numele de kharijiți. Aceasta susținea ideea că orice musulman, indiferent de rasă, statut nobiliar sau descendență, putea fi ales calif.
Atras în luptele din Peninsula Iberică, Marocul s-a fragmentat treptat în mai multe regate. În anul 789, Idris I a întemeiat un mic stat, iar fiul său, Idris al II-lea, a stabilit capitala la Fez, oraș care avea să devină, în secolele următoare, un important centru de cultură și civilizație.
Două mari dinastii berbere au marcat profund istoria Marocului: almoravizii și almohazii. Ambele au ridicat imperii puternice în nordul Africii și în Spania, între secolele al XI-lea și al XIII-lea.
În secolul al XI-lea, almoravizii au pornit din regiunile care corespund astăzi Mauritaniei și au cucerit Marocul. În secolul următor, almohazii, tot un popor berber, s-au răsculat împotriva almoravizilor și au întemeiat o nouă dinastie. Puterea lor a trecut dincolo de strâmtoarea Gibraltar, ajungând să domine o parte importantă a Peninsulei Iberice. Însă în secolul al XIII-lea, Reconquista, mișcarea de rezistență creștină din Spania, a început să recucerească teritoriile stăpânite de mauri, lăsând drept ultim bastion Granada.
Almohazii au primit apoi o nouă lovitură atunci când un alt neam berber, merinizii, a cucerit la sfârșitul secolului al XIII-lea Marrakechul și s-a instalat ca nouă dinastie. Nici ei nu au rămas multă vreme la putere, fiind înlocuiți la rândul lor de wattasizi, care au condus Marocul timp de mai bine de două secole.
A urmat apoi o altă dinastie, de această dată de origine arabă. Saadiții au cucerit Marrakechul în 1525 și Fezul în 1548. Dinastia saadiană a atins apogeul între 1578 și 1603, în timpul domniei lui Ahmed al-Mansur, supranumit „Cel de Aur”. După moartea sa, puterea saadiților s-a stins treptat.
În 1664, Moulay Rachid a pus bazele unei noi dinastii, cea a alaouiților. Sub fiul său, Moulay Ismail, care a domnit între 1672 și 1727, Marocul a devenit un stat puternic și centralizat. De altfel, pe tot parcursul secolului al XIX-lea, Marocul și-a păstrat independența.
Odată cu slăbirea dinastiilor locale, în secolele XV și XVI, coasta Africii de Nord a început să atragă tot mai mult atenția marilor puteri mediteraneene. Spania își extindea influența dinspre vest, iar Imperiul Otoman dinspre est. Rivalitatea dintre spanioli și turci a dominat o bună parte a secolului al XVI-lea, iar în cele din urmă avantajul a înclinat către otomani. Un rol important l-au avut și pirații, mulți dintre ei de origine turcă, care acționau de-a lungul coastelor și își întemeiaseră propriile avanposturi pe uscat. Teritoriile controlate de acești corsari au primit din partea Imperiului Otoman statut oficial de protectorate. Faima lui Khair ad-Din, cunoscut europenilor ca Barbarossa, era uriașă în epocă.
Pirateria a rămas, pentru multă vreme, principala sursă de venit a multor așezări de pe coastă. După trei sute de ani de jafuri și raiduri, francezii au intervenit, folosind lupta împotriva piraților drept justificare pentru cucerirea Algeriei. Algerul a fost ocupat în 1830, iar până în 1847 cucerirea franceză a Algeriei a fost încheiată, după o rezistență îndelungată a berberilor din interior.
Încurajată de succes, Franța și-a continuat expansiunea în Africa de Nord. Tunisia a devenit protectorat francez în 1881, iar Marocul, care își menținuse cu greu o independență fragilă, a căzut și el sub dominație franceză în 1912. În același an, Italia a luat Libia de la turci. Astfel, întregul Maghreb a intrat în epoca colonială.
Felul în care Marocul a ajuns sub „grija” colonială a Franței și Spaniei reprezintă un exemplu grăitor al politicii europene din acea perioadă. În 1900, Franța și Italia au semnat un acord secret prin care își recunoșteau reciproc interesele: Marocul revenea Franței, iar Libia Italiei. În 1902, un aranjament asemănător a fost făcut între Franța și Spania, prevăzând împărțirea teritoriului marocan. În 1904, Franța și Marea Britanie au încheiat un nou pact: britanicii ofereau Franței libertate de acțiune în Maroc, iar Franța accepta dominația britanică în Egipt. Toate aceste înțelegeri se făceau elegant, la mesele rotunde ale diplomației europene, în timp ce soarta popoarelor era decisă de alții.
Acest consens colonial a fost tulburat în 1905, când împăratul german Wilhelm al II-lea a făcut o vizită neașteptată la Tanger. Prezența sa a fost un gest ostentativ, menit să sublinieze că independența Marocului ar trebui menținută. Agitația diplomatică stârnită de acest episod a dus la Conferința de la Algeciras, din 1906, unde marile puteri europene și Statele Unite au discutat despre relația Franței cu Marocul. Deși conferința a reafirmat, formal, independența sultanului, în realitate a pus afacerile statului marocan sub supraveghere internațională. Pe termen lung, aceasta a însemnat acceptarea Marocului ca viitoare colonie franceză.
Tulburările interne au făcut necesară trimiterea unui număr tot mai mare de trupe franceze, sporind astfel controlul Parisului asupra țării. În 1911 a izbucnit o nouă criză internațională, când germanii au trimis o canonieră la Agadir. Situația a fost „rezolvată” în maniera clasică a vremii: Franța a cedat Germaniei o parte din teritoriile sale din Africa Centrală, iar Germania a acceptat rolul dominant al Franței în Maroc.
Până în 1912, sultanul nu mai avea puterea să reziste acestei încălcări treptate a suveranității sale. El a semnat Tratatul de la Fez, acceptând instaurarea protectoratului francez asupra țării, cu excepția regiunilor atribuite Spaniei. Într-un acord separat, Franța și Spania au împărțit oficial zonele de influență. Spania a primit partea de nord a Marocului, împreună cu enclavele sale istorice, Ceuta și Melilla. S-a propus și ca Tangerul să devină un port neutru, administrat internațional, însă Primul Război Mondial a întârziat aplicarea acestei idei.
Rezultatul a fost că, timp de patru decenii, Marocul a devenit o țară divizată între două colonii diferite: una franceză și una spaniolă. Aproximativ o jumătate de milion de europeni, în special francezi și spanioli, s-au stabilit aici, contribuind la dezvoltarea unor domenii precum transporturile, educația și sănătatea. Însă dominația străină a întâmpinat o rezistență constantă.
Cea mai cunoscută dintre revolte a fost cea condusă de Abd el-Krim, care în 1921 a reușit să învingă o armată spaniolă de 20.000 de oameni. El a preluat controlul asupra regiunii Rif, în nordul muntos al țării, însă în 1926 a fost înfrânt de o uriașă forță comună franco-spaniolă.
Presiunea pentru schimbare a continuat să vină, mai ales din partea tinerilor marocani educați, care cereau libertăți politice și independență. Al Doilea Război Mondial a slăbit serios puterea administrației de la Vichy, iar debarcarea forțelor americane pe coasta marocană, în noiembrie 1942, a schimbat din nou echilibrul. La Conferința de la Casablanca, din 1943, președintele Roosevelt și-a exprimat opoziția față de continuarea dominației coloniale franceze.
În 1944 a fost fondat Partidul Istiqlal, cu sprijinul tacit al sultanului Mohammed al V-lea. În 1952, Franța a încercat să zdrobească mișcarea de independență, arestând liderii partidului, iar în 1953 l-a trimis în exil pe sultan. Rezultatul a fost exact opusul celui dorit: tensiunile au escaladat, iar în 1955 a izbucnit o revoltă armată, chiar în momentul în care Franța intra într-o criză profundă și în Algeria.
Temându-se de extinderea conflictului, francezii l-au readus din exil pe Mohammed al V-lea, iar în noiembrie 1955 au acceptat independența Marocului. Aceasta a intrat în vigoare în martie 1956, iar apoi și teritoriile controlate de Spania au urmat același drum. În noiembrie același an, statutul internațional al Tangerului a încetat, iar până în 1960 și acest oraș a fost complet integrat. Marocul revenea astfel, în mare, la frontierele sale de dinainte de epoca colonială, sub aceeași dinastie care îl condusese și înainte.
Mohammed al V-lea și-a exprimat intenția de a transforma Marocul într-o monarhie constituțională. Primul pas a fost chiar transformarea titlului său: din 1957, el nu s-a mai numit sultan, ci rege.
În 1960 au avut loc alegeri, iar regele a preluat și funcția de prim-ministru, avându-l ca adjunct pe prințul moștenitor Hassan. Constituția promisă a fost amânată până în 1962, însă Mohammed al V-lea murise deja în 1961, fiind succedat de fiul său, regele Hassan al II-lea.
Timp de aproape patruzeci de ani, Hassan al II-lea a dominat scena politică a Marocului. A condus ferm, uneori cu prețul încălcării drepturilor civile ale opozanților politici. În ansamblu, însă, domnia sa a fost una a stabilității. A supraviețuit tentativelor de lovitură de stat, dintre care cea mai gravă a avut loc în 1971, precum și revoltelor periodice, inclusiv celei de la Casablanca, din 1981. Au existat mai multe încercări de reformă constituțională, dar puterea reală a rămas, până la moartea sa din 1999, în mâinile regelui.
Pe plan extern, domnia lui Hassan al II-lea a fost marcată de dispute teritoriale, în special cu Algeria și Mauritania. Frontiera cu Algeria, redesenată în perioada colonială franceză, a rămas o sursă de tensiuni, mai ales din cauza regiunilor bogate în minereu de fier. În 1970 s-a ajuns la un compromis, iar resursele urmau să fie exploatate în parteneriat.
Disputa din sud s-a dovedit însă și mai importantă și mai durabilă. Ea privea Mauritania și mai ales Sahara Occidentală. La început, Hassan al II-lea a revendicat și Mauritania, invocând drepturi istorice, însă ulterior și-a concentrat atenția asupra Saharei Occidentale.
Această regiune, colonizată de Spania încă din 1884 și cunoscută drept Sahara Spaniolă, este o întindere de deșert situată între Mauritania și Atlantic. Deși slab populată, cuprinde importante resurse minerale, mai ales uriașe depozite de fosfați. În anii 1970, teritoriul a devenit obiect de dispută între Spania, Maroc și Mauritania. În 1975, o misiune a Națiunilor Unite a constatat că locuitorii regiunii doresc independența și ar trebui să-și decidă singuri viitorul. Ca răspuns, regele Hassan al II-lea a organizat celebra „Marș Verde”, trimițând peste 350.000 de marocani peste graniță, într-o demonstrație de forță simbolică și politică.
În 1973, un grup local de activiști formase deja Frontul Polisario, care avea să devină principalul adversar al Marocului și Mauritaniei în regiune. Susținut de Algeria și Libia, Polisario a dus un război de gherilă și, în 1976, a proclamat în exil Republica Arabă Saharawi Democrată, recunoscută de mai multe state.
După retragerea spaniolilor, Marocul a obținut două treimi din Sahara Occidentală, inclusiv zona bogată în fosfați. Mauritania, slăbită, a renunțat la luptă și a încheiat pace cu Polisario în 1979, iar Marocul a anexat și partea abandonată de aceasta. Ulterior, marocanii au fortificat întreaga regiune, ridicând un sistem defensiv menit să protejeze teritoriile considerate strategice. Prin medierea ONU, s-a ajuns în 1991 la un armistițiu.
Planul Națiunilor Unite prevedea organizarea unui referendum prin care populația regiunii să decidă dacă dorește independența sau unirea cu Marocul. Referendumul nu a avut însă loc nici până astăzi, din cauza neînțelegerilor privind corpul electoral și a schimbărilor demografice produse între timp.
Una peste alta, istoria recentă a Marocului arată efortul continuu de a-și consolida statul, de a-și păstra stabilitatea și de a-și apăra viziunea asupra propriilor frontiere. Este o temă sensibilă, disputată, dar esențială pentru înțelegerea politicii marocane moderne.
Multe dintre transformările recente ale Marocului sunt legate de actualul rege, Mohammed al VI-lea, născut în 1963 și urcat pe tron la 23 iulie 1999, după moartea tatălui său, Hassan al II-lea. Ca orice figură publică majoră, el este privit diferit: admirat de unii pentru reformele și echilibrul pe care le-a adus, criticat de alții pentru luxul în care trăiește și pentru limitele procesului de democratizare.
Din ceea ce se vede și se simte în Maroc, rolul regelui pare esențial în menținerea stabilității și a siguranței. Iar pentru mulți marocani, aceasta rămâne prioritatea absolută.
La scurt timp după urcarea pe tron, Mohammed al VI-lea s-a adresat națiunii, promițând să lupte împotriva sărăciei și corupției, să creeze locuri de muncă și să aducă îmbunătățiri în domeniul drepturilor omului. Reformele sale au stârnit reacții puternice, mai ales în rândul conservatorilor. Un moment important a fost adoptarea, în 2004, a noului Cod al familiei, Mudawana, care a acordat femeilor mai multe drepturi și o poziție mai puternică în societate.
Tot el a creat și Instanța pentru Echitate și Reconciliere, însărcinată să investigheze încălcările drepturilor omului din trecut. Inițiativa a fost salutată de mulți ca un pas spre democratizare, deși alții au criticat faptul că rapoartele finale nu au indicat explicit responsabilitățile individuale.
Într-un discurs rostit la 9 martie 2011, regele a anunțat noi reforme constituționale. Parlamentul urma să primească atribuții sporite, justiția să devină mai independentă, iar echilibrul puterilor în stat să fie mai clar conturat.
Într-o țară în care analfabetismul a rămas multă vreme ridicat, iar o parte importantă a populației a avut acces limitat la educație, democratizarea în sens occidental nu poate fi judecată simplist. Tot ceea ce se întâmplă în Maroc, pe plan politic și social, trebuie înțeles și prin această prismă: aceea a unei societăți aflate între tradiție, modernizare și nevoia permanentă de echilibru.
Noua Constituție, adoptată în 2011, a adus câteva schimbări importante:
limba berberă a devenit limbă oficială de stat, alături de arabă; regele a fost obligat să numească prim-ministrul din partidul câștigător al alegerilor; monarhul nu a mai fost considerat „sacru”, deși persoana sa a rămas declarată inviolabilă; au fost extinse prerogativele guvernului și ale parlamentului; sistemul judiciar a fost declarat independent; iar femeile au fost consacrate ca egale bărbaților în plan civil și social. Cu toate acestea, regele a păstrat controlul asupra armatei, religiei și marilor orientări de politică externă.
Familia regală a Marocului face parte din dinastia alaouită, care își revendică descendența din profetul Mahomed, prin fiica sa Fatima și soțul acesteia, Ali. Această genealogie oferă monarhiei marocane o puternică legitimitate simbolică și religioasă.
Mohammed al VI-lea are un frate, prințul Moulay Rachid, și trei surori: prințesele Lalla Meryem, Lalla Asma și Lalla Hasna. În 2002, el s-a căsătorit la Rabat cu Salma Bennani, devenită prințesa Lalla Salma. Au împreună doi copii: prințul moștenitor Moulay Hassan, născut în 2003, și prințesa Lalla Khadija, născută în 2007.
Lalla Salma a atras de-a lungul anilor o mare atenție pe plan internațional. De profesie inginer, ea a devenit una dintre cele mai elegante și vizibile figuri ale lumii arabe, reprezentând Marocul la numeroase ceremonii și evenimente oficiale. Imaginea sa publică a fost asociată adesea cu modernitatea, rafinamentul și prestigiul feminin marocan. În plan intern, s-a implicat în proiecte sociale și culturale, precum și în inițiative de luptă împotriva cancerului.
Iată cum, pornind de la fenicieni, am ajuns în zilele noastre, încercând să urmărim acele evenimente și transformări care și-au pus amprenta asupra vieții sociale, politice și culturale a Marocului.
Ceea ce vedem astăzi într-o țară este, de fapt, produsul unui uriaș creuzet numit istorie. Timp de mii de ani, în acest vas au fost aruncate popoare, credințe, cuceriri, revolte, speranțe și suferințe. Unele au lăsat în urmă lumină, altele răni adânci. O călătorie adevărată într-o țară înseamnă și cunoașterea istoriei ei. Altfel, cu greu pot fi înțelese particularitățile unui popor, ale unei mentalități, ale unei civilizații.
Când ajungeți în Maroc, priviți dincolo de culori, de bazaruri, de palate și deșert. Gândiți-vă la tot ce s-a întâmplat acolo, la miile de ani care au modelat acest spațiu, și abia apoi judecați ceea ce vedeți.
