Dragostea
manipulare? Articolul Anonymei
E prea de mult de când nu mai reuşesc (sau nu mai are nimeni nevoie) să dau dragoste 100%. Fiindcă, în neputinţa-mi de a urî pe alţii, ura se întoarce de cele mai multe ori împotriva mea. Şi asta deşi întotdeauna am fost fascinată de dragoste în toate formele ei: făcută, visată, povestită, vizionată, ascultată
de mine sau de alţii. Ca şi de dans, care este a doua formă de comunicare nonverbală
după dragoste.
Dar mi-e teama că astăzi, ceea ce înseamnă dragoste, dans, artă, comunicare s-a transformat într-un tot de tehnici, cu scopuri diferite, de a-l manipula pe celălalt. De a te face să faci ceea ce vor alţii, fiind convins că e decizia ta. Limita dintre bine şi rău ţine aici numai de această arbitrară morală a societăţii, de legile creştine şi de alte categorii morale şi sociale pe care Homo sapiens sapiens şi le-a creat artificial (şi nu ca urmare a unei nevoi de evoluţie darwinistă) şi fără de care nu ne mai putem imagina viaţa.
Viaţa în toată nuditatea ei primordială este viaţa păgâna, cu a ei comunicare directă, deseori dură, animalică, unde conştiinţa nu are ce căuta şi unde instinctul de conservare şi de reproducere sunt prioritare oricărui moft individual. Este acea comunicarea fără manipulare, de care noi oamenii am fost amputaţi şi pe care o căutăm încă, din instinct, în noi. Iar impotenţa substitutelor pe care le-am inventat în loc creează acele comportamente deviate, ca acelea ale escrocilor de diferite grade, care încearcă inconştient, până la patologic, să-şi satisfacă acea nevoie de recunoaştere, de apartenenţă, într-o lume în care individul s-a izolat în mod egoist şi nenatural de specia mamă şi încearcă să păcălească selecţia naturală.
Am observat că nu mă mai simt mulţumita de mine decât atunci când fac eforturi uriaşe, care sfidează propriul meu instinct de conservare, sa mă autodepăşesc. Sa mă dezvolt personal, să produc de exemplu filozofii despre domenii în care nu am nici un background, doar pentru ca ego-ul meu vanitos, forţat să se adapteze unei competiţiei nenaturale, să culeagă aplauze. Sau dragoste. De la cine, are mai puţină importanţă. Uneori mă trezesc chiar că smulg o plăcere diabolica taxând, sub pretextul a diverse scopuri nobile, persoanele asupra cărora aceste demonstraţii de forţă ale mele nu au efectul scontat.
Am observat că încep să mă comport ca un semidoct, citind o carte două şi încercând să-i intimidez pe ceilalţi cu buzzwords pe care tocmai le-am învăţat. Deşi producţiile nu ies chiar semidocte, fiindcă încă îmi mai rămân nealterate (nu ştiu pentru cât timp) logica şi simţul ridicolului, mecanismul psihic de căutare a recompensei este acelaşi. Fac acest lucru mai ales cu aceia care nu pot să riposteze mama, a cărei iubire necondiţionată îmi este asigurată, colegii cu alte specializări, subalternii, chiar necunoscuţii asta ca să evit la sigur detronarea.
Oroarea este că, dacă până acum acest lucru a făcut parte în oarecare măsura din strategia de salvare a carierei sau a aparenţelor de orice gen, acum o fac în mod gratuit, de plăcere, ceea ce-mi pune în pericol nu numai cariera, ci şi sănătatea mentala, în accepţiunea generală a societăţii moderne de azi.
Am observat că mă fascinează escrocii mondiali, că vreau să citesc Mein Kampf, că înghit tot ceea ce înseamnă comunicare şi că resping, în schimb, cu teama cunoscătorului, tentativele de manipulare ale mediului asupra mea îmi repugnă să fac ce-i la moda, caritate, politică sau fotbal, tocmai pentru că toată lumea face asta. Căci dacă e vorba de TOATĂ LUMEA, atunci pentru mine există suspiciunea că toată lumea ESTE MANIPULATĂ să facă aşa ceva.
Încerc, deci, să scap de manipulările comune, acceptate, şi ajung victima cele neconvenţionale, cum ar fi de exemplu faptul că, în numele dragostei sau al prieteniei, alţii îmi conduc viaţa in altă direcţie decât aceea care duce la armonia mea personală. Iar pentru asta, manipulează, de exemplu, obsesia mea de dezvoltarea profesională si obsesia pentru căsnicia perfectă. Â
Manipulează e un fel de-a spune. Practic, eu le dau voie să-mi satisfacă defectul meu numit perfecţionism, fiindcă, de altfel, nimeni nu te poate obliga să faci ceva decât (sau daca nu ţii la viaţă, nici măcar) cu pistolul la tâmplă.
Dar acest must be sau must have nu îmi mai aduce armonie, dimpotrivă. Simt că trebuie să caut această armonie pierdută, această putere de a mă putea bucura că trăiesc şi de a lupta pentru asta, ca orice altă specie. Dar nu mai ştiu cum. Este ca şi când, după ce ţi-ai anesteziat mult timp simţurile cu excitante, ajungi la un moment dat să nu te mai satisfacă nimic: ai mâncat, ai băut, ai fumat, ai făcut sex, ai teoretic tot ceea ce-ţi trebuie ca să te simţi bine, dar parcă tot lipseşte ceva. Aş putea încerca eventual altceva, dacă nu aş şti că asta nu ar rezolva nimic şi dacă nu aş fi terifiată de frica de mine însămi: la mine, până şi carierismul a devenit addected. Vreau să fiu LIBERĂ, sa scap de drogul căutarea fericirii şi a iubirii perfecte, într-un cuvânt de dependenţa de recunoaşterea celorlalţi.
Am observat şi asta porneşte de la respingerea prozaicei realităţi cotidiene că îmi place mai mult să trăiesc în mine decât cu alţii. Mi s-a spus cândva că disec oamenii ca pe insecte , că îi intimidez la prima vedere. Şi îmi place să fac asta, ca şi cum ceilalţi ar fi mai prejos decât Înălţimea Entităţii Mele.
Mă întreb dacă nu cumva exerciţiul acesta social care în timp dezvoltă o intuiţie imbatabilă la prima vedere a cuiva nu constituie mai degrabă un mecanism de autoapărare paranoică, pe principiul că oricine poate deveni în viitor un potenţial duşman. Şi dacă nu cumva acesta este motivaţia pentru care anticipăm acţiunile celorlalţi atunci când vrem să fim iubiţi şi transformăm slăbiciunile lor în mijloace ofensive de manipulare
şi nu dragostea pentru semeni.