Iaca, dupa Gabriela, azi oviarad mi-a amintit de postarea asta.
Tot asa gandesc. Ca parca nu-i bine sa ne simtim jumatati incomplete.
Desi, pe vremea cand descopeream, fascinata, mitologia, legenda androginului mi se parea ca explica dorinta noastra de a ne gasi...jumatatea.
Dar si fiintele androgine, cica nu erau reprezentante printr-un singur trup, care sa reuneasca, ori sa integreze elementele masculin si feminin. Nu, cica erau reprezentate ca doua fiinte, barbat si femeie, lipite spate in spate.
Iar cand au fost pedepsite de zei sa se desprinda, pentru ca impreuna aveau o putere prea mare, nu stiu cum s-a facut ca au devenit slabi, letargici. Dar n-am inteles de ce, legenda spune ca erau tristi si mureau unul de dorul altuia.
Dar cum au ajuns la asa distanta, cand s-au ratacit, de ce n-au putut ramane impreuna chiar daca au fost dezlipiti?
S-or fi intors fata in fata si nu le-a placut ce au vazut? Nu s-au mai recunoscut? N-au mai inteles ce i-a tinut impreuna, ce-i facea puternici?
Adevarul ca daca ar fi sa aleg sa-mi gasesc jumatatea si sa redevenim doua fiinte lipite spate-n spate, parca nu prea as alege varianta asta...
Dar, dincolo de gluma, pana la urma cred ca important e ca fiecare sa gaseasca ceea ce il implineste. Indiferent ca il/o numeste "jumatea mea", "sufletul pereche", "perechea potrivita" sau mai stiu eu cum.
Desi, vedeti perechea potrivta parca suna altfel. Intr-o pereche sunt doua entitati, fiecare intreaga.
Ups, am facut ce-am facut si tot acolo am ajuns.
Dar, serios vorbind, chiar cred ca nu e importanta denumirea, atata vreme cat cei doi s-au gasit si merg pe acelasi drum.