De cand eram fetita, mi-am dorit un caine. Mama nu m-a lasat.
Asa ca imediat ce copiii mei au crescut un picut, mi-am cumparat primul caine, ciobanesc german, linie veche. I-am pus numele Poldi.
M-am inscris cu el intr-o echipa de dresura, condusa de un politist si asa am ajuns ca in 2 ani sa particip la diferite examene si campionate cu Poldi si sa fie unul dintre cei mai inteligenti caini. Puteam merge oriunde cu el fara lesa, chiar si in cea mai aglomerata piata, ca nu se dezlipea de piciorul meu. Cand a ajuns la nivelul unui caine K1, devenise atat de inteligent, ca ma pacalea. Cauta mereu sa fie mai bun decat noi toti, sa ne domine. Parca se bucura cand vedea ca ne-a mai tras clapa cu ceva.
Si pt ca stateam la bloc, iar locul lui Poldi era imediat la intrare, in hol, cand Sorin, fiul meu care pe-atunci avea vreo 7-8 ani, venea de la scoala, il maraia si-l speria foarte tare. Stiam ca maraitul este primul semn. Urmatorul va fi muscatul. Asa ca l-am vandut. Acest lucru m-a determinat sa-l vand.
Am mai avut alti 5 ciobanesti germani in urmatorii ani, dar niciunul ca Poldi, cu exceptia ultimului, Duke, pe care l-am cumparat de la o familie de alcoolici. Mi-a fost mila de acel dulau imens de 3 ani, care dormea pe beton, sub masina lor. Era slab, slab! I se vedeau oasele prin blana.
Duke era un caine aproape salbatic, care ura oamenii. Si, cum spuneam, imens!
Timp de 2 luni am incercat sa-l educ cat de cat, dar mereu mi se opunea si ma maraia.
Dupa aceste 2 luni, intr-o noapte de iarna, pe la miezul noptii, a sarit si m-a prins de brat. Am avut noroc ca eram imbracata gros.
L-am legat de un stalp, astfel incat sa nu ma poata musca si l-am lovit cu lesa peste grumaz. Vreo 10 minute a incercat sa riposteze, sa caute sa ma muste, dar apoi a cedat. Cand si-a pus capul jos si a primit loviturile cu supusenie, am stiut ca Duke va fi cel mai bun prieten al meu. Era un caine deosebit de inteligent!
Urmatorii ani asa a fost. Ne-am inteles din priviri. Nu a avut nevoie de nu stiu ce educatie. Ma simtea. Parca imi citea gandurile. Il luam cu mine la serviciu, unde ma astepta la usa timp de 8 ore. Clientii care intrau il admirau cat ajunsese de frumos.
Intr-o seara, in timp ce ne intorceam acasa, eu pe bicicleta, iar el pe langa mine cu treburile lui, a disparut.
Ploua, iar eu aveam gluga pe cap. Nu-mi faceam probleme cu Duke, pt ca parcursesem de multe ori acel drum si nu se indeparta prea mult de mine.
La un moment dat nu i-am mai auzit pasii. Cand am intors capul si mi-am dat gluga intr-o parte ca sa-l caut, nu era. Am alergat inapoi, l-am cautat in toate directiile... dar parca a intrat in pamant. Nici astazi nu inteleg unde si cum a putut sa dispara.
Si l-am mai avut pe Picky. A fost catelul fiicei mele, Alina. Un metis micut, negru.
Cand Alina avea 5-6 ani, obisnuia sa dispara de-acasa. Locuiam intr-un cartier de case. Dupa multe cautari, intotdeauna o gaseam langa vreun gard, vorbind cu cainii. Toti cainii din cartier o cunosteau.
Asa am ajuns ca la 7 ani sa-i cumpar un catel.
M-am dus cu ea in piata de animale si am dat peste un cuib cu mai multi puiuti metisi. Toti se agitau, dadeau din codita... doar unul, plin cu paie, o biluta neagra, fara urechi, dormea dus in arsita verii.
Pe acela l-a ales Alina. Am intrebat-o daca e sigura ca-l vrea si mi-a raspuns afirmativ. Am incercat s-o conving sa ia unul mai vioi, dar ea nu si nu!
Imi amintesc cum pe drumul spre casa ne-am oprit si l-am curatat de paie. M-am ingrozit cati pureci avea!
Din acea zi, Alina n-a mai disparut de-acasa. S-a ocupat numai de Picky si educatia lui. Din 2 in 2 ore il scotea afara la pipi, astfel ca Picky nu a facut niciodata in casa.
Timp de 12 ani, Alina a fost totul pt el. Daca ea mergea la baie, Picky o astepta la usa. Daca era in bucatarie, el era acolo. In fiecare noapte a dormit langa patul ei. A fost tovarasul ei de joaca atat in casa, cat si afara. Cel mai mult ii placea sa se joace de-ascunselea, sa-i gaseasca pe prietenii Alinei prin tufisurile dintre blocuri.
Din toti cainii pe care i-am avut, niciunul nu a fost atat de umil, de respectuos si afectuos ca Picky! Nu a trebuit niciodata sa-i spunem sa se dea la o parte. Nu a incercat niciodata sa sara pe pat sau sa cerseasca mancare.
Cand peste ani, Alina a plecat in Italia de sarbatori, la prietenul ei, Picky a simtit ca o va pierde. N-a mai vrut sa manance si s-a imbolnavit. Am crezut ca moare de tristete, dar intoarcerea ei in ianuarie, l-a readus la viata.
Cand in aprilie a plecat din nou de Pasti, probabil datorita varstei, nu a mai facut fatza durerii si a murit. Veterinarul lui s-a mirat ca intr-un timp atat de scurt, toate organele aratau ca mistuite. A murit in noaptea de inviere.
Acest minunat catel a simtit ceea ce eu, ca mama, refuzam sa simt, ca Alina ne va parasi. Intr-adevar, dupa cateva luni, imediat ce a dat bacul, a plecat din Romania, s-a casatorit si a nascut un copilas.
Picky a murit in bratele fiului meu. Impreuna ne-am dus si l-am ingropat in padurea de langa Timisoara. Rareori Alina vorbeste despre el. Sunt convinsa ca in sufletul ei va exista mereu regretul ca nu a fost alaturi de el la batranete si ca l-a parasit.
Durerea mea a fost atat de mare atunci, ca iata ca acum, dupa 5 ani, cu toate ca sunt singura, nu mai vreau sa-mi iau un alt caine. Stiu ca nu voi putea sa-i dau atat de mult, cat aceste fiinte merita si ne dau - intregul lor suflet!
