Si eu pozez mult. Si fiul meu la fel. O fi vreo gena?
Am stat si-am cugetat la ce ai scris, Wonderland. Ai dreptate pe de-o parte, dar si nu, pe de alta.
Anul trecut am fost la Viena, m-am plimbat cu trasura si am filmat totul, da capo al fine. O singura data m-am uitat la filme si nu stiu daca altcineva a avut rabdare sa se mai uite.
De asemenea, am facut multe poze, pe care ni le-am impartasit unul altuia (fiul meu cu mine) pe Facebook. Nu am idee daca fiica mea, care este in Italia, s-a uitat la macar o parte din ele.
Au fost 3 zile care nu au lasat nu stiu ce amprenta asupra mea. Deci nu ma voi uita nici eu prea curand la acele poze. Poate peste ani...
Apoi am fost singura in Florenta. Si singura mea grija acolo a fost sa nu ma prinda paznicii ca fotografiez. Am facut, ca si Gigi, sute sau poate chiar mii de fotografii.
Dar printre toate astea, am realizat ca ma rup de realitate, ca nu sunt acolo. Si am lasat aparatul jos si am privit in jur. Imi place sa privesc oamenii, sa simt atmosfera locului, energia. Sa ascult.
In Boboli m-am pus pe-o banca si am stat linistita. La fel am facut seara, in gradinile restaurantelor sau dimineata, in timp ce luam micul dejun.
Chiar daca mai faceam cate o fotografie, imediat apoi lasam aparatul jos si priveam in directia respectiva cu ochii liberi.
Dar cand am ajuns acasa, dupa ce-am vazut atatea, abia am reusit sa-mi mai amintesc care-cum-unde le-am facut, ca sa le aranjez frumos pe hard.
Si uitandu-ma peste ele, m-am reintors cu nostalgie la Florenta, m-am revazut din nou calcand podelele muzeului Uffizi, am simtit atmosfera din Piazza della Signoria si chiar pe Piotr cantand la chitara.
Memoria mea reuseste sa retina doar in mare pe unde-am umblat, insa fotografiile si filmele ma reintorc in timp, acolo. Iar pt mine asta e foarte important!
Am descoperit ca am facut prea putine poze de-a lungul calatoriei, cand m-am ratacit pe dealurile Toscanei sau cand am parcat intr-un loc in panta, fata-n fata cu o alta masina si cum de-abia am reusit apoi sa dau inapoi, fara s-o ating. Wow! M-au trecut toate apele!
Nu am pozat nici intalnirea cu un roman ce conducea un TIR si se oprise intr-o benzinarie de langa Florenta. Era atat de dezamagit ca are de stat 3 zile acolo si nu-si poate parasi camionul ca sa viziteze acest renumit oras. Si nici cei 2 romani care au venit la mine cu GPS-ul in mana, rugandu-ma sa-i ajut, ca sa se poata intoarce acasa la Tg Mures. Impreuna am descoperit ca isi cumparasera aparatul, dar fara card.
Regret ca nu pot imortaliza tot, felul in care, de ex, atunci cand m-am dat jos din masina la mii de km de casa, am fost intampinata de acel barbat cu TIR-ul, care-mi spunea:
- In sfarsit, cineva de-acasa!
Dupa 3 saptamani de Italia, da, era ceva sa-l intalnesc.
Ajunsa acasa, cu greu am reusit sa-mi refac din memorie toate pataniile, ca sa le povestesc prietenilor. Si simt un regret gandindu-ma ca in curand voi uita multe amanunte. STIU ca voi pastra doar fragmente din toate trairile de-acolo, pt ca vor veni altele si altele.
De aceea, daca mi s-ar da de ales, as prefera sa prind pe lentila mai intai, cat pot mai mult. Omul are capacitatea de a-si aminti, de a se transpune in alte locuri, de a retrai cu aproape aceeasi bucurie evenimentele trecute.
In concluzie... oriunde voi merge si anul acesta, imi voi lua aparatele cu mine
Voi avea grija sa pastrez contactul cu realitatea. Altfel... chiar si imaginile devin inutile.
Va pup!