Lectia semaforuluiscris de wonderland
Stiti momentul ala, cand ajungi la trecerea de pietoni si semaforul e rosu? Toata lumea vrea sa treaca mai repede, simti pe cei de langa tine cum se muta de pe un picior pe altul, unii bat din picior, isi schimba bagajele dintr-o mana in alta, stau cu un picior pe bordure, unul suspendat deasupra carosabilului, se imping de parca asta ar schimba culoarea semaforului... E un freamat general de nerabdare. Pentru ca, nu-i asa, ne grabim, avem o tinta, ni se pare ca suntem opriti brusc de un obstacol nedorit. Apoi, dintr-o data, lumea se linisteste. Poate ca unii se bucura de pauza nedorita ca sa-si mai aseze din ganduri, poate ca altii incep sa priveasca pur si simplu la oameni, copaci sau nori, in interiorul lor sau in gol, poate ca toti s-au resemnat cu gandul ca nu pot influenta timpul programat pentru culoarea rosie. Cert e ca, atunci cand se face verde, nimeni nu mai observa schimbarea, pentru cateva fractiuni de secunde nemiscarea se prelungeste. Apoi, cineva sesizeaza ca e liber la trecere si toata lumea incepe traversarea. Unii revenind la graba initiala, altii cu ritm mai linistit, cu o energie noua, diferita.
Cam asa se intampla si in viata
Lucrurile se intampla cand nu mai asteptam. Cand in noi e liniste si acceptare. Cand nu incecam sa fortam lucrurile sa se intample. Exista un timp al deznodamintelor fericite, al aparitiei solutiilor doar cand noi incetam sa mai batem din picior a nerabdare.
Uneori, chiar cand renuntam sa mai speram.
Din pacate, si cele mai multe dintre intamplarile nefericita la fel apar, pe neasteptate, dar nu despre asta vreau sa vorbesc acum.
Daca stam cu ochii atintiti pe semafor, nu se va face verde mai repede. Daca ramanem cu mintea fixata doar pe tinta noastra, nu vom ajunge mai repede sau mai usor acolo unde ne dorim. Ba, chiar ratam sansa de a ne bucura de ce se intampla langa noi. Uneori ratam sansa de a vedea oportunitati care sa faca rezolvarea mai interesanta, succesul mai sigur, chiar daca intr-un mod diferit decat cel preconizat de noi.
Nu exista o singura solutie, nu exista un singur mod de a realiza ceea ce ne-am propus. Uneori ne dam seama ca nici dorintele noastre nu erau cele care ne-ar fi facut sa ne simtim cu adevarat fericiti sau impliniti.
Cand incetam sa mai stam cu ochii atintiti pe semafor, cu mintea centrata pe ce credem noi ca vrem, ca e cel mai bine si, mai ales, pe ce ne dorim sa se intample fix atunci, in momentul determinat de noi, viata devine mai bogata, pentru ca noi suntem mai predispusi sa ne bucuram de ceea ce este, mai calmi, mai rabdatori, mai capabili de a merge mai departe fara frustrari si risipa de energie.
E bine sa iti fixezi obiective, sa iti faci planuri. Dar viata m-am invatat ca e bine sa nu-ti transformi obiectivul in obsesie, sa nu-ti conditionezi fericirea, starea de bine de realizarea lui in timpul dorit de tine. Sa configurezi un plan lasand loc si pentru neprevazut, cu singura asteptare ca vei ajunge acolo in cel mai bun mod posibil, propunandu-ti sa tii seama de toate aspectele noi care apar pe traseu. Fie si de cele care presupun un viraj de pe traseul initial.
Se pare mare parte din tot ce ne e dat sau nu sa realizam, isi gaseste implinirea intr-un mod si intr-un termen care nu intotdeauna tine de noi. Cand nu mai asteptam. Adica atunci cand reusim sa ne detasam de obsesie, de frustrare, de tendinta de a vedea doar obstacole, de tristete, de nerabdare, de furie, de orgolii, pe scurt de toate emotiile negative care ne tin cu ochiii pe capatul drumului si nu ne lasa sa ne bucuram de ceea ce e pe drum.