Scrise de noi > Articolele noastre

Dansezi sau...nu vorbim?

(1/10) > >>

admin:
Dansezi sau...nu vorbim?
scris de wonderland

Scenă dintr-un film pe care l-am văzut mai demult, cu blonda de la drept si Derek din Spitalul de urgență (de la o vreme nu mai țin minte numele actorilor și nici n-am chef de cercetat pe google). Într-un tur de telecomandă am dat peste reluare fix pe scena următoare.
Ea proaspăt cerută în căsătorie de un superfrumos,  bogat și celebru....ceva (Derek, cine altul) își amintește brusc de soțul părăsit în orășelul natal, iubit din adolescență, de care nu a divorțat. Merge să rezolve situația. Certuri, peripeții, acuze fără scuze reciproce, el nu vrea să divorțeze, așa de drag sau de ciudă că a fost părăsit pentru o carieră într-un oraș mare, ea începe să nu mai știe ce vrea.
Se întâlnesc în barul satului, mă rog restaurantul local. Și...aici scena la care telecomanda mi-a făcut stop-cadru:
El o invită la dans.
Ea: N-ar trebui să stăm de vorbă?
El – se întoarce fără niciun cuvânt și pleacă.
Ea rămâne privind lung (în) urma lui.

Da, cam asta e reacția multor bărbațil când îi inviți la discuție, nu? Mai ales când ei presupun cam ce urmează să audă. Bărbaților nu le place să vorbească despre sentimente, sau despre stadiul relației. Nu le place stilul, propriu multor femei, de a despica firul în patru, de a face mereu opriri pentru măsurarea temperaturii relației, analiza stadiului de evoluție ori pentru a face previziuni și planificări ale nivelului următor al relației.
Nu le place pentru că nu știu, pentru că nu pot, n-au chef, pentru că nu văd utilitatea și sensul... asta rămâne de identificat de la caz la caz, ori de la moment la ...subiect  :)

Le e mai simplu să poarte un dialog în care se transmit informații ori se caută soluții pentru rezolvarea unor probleme concrete. E prea mult să încercăm să-i antrenăm în discuții despre ce simțim, cum simțim, când simțim, de ce simțim și ce ne-am mai dori ca să simțim că suntem dorite, apreciate, iubite, protejate, și mai ales asigurate că vom avea parte de toate astea pe termen lung.
S-ar putea să ne asculte, dar să se simtă inconfortabil dacă vrem să și vorbească. Și, la urma urmei ce să ne spună fără să se simtă în situația de a se simți vulnerabili și expuși potențialului pericol al suferinței cauzate de noi. Că, dacă ei se arată așa slabi, noi nu vom profita? Dacă ei sunt atât de sinceri și încrezători, noi nu le vom înșela încrederea, nu-i vom răni?

Dacă le vorbim despre cât de fericite ne simțim, pentru ei e suficient să o audă. Dacă vorbim despre nemulțumire, nefericire, intră în defensivă, se simt atacați, blamați, puși în situația să se justifice. Nu-i bine deloc! Dacă vorbim despre ce am vrea să facem împreună acum sau peste ceva vreme intră în panică. E periculos de-a dreptul!

Cu certitudine e foarte complicat, cu atât mai complicat cu cât femeilor li se pare atât de simplu. Și de aici...conflictul interior care repede se transformă în subiect de discuție conflictuală în relație.

Dar poate că soluția e tot...întâlnirea la mijlocul distanței.
Noi, femeile să vorbim mai puțin, să ne orientăm mai mult după gesturi și acțiuni, să dansăm dacă asta suntem invitate să facem. Că poate ăsta e modul în care ei, bărbații, își fac curaj, ori pur și simplu așa preferă creierul lor să comunice – prin gesturi și acțiune.

Ce-ar putea să facă ei?
Iacă-tă nu mă duce capul  la o generalizare. Pentru că, nu știu cum, tocmai mi-a încolțit în minte ideea că bărbații sunt mult mai diferiți între ei decât sunt femeile între ele, cel puțin în acest aspect al nevoii de comunicare de tip emoțional.
Sau poate pur și simplu mi-am învățat lecția – să nu pierd vremea, să nu-mi toc nervii gândindu-mă la ce ar putea să facă celălalt, ci să mă gândesc la ce pot face eu altfel, diferit, dacă stilul de comunicare al celuilalt mă nemulțumește.
Si, la urma urmei comunicarea e ca un dans. Iar dansul ne bine dispune, ne relaxează, ne amuză.
Așa că, de ce să nu acceptăm invitația la dans? Chiar dacă în mintea noastră a femeilor tot apar întrebări de genul? ”Cum de îi arde de dans când pe noi ne arde nevoia de a discuta?” sau ”Ce să înțeleg din invitația la dans?” , ”Ce vrea să spună de fapt...”, ”Ce-o fi însemnând...”

wonderland:
Multumesc, Gigi! Aproape si eu uitasem de postarea asta :giggle:

wonderland:
Culmea nevoii de comunicare ar fi, în acest context, hai să vorbim despre faptul că tu vrei să nu vorbim?  :-\ :whistle:

wonderland:
Puteam sa-l pun si la topicuri cu bancuri, dar mi s-a parut ca se potriveste mai bine aici.  :giggle: Am zis ca poate impusc doi iepuri: va amuz cu gluma, dar va starnesc si la o discutie pe tema articolului.  ;)


Se întoarce fata de la intalnire. Conversatie cu mama:
- Cum a fost, e frumos?
- Ahhh… Doamne, e suuuper!
- Se poarta bine?
- Extraoooordinar! Un gentleman.
- Cina a fost gustoasa?
- Fooooaaaarte gustoasa! Restaurant select.
- Dar… asta…. A fost?
- A fost… e pur ?i simplu eeexceptional!

Vine baiatul de la întâlnire. Conversatie cu tata:
- Da?
- Da.
- Bravo!

noiembrie:
Nevoile oamenilor sunt diferite.
In timp,si nevoile aceluiasi om se schimba,dupa dorinta ,experienta,evolutie...

Dansul e o frumoasa forma de comunicare.Esti tu,muzica si vibratia...
Se intampla uneori ca si altul sa intre pe vibratia ta.
Si dansul devine al  celor doi, pentru o clipa sau pentru o eternitate.

Navigare

[0] Indexul de Mesaje

[#] Pagina următoare