La multi ani, Gigi!
La multi ani tuturor celor care poarta numele Sfantului Gheorghe!
Va doresc sa biruiti balaurul!
(Sf.Gheorghe, Muzeul de icoane pe sticla Pr. Zosim Oancea, Sibiel) 
(Cavalerul Trac, Muzeul Histria, Constanta)Un articol
(din revista "Clipa") despre "Cavalerul Trac":
"
De la cavalerul trac la sângiorzul românescAnul vechi pastoral era structurat pe două anotimpuri: iarna, patronată de lup, personificare a întunericului şi frigului, şi vara, patronată de cal, personificare a luminii şi căldurii. Între cele două divinităţi zoomorfe, Lupul şi Calul, şi aştrii care măsoară timpul oamenilor, Luna şi Soarele, sunt tainice legături: lupul este asociat cu astrul lunar, căruia îi cântă noaptea urlând, calul cu astrul solar pe care îl ajută zilnic să urce pe bolta cerului de la răsărit până la zenit. Cu excepţia măgarului, vietatea cal nu are la latitudinea geografică a României un alt concurent al cărui orologiu biologic să se apropie atât de mult, prin ritmicitatea şi durata ciclului de reproducţie, de lungimea anului tropic. Pentru a se orienta în timp, omul preistoric, lipsit de aparate de măsurare a acestuia, folosea orologiile astronomice şi biologice oferite direct de natură. Un astfel de orologiu a fost fătatul mânjilor în preajma echinocţiului de primăvară, fenomen astronomic celebrat ca An Nou de multe popoare ale lumii vechi. Dacă în calendarul popular sărbătorile şi obiceiurile dedicate lupului (Filipii, Noaptea Strigoilor, Sânpetrul Lupilor ş.a.) sunt grupate pe timp de iarnă, cele ale calului (Sântoaderul cel Mare, Caii lui Sântoader, Joia Iepelor, Strodul Rusaliilor, Paştele Cailor, Căluşul) sunt concentrate pe timp de vară.
Pe teritoriul României, în Dobrogea, Oltenia și Transilvania au fost descoperite peste 200 de piese arheologice care aparţin cultului Cavalerului Trac, zeu venerat de populaţiile care trăiau în regiunea balcano-carpato-dunăreană în secolele 2-3 d. H.. Cavalerul Trac este reprezentat de un tânăr călăreţ care merge la vânătoare cu calul, la pas sau în galop. Mâna dreaptă este ridicată, în semn de binecuvântare, sau ţine cu ea diferite obiecte cu caracter sacru. Scena sacră în care Cavalerul Trac apare singur sau însoţit de alţi zei (Cybele, Dionysos, Hermes) mai cuprinde ca elemente de peisaj un pom cu un şarpe încolăcit şi un altar. Amintim că în regiunile dunărene aparţinând Daciei, Moesiei şi Dalmaţiei au fost descoperite un număr mare de reliefuri sculptate, fără inscripţii votive, aparţinând geto-dacilor, numite de arheologi Cavaleri Danubieni. Acestea redau o zeiţă încadrată de doi cavaleri care poartă în suliţe balaurul dacic, călcând triumfători duşmanii sub copite.
După aproximativ două milenii, Sângiorzul din calendarul popular păstrează încă amintirea unui zeu precreştin al vegetaţiei, protector al cailor, vitelor cu lapte şi holdelor semănate, identificat pe criterii etnologice cu Cavalerul Trac. Sfântul creştin Marele Mucenic Gheorghe - numit de ţărani Sângiorz în Transilvania şi Banat, Sfântul Gheorghe în Moldova, Muntenia şi Oltenia - şi Sâmedru (26 octombrie) împart anul în două anotimpuri pastorale: vara între Sângiorz şi Sâmedru; iarna între Sâmedru şi Sângiorz. Cei doi sfinţi poartă la brâu cheile anului, cu care Sângiorz închide iarna şi deschide vara la 23 aprilie, iar Sâmedru închide vara şi deschide iarna la 26 octombrie. Un sfânt înfrunzeşte codrul, celălalt îl desfrunzeşte. Între ei ar fi fost încheiat un rămăşag pe viaţă şi pe moarte: dacă copacii sunt neînfrunziţi pe data de 23 aprilie, Sâmedru îl omoară pe Sângiorz şi invers, dacă pe 26 octombrie codrul este înfrunzit.
Sângiorz se înrudeşte însă nu numai cu Sâmedru, ci şi cu alte divinități cabaline purtate de cai în spate sau în care cerești. Din informaţiile etnografice rezultă că, la intrarea şi ieşirea din ciclul sărbătorilor pascale, apar două herghelii divine: Caii lui Sântoader şi Căluşarii lui Căluş. Prima herghelie, condusă de Sântoader, purifică spaţiul în prima săptămână din postul Paştelui, iar a doua, condusă de zeul Căluş, numit în unele cete Mut, Tată de Căluş, Zău alunga Ielele (Rusaliile) şi relele aduse de acestea în ultima săptămână din ciclul pascal.
Fiecare zi din săptămâna Caii lui Sântoader, care începe în marţea din prima săptămână după Lăsatul Secului de Paşte, poartă numele unui cal: Marţea Sântoaderului, Joia Iepelor ş.a.m.d.. Cel mai periculos dintre aceştia era conducătorul lor, Sântoaderul cel Mare sau Sântoaderul cel Şchiop, celebrat în Vinerea Sântoadelui. Reţinem că Ursitoarea Şchioapă din ceata Ursitoarelor de la naşterea copilului, Filipul cel Şchiop din haita lupului şi Sântoaderul Şchiop din herghelia divină sunt unele dintre cele mai temute reprezentări mitice ale panteonului românesc. Sântoaderii erau feciori voinici îmbrăcaţi în costume de sărbătoare, care puteau fi deosebiţi de ceilalţi flăcăi din sat după copitele din opinci şi cozile de cal ascunse în cioareci. În săptămâna care le poartă numele, Caii lui Sântoader, aceştia intrau prin casele unde se ţineau şezătorile, luau fetele la joc, apoi zburau cu ele în înaltul cerului, de unde le aruncau pe pământ. De frica Cailor lui Sântoader nici o fată nu mai părăsea casa după Lăsatul Secului de Paşte pentru a merge în sat la şezătoare. Credinţa aceasta, care punea capăt şezătorilor şi petrecerilor nocturne din timpul iernii, răspundea unei necesităţi practice: începeau muncile agricole, iar tinerii trebuiau să se odihnească în nopţile anului care devin din ce în ce mai scurte.
La ieşirea din ciclul sărbătorilor pascale apare o altă ceată cabalină, Căluşarii, care luptă împotriva forţei năprasnice a Rusaliilor (Ielelor), grupate şi acestea în cete. Căluşul şi Sântoaderul cel Mare cu hergheliile erau probabil celebraţi, înainte de apariţia creştinismului, la echinocţiul de primăvară. Incompatibili cu Paştele, sărbătoarea centrală a calendarului festiv creştin, fixată în raport de echinocţiul de primăvară şi faza lunară, cele două cete cabaline au fost împinse la ieşirea din ciclul pascal, pe locul unde le identificăm şi astăzi. De un cu totul alt statut s-a bucurat, la fixarea sărbătorilor în calendarul creştin, Cavalerul Trac, ale cărui trăsături i-au fost asimilate de Sfântul creştin Gheorghe.
Întregul ciclu de sărbători populare de la sfârşitul lunii aprilie şi începutul lunii mai (Mânecătoarea, Sângiorzul Vacilor, Sângiorzul, Armindenul) este dedicat acestei străvechi divinităţi vegetale geto-dace, substituită adesea în ceremoniile de Sângiorz din Transilvania de o mască vegetală numită Goţoi, Gheorghe, Păpălugă, Bloj, Mujug, Muroi, Bou Ferecat. Dintre actele rituale şi practicile magice săvârşite în această perioadă a anului pot fi amintite: sacrificiul simbolic al divinităţii în ipostază vegetală (tăierea unei ramuri verzi numită şi Arminden, Sânjor, Pomul de Mai, Maial, Prepeleac, pusă la intrările în sat, casă, stână etc.) sau în ipostază animală (tăierea mielului sau iedului); urme ale beţiei rituale (obiceiul ca oamenii să bea în această perioadă vin roşu amestecat cu pelin, pentru schimbarea sângelui şi alungarea ciumei); aprinderea focului viu prin frecarea a două lemne; purificarea animalelor şi oamenilor cu fum şi foc; stropitul şi udatul corpului cu roua plantelor; sorcovitul animalelor şi oamenilor cu urzică, pelin sau leuştean.
Dar obiceiurile şi practicile magice legate direct sau indirect de Sângiorz sunt însoţite de importante activităţi economice şi organizatorice: alesul oilor şi formarea turmelor pentru vărat; angajarea ciobanilor şi văcarilor; măsurişul laptelui; repararea stânelor, oboarelor şi ţarcurilor de vite; însemnatul mieilor şi oilor; ruptul mieilor de la oi (înţărcatul); semănatul ritual al busuiocului de dragoste şi a unor plante de cultură (meiul, porumbul); prepararea unsorii, medicament obţinut din plante şi grăsimi animale pentru vindecarea unor boli ale animalelor; previziuni meteorologice şi astronomice. Importanţa calendaristică a Sângiorzului o are și celălalt sfânt purtător de chei ale anului, Sâmedru."
(Dr. Ion Ghinoiu, Institutul de Etnografie şi Folclor al Academiei Române)
