Woderland lipsește grav de pe-aici, cred că nostalgia vremurilor cand era prezentă pe forum mi-a dat curajul sa postez textul de mai jos și să i-l dedic.
Voiam de ceva vreme sa fac un traseu interesant pe jos, că timp în pandemie am avut berechet... dar de ce mi-a venit in minte ăsta nu stiu sa spun...și anume să trec pe la poarta fiecarui loc de munca din trecut, trecutul îndepartat. Firesc, încep cu primul loc de munca, destul de aproape de domiciliul meu de-acum dar dintr-un alt timp, dintr-o altă viață parcă. Am auzit de moartea atâtor oameni pe care i-am găsit acolo când m-am angajat încât senzația era că și fabrica a dispărut de pe fața pământului odată cu ei...Oricum în 25 de ani se poate întâmpla chiar și asta. Deci o emoție și-o curiozitate nebunească pare se că îmi chema pașii într-acolo. Și chiar a fost o călătorie în trecut de mii de pași la propriu și la figurat.Teamă amestecată cu nostalgie și tot felul de senzații nedefinite...În primul rând n-am mai regăsit nimic din vechiul traseu al tramvaiului 8 care ne lăsa la statia de la ’’Blocu ’ roșu ’’. Niste blocuri de cărămidă, un anume model, aproape frumoase, oricum diferite de cele obișnuite, pe care le mai văzusem și în alte locuri, dar nu multe, care cică au fost cadoul comunistilor pentru fruntașii socialismului de la fabricile din zonă, Vulcan, Electromagnetica, Fabrica de Ciocolata, Metalica, sic!!!Faza e că blocurile roșii de-abia se mai recunosc azi, învelite în polistirenul pseudocapitalist... așa că trei stații de tramvai m-am tot uitat după semne de recunoaștere și nu prea le-am găsit. Vizavi de blocul rosu era o bisericută prin a carei curte treceam ca să scurtăm drumul în diminețile în care spectrul cartelei imprimate peste ora 7 ne dădea fiori reci... dar unde-i bisericuta, că nu o descopăr nicicum, așa că o iau pe o străduță în speranța că e cea corectă, care mă va duce la poarta fabricii. Greșit, of course! Merg ce merg pe lângă case arătoase dar cu nărav vechi, mizerie la poartă, zoaie de mașini spălate în stradă, mirosuri grele, pe care nasul meu și le readuce aminte atât de bine. Dar nu, nu e strada chiar și așa...plus că deja intru într-o zonă industrială, mai degrabă gen muzeu părăsit decât capitalism în floare. Electromagnetica scrie pe o poartă întredeschisă suficient cât să văd clădiri vechi și urâte, camioane care zac de ani și nelipsitele, veșnicele pete de ulei de pe jos. Mai merg ce mai merg și tot de ziduri dărăpănate, cu grafitti-uri grotești dau, dar... uraaa, recunosc ceva, Str Veseliei, ahh, ce ironie sublimă!!! Veselia prăfuită și demolată! Practic str Veseliei era sinonimă cu Fabrica de Iută, practic acum praf intens venind de la punerea ei la pământ...dacă treci pe str Veseliei vezi tranzitia de 30 de ani a Romaniei. O bucată de gard lipseste, e înlocuit cu o bucată de plasă, bate vântul, o ridică, vezi dincolo, un teren viran imens(frate, ce spatiu ocupa fabrica asta, îți zici, nu părea), nimic în loc. Totuși energia vieții trăite acolo de vreo câteva generații e suspendată în aer, e palpabilă, o simți în plex, nu știi ce să faci cu ea când te izbește, treci repede mai departe să nu te sufoce, și-ți vezi de drum, că eu de fapt la poarta fabricii mele voiam să ajung, nu la Iuta, unde e-adevărat, mai zăboveai când zăreai împingând la un cărucior cu nețesută vreun tinerel. Clară treaba, nu e o zonă prin care să ma plimb și a doua oară, deși m-a surprins lipsa câinilor liberi care m-au traumatizat multi ani după revolutie și a căror amintire ma bântuie și acum. Ies în intersectia largă, uhh, am scăpat cu bine din labirintul de străzi și tumultul de trăiri...mi-aduc aminte că din Veseliei puteam ajunge ușor în Sadului, dar cine mai are curaj să se întoarcă? Continui drumul, praf, terenuri virane, mașini care trec în viteză nebună, zgomot, spălătorii auto, of, câtă urâțenie poate genera omul pe metru pătrat! Începe să se însereze, grăbesc pasul și încerc o nouă abordare a intrării spre fabrica mea, cea din stația Hepites, pe lunga stradă Echinocțiului.Strada cu nume simbolic dar schimbarea anotimpului a durat vreun deceniu...și cam tot atâtea dimineți parcurgând-o și blestemându-mi soarta, trezită cu noaptea în cap! Când mă mai întâlneam cu vreun veșnic întârziat și neadaptat ca mine era mai plăcut de parcurs dar de cele mai multe ori singură și plină de resentimente...
Și merg și merg tot singură pe Echinocțiului, după 25 de ani, vă vine să credeți, nici măcar un om, mint, unul care se și uită ciudat la mine, că probabil nu mă recunoaște de-a locului și-atunci se întreabă ce caut pe-acolo...Mă tot uit la un geam care se vede în zare, încerc să-mi imaginez biroul meu, pe care atunci se vedeau din stradă ghivece cu flori multe, o motivație mică dar plăcută ca să ajung mai repede în diminețile mele triste. Deci fabrica e încă acolo, n-a dispărut de pe fața pamântului...Ajung în prag de înserare la Metalica, trec linia ferată, parcă, parcă arată un pic mai bine colțul de stradă care duce spre fabrică, îl țineam minte urât mirositor și cu bălți de zoaie de la vecinii noștri fără canalizare.
Acum e mai bine, uite, îmi zic, așa să fi arătat pe vremea mea și ar fi fost mai suportabil. Clădirea pare la locul ei, investiția care nu se mai încheia pare încheiată într-un fel dar n-am mai apucat-o noi cei de-atunci... Și încep și merg pe trotuarul de lângă zidul fabricii și brusc o emoție veche dă năvală, mă surprind că iuțesc pasul ca să nu întârzii, și merg involuntar din ce în ce mai repede până când realizez în ce timp mă aflu și cât de ridicolă e graba mea, deci trotuarul ăla păstrează tiparul emoției mele de 25 de ani...Ajung în fața porții care culmea, e neschimbată și... aș fi vrut tare mult să pot intra. Altfel de emoții mă cheamă de dincolo de poartă, emoții de tot felul, toată tinerețea mea s-a preumblat pe-acolo, urlă, strigă la mine să o revăd, să o procesez mai bine, să o dau la pace cu ea, cu neînțelegerile ei, cu trecerea ei...dar din stradă nu văd decât zidul clădirii și nu pot intra ca să văd cu ochii mei ce-a mai rămas din tot ce-a fost...Am prins acolo cutremure la propriu si la figurat, revăd și acum o imprimantă care se încăpățâna să listeze în timp ce un cutremur la propriu era în plină desfășurare și crăpa pereții iar grija mea cea mai mare era să o opresc...Despre cutremurele la figurat n-am să vorbesc, poate doar dacă vreodată mă voi mai reîntoarce și voi putea intra...
M-am gândit după, că vreo cameră de luat vederi din zonă ar fi putut să surprindă într-un fel ciudata mea prezență în jurul fabricii, apropo,cineva zicea că ''i'll be watching you'', cu police a fost prima odă închinată camerelor de supraveghere…