daca ar fi scris doar aceasta poezie si tot ar fi intrat in panteon
MORTUA EST!
Faclie de veghe pe umezi morminte,
Un sunet de clopot în orele sfinte,
Un vis ce îsi moaie aripa-n amar,
Astfel ai trecut de al lumii hotar.
Trecut-ai când ceru-i câmpie senina,
Cu râuri de lapte si flori de lumina,
Când norii cei negri par sombre palate,
De luna regina pe rând vizitate.
Te vad ca o umbra de-argint stralucita,
Cu-aripi ridicate la ceruri pornita,
Suind, palid suflet, a norilor schele,
Prin ploaie de raze, ninsoare de stele.
O raza te-nalta, un cântec te duce,
Cu bratele albe pe piept puse cruce,
Când torsul s-aude l-al vrajilor caier
Argint e pe ape si aur în aer.
Vad sufletu-ti candid prin spatiu cum trece;
Privesc apoi lutul ramas... alb si rece,
Cu haina lui lunga culcat în sicriu,
Privesc la surâsu-ti ramas înca viu
Si-ntreb al meu suflet ranit de-ndoiala,
De ce-ai murit, înger cu fata cea pala?
Au nu ai fost juna, n-ai fost tu frumoasa?
Te-ai dus spre a stinge o stea radioasa?
Dar poate acolo sa fie castele
Cu arcuri de aur zidite din stele,
Cu râuri de foc si cu poduri de-argint,
Cu tarmuri de smirna, cu flori care cânt;
Sa treci tu prin ele, o sfânta regina,
Cu par lung de raze, cu ochi de lumina,
In haina albastra stropita cu aur,
Pe fruntea ta pala cununa de laur.
O, moartea e-un chaos, o mare de stele,
Când viata-i o balta de vise rebele;
O, moartea-i un secol cu sori înflorit,
Când viata-i un basmu pustiu si urât.
Dar poate... o! capu-mi pustiu cu furtune,
Gândirile-mi rele sugrum cele bune...
Când sorii se sting si când stelele pica,
Imi vine a crede ca toate-s nimica.
Se poate ca bolta de sus sa se sparga,
Sa cada nimicul cu noaptea lui larga,
Sa vad cerul negru ca luminile-si cerne
Ca prazi trecatoare a mortii eterne...
S-atunci de-a fi astfel... atunci în vecie
Suflarea ta calda ea n-o sa învie,
Atunci graiu-ti dulce în veci este mut...
Atunci acest înger n-a fost decât lut.
Si totusi, tarâna frumoasa si moarta,
De racla ta razim eu harfa mea sparta
Si moartea ta n-o plâng, ci mai fericesc
O raza fugita din chaos lumesc.
S-apoi... cine stie de este mai bine
A fi sau a nu fi... dar stie bine
Ca ceea ce nu e, nu simte dureri,
Si multe dureri-s, putine placeri.
A fi? Nebunie si trista si goala;
Urechea te minte si, ochiul te-nseala;
Ce-un secol ne zice ceilalti o dezic.
Decât un vis sarbad, mai bine nimic.
Vad vise-ntrupate gonind dupa vise,
Pân� dau în mormintele ce-asteapta deschise,
Si nu stiu gândirea-mi în ce sa o sting:
Sa râd ca nebunii? Sa-i blestem? Sa-i plâng?
La ce?... Oare totul nu e nebunie?
Au moartea ta, înger, de ce fu sa fie?
Au e sens în lume? Tu chip zâmbitor,
Trait-ai anume ca astfel sa mori?
De e sens într-asta, e-ntors si ateu,
Pe palida-ti frunte nu-i scris Dumnezeu.
culmea! aceasta capodopera e trimisa spre Convorbiri literare cu urmatoarele cuvinte, de o rara modestie: "apoi va trimit niste versuri de-ale mele. Bune - simt ca nu sint; poate insa sa nu fie cu desavirsie rele. Stergeti ce vi se va parea bun de sters."