Totem
Dincolo de puţinul din noi
Există întotdeauna o oază, descoperită sau nu,
Pe care suntem meniţi s-o regăsim, goi,
Până la sfârşitul zilelor, până la sfârşitul cuvintelor, cu da sau nu.
Dincolo de alte nenumărate imagini şi de atâtea chipuri
Care ne bulversează în fiecare zi,
De la cele din tramvai şi până la cele sculptate de amintiri în nisipuri,
De la chipurile incognito de miazănoapte şi până la reflexiile de miazăzi,
Există o imagine unică ce nu se lasă niciodată găsită
E ca o fata morgana
când mai aproape, când mai departe,
Când senzuală, când doar un semn într-o carte rătăcită,
Când un banal slogan uneori sensibil real, alteori doar vorbe deşarte.
Am încercat, în atâtea secole de umanitate
Să o păcălim, să o luăm în derâdere, sau cuvinte
Să încercam să îi atribuim, dintr-o zadarnică dorinţă de caritate,
Faţă de propriul ego sau faţă de exteriorul care ne minte.
Am încercat, când cuvintele nu au mai fost de ajuns,
Să o pătrundem în gesturi, în dragoste, în comparaţii,
Sau, imaginându-ne-o în tablouri în care tot degetul nostru impotent chip ne-a uns,
Să sculptăm în ea mici faţete superficiale, să ne iluzionăm că suntem ca fraţii.
Şi totuşi
dincolo de puţinul pe care l-am reuşit în acest mod
Şi care nu exprimă nici măcar a zecea parte din imaginea ceea
Mai există un tremur omniprezent de aripă invizibilă, un nod
În gatul nostru şi în gâtul istoriei
Acea oglinda unică ne urmăreşte şi de-a pururi există
Căci mereu vom vorbi despre ea, cu tot ce putem
Nici spiritul, nici sufletul si nici măştile noastre nu îi rezistă
Până la urmă.
Este ceea ce suntem
Ca un totem.
Cine s-ar încumeta să o definească în cuvinte, în totalitate
înainte de moarte ?
Caroline
