Dis de dimineata am fost la parinti, acolo unde ne spunem in familie, "Hristos a inviat". De mai bine de 50 de ani....A fost si primul Pasti in calitate de bunic...Ciudat sentiment, sa te simti inca tanar, sa ai impresia ca inca mai poti sa faci orice "copilarie" si totusi...esti un fel de mos...
Am plecat apoi la Sibiel. Pt o gura adanca de aer si optimism...
Dimineata, cand am ajuns acolo, am dat de copiii care ma asteptau nerabdatori sa le fac jocurile promise cu ascunsul oualelor si vanatoarea de comori. Doua ore am fost doar cu ei si m-am umplut de bucuria lor...
Grozav ce bine stiu picii astia sa-ti transmita inapoi emotia....
Intr-un tarziu mi-a ajuns si nepotelul acolo. Ce bucurie, sa-l vad mancand lacom din supa, sa-l vad razand, fixandu-ma cu ochisorii lui mici ca doua margeluse...Parca tot universul mi s-a inchis acolo in perimetrul acela in care era el....Toata atentia mea era inauntru...
Am simtit o raza de soare deschizand verdele din jur si am privit prin fereastra spre muntii impodobiti cu viata. Un peisaj din poveste. Boarea aceea de dimineata care ridica nori de aburi din padure, padurea inverzita si inflorita, deasupra lucea un petec albastru...
Undeva in spatele curtii, in dreptul cuptorului am zarit o mogaldeata. Statea intinsa pe doua scaune cu privirea spre munte...Mi-am spus ca e cineva din grup, nu apucasem sa-i cunosc pe toti...Ma bucur cand oamenii gasesc acolo un loc in care se pot linistii si la asta mi-a si ramas gandul cand m-am intors din nou spre nepotel..
Dupa un timp trecand prin fata ferestrei am vazut cum mogaldeata se misca spre restaurant. A intrat si s-a asezat pe un scaun. Apoi a venit mai aproape de bar. A cerut o cafea. Apoi o apa. Avea in fata un pumn de medicamente. A inceput sa ia cate un bumb. Unul dupa altul au disprarut pe rand, pana cand din gramajoara n-a mai ramas nimic...Apoi a ramas cu capul intre maini, cam in aceasi pozitie in care a stat si afara. Nu era din grupul cazat la noi. Cel mai probabil venise la o alta pensiune si a plecat singura la plimbare. Pana a ajuns la noi.
S-a ridicat cu greu, a trecut prin fata noastra a celor veseli de minunea cu obrajori dolofani...A suras, a murmurat ceva si a trecut. Apoi a iesit. In cateva momente s-a facut nevazuta...
Am reintalnit-o cand plecam spre casa, statea inandurata, cu mintea parca ratacita pe banca din fata Mioarei. Imi venea sa opresc sa o intreb ce are. Nu stiu ce m-a oprit. La fel nu inteleg cum de nu am fost in stare sa articulez nimic atunci cand a trecut pe langa noi prin restaurant. M-am simtit apoi ca un egoist din acela care nu vrea sa impartaseasca bucuria sa cu nimeni....Penibila si sacaitoare stare mi-a dat lipsa aceea de reactie...
Acum plec din nou spre Sibiel. Imi doresc sa o reintalnesc, as vrea sa repar intr-un fel greseala...Altfel imaginea acelui om stand singur pe banca ma va bantui multa vreme....Nici acum nu pot sa inteleg ce s-a intamplat ieri cu mine....