Scrise de noi > Articolele noastre
Oare chiar "nu pot"?
admin:
De ce spunem "nu pot" cu justificari care dureaza 1/2 de ora, in loc sa raspundem pozitiv si sa rezolvam problema in 5 minute?
Intrebarea retorica a Angelei, pusa mai degraba sa ne puna pe ganduri, decat sa raspundem
Si sa ne analizam fiecare in parte comportamentul si reactia la
invitatii participative, orice forma ar avea acestea. Si totusi sa incerc si aici raspunsuri
Aici cred eu, este vorba de doua elemente care actioneaza asupra deciziei noastre de a zice nu si a ne justifica mai mult decat ne-ar lua sa rezolvam ceea ce ni se cere: factorul genetic si starea de moment, mai mult motivata decat reala.
Cand spun factor genetic ma gandesc la semintia noastra latina cu influenta puternica balcanica si mai ales turca. Nu suntem cel mai disciplinat popor, nu suntem nici cel mai ascultator, nici unul caruia ii place sa primeasca comenzi. Suntem destul de izolati in general ca actiune si asta se vede. Nu spunem hai vecine sa ma ajuti, pt ca apoi cand ai nevoie vin si eu. Evitam in general lucrul in comun, ceea ce ne face ineficienti si fara performanta. Din pacate n-am invatat nimic de la popoarele cu care ne-am intersectat sau am convietuit. Le stim in general pe toate si nu avem nevoie nici de sfaturi, nici de observatiile celor din jur. Ne consideram dotati din nastere, autodidacti, autocorectitivi.
Dar nu suntem nici lenesi. Nu ne-ar fi greu sa facem, suntem inteligenti si adaptabili, suntem de cele mai multe ori dispusi la efort sau ajutor, nu suntem nici niste oameni indiferenti la ce e in jur. Si totusi ceva in mintea noastra spune intai nu. Asa am vazut acasa, asa am vazut la scoala, asa am vazut in jur. Si asa facem si noi, respingerea fiind deja un reflex.
Ni se pare ca invitatia nu vine la timpul si momentul potrivit: chiar acum cand trebui sa plec?, tocmai acum cand nu am ce-mi trebuie la mine?, daca era maine nu era nici o problema
. In general oamenii cer ajutor sau impun o actiune intr-un anumit moment, au nevoie atunci de tine, nu maine nu poimaine
Stii in subconstient asta si atunci gasesti motivatia cea mai simpla, cea a momentului neporivit.
Apoi Nu stiu! sau Nu pot!. Am auzit asta de sute, poate de mii de ori de la angajati, la inceput cand eram tanar faceam alergie la raspunsurile astea. M-am obisnuit insa cu timpul si am inteles ca trebuie sa am un pic de rabdare, trebuie sa fiu un pic persuasiv, sa pun uneori intrebarea sau sa cer ceva
altfel. Si am reusit de cele mai multe ori. Trebuie insa un pic de dibacie si experienta
Nemtii sunt un exemplu in multe. Ii folosesc si eu aici. Reusita lor, eficienta lor proverbiala sunt date de o disciplina fantastica. Ar fi perfect sa o putem importa sau implementa in mintile noastre. Dar din pacate nu e posibil. Ne ramane doar educatia si exemplul pt ca doar aceste doua parghii le avem la dispozitie. Constrangerea si dictatura la orice nivel, nu le iau in calcul pentru ca le consider altceva
Sky_blue:
Acest "nu pot" cred ca tine de motivatie. Daca e pe plan personal, atunci cand stii ca nu mai poti astepta urgentezi totul si poti face.
Daca e vorba de servici cred ca e vorba de situatii care au creat "precedent". Daca poti "taia frunze la caini" si sa fii platit la fel de bine, acestia isi spun de ce nu daca merge? Daca stii ca nu e ok sa vii cu replici din astea "nu pot", te corectezi si faci eforturi sa nu ajungi sa spui singur "sunt incapabil sa rezolv"
maya:
Buna seara.
Am sa incerc sa nu bat campii, dar pentru acest nu pot in spatele caruia ne ascundem multi dintre noi, eu am avut, acum 15 ani, un mare profesor. Un copil de 3 ani care, nerabdator fiind de indecizia si emotia mea intr-o anumita situatie la serviciu, (nerabdator deoarece ii spusesem ca dupa ce rezolv acea problema mergem in parc la tobogan) mi-a dat o lectie destul de buna care si acum mi-o amintesc ca etalon.
Lucram in vanzari, era un client mare pe care nu stiam cum sa il abordez, imi era frica, daca nu aveam startul bun pierdeam orice sansa de a face contract cu respectiva firma si imi tot spuneam acestnu pot pe care de multe ori il punem in fata ca pe un fel de scut. II promisesem fie-mii ca dupa acea intalnire o duc in parc si la mac (abia intrase in tara reteaua de fast-food, era ceva sa mergi la mac). Iar ea, micuta, ma intreaba cu niste ochi mari mami, dar e balaur? (inca ii mai citeam povesti). I-am spus ca nu. Dar nu face pi-ca cum facem noi? (era diminutivul cand trebuia sa mergem la olita). Ba da! Pai hai sa vorbim cu el ca se inchide la mac!
Poate pare o copilarie, dar si acum, dupa 15 ani, cand am o problema, cand am emotii pentru o situatie in care evident e implicata si o persoana (de decizie), ma gandesc ca ... nu e balaur si face pi-ca cum facem si noi.
Sper ca nu v-am plictisit, dar pe mine fiica mea m-a invatat ca nu pot nu exista.
Serena:
Adevărat. Nu există ,,nu pot", ci doare un obraznic ,,nu vreau" nerecunoscut. De ce nerecunoscut? Pentru că ar presupune o motivare, care, la rândul ei, necesită formulată într-un anumit fel. Şi decât să se consume pe compunerea unei motivaţii pertinente, care ar putea da de înţeles că ,,voi putea", mai bine se face o compoziţie melodramatică prin care să se explice de ce ,,nu pot". Dacă vrei, poţi!
Teo:
Pentru mine nu exista ,,nu pot,, exista nu vreau, nu am chef, mi-e mai comod asa. Sunt mai mereu in miscare, imi fixez tinte realiste si fac tot ce-mi sta in putere sa reusesc si foarte important, reusesc sa-i mobilizez si pe altii de cele mai multe ori. Conteaza foarte mult daca esti o persoana optimista sau pesimista. Dumnezeu iti da dar nu-ti baga si-n traista.
Navigare
[#] Pagina următoare
Du-te la versiunea completă