Azi am gasit doua povesti de noapte buna pe acceasi tema... Lasand la o parte celebritatea unui dintre autori si atasamentul obsesiv fatza de mentalitatea propriei generatii, vreau sa va rog ca, dupa ce le cititi cu atentie, sa-mi spuneti...asa, de curiozitate...cu cine votati... obiectiv?!
Povestea 1: - ROST"Când te desparți din vina ta, încerci o vreme să te lupți cu ireversibilul, îți dai seama că n-are sens, te lamentezi de forma și renunți. Când te desparți din vina celuilalt, ai nevoie de o perioadă de timp ca să înțelegi ce s-a întamplat. Iei povestea de la capăt, pas cu pas și te chinui să pricepi ce n-a fost bine și unde ar fi trebuit ca lucrurile să apuce pe alt drum.
La fel se întamplă și atunci când te desparți de țara ta. Dezamagit, înșelat, mânios, îndurerat. Nu ți-e ușor s-o lași. Țara și mama nu ți le alegi. Te așezi pe celălalt mal al lumii și cauți răspunsul: ce s-a întamplat cu țara mea de-am fost nevoit s-o părăsesc.
României i-a dispărut rostul. E o țară fără rost, în orice sens vreți voi. O țară cu oameni fără rost, cu orașe fără rost, cu drumuri fără rost, cu bani, muzica, mașini și țoale fără rost, cu relații și discuții fără rost, cu minciuni și înșelătorii care nu duc nicăieri.
Există trei mari surse de rost pe lumea asta mare: familia, pământul și credința.
Bătrânii. România îi batjocorește cu sadism de 20 de ani. Îi ține în foame și în frig. Sunt umiliți, bruscați de functionari, uitați de copii, călcați de mașini pe trecerea de pietoni. Sunt scoși la vot, ca vitele, momiți cu un kil de ulei sau de mălai de care, dinadins, au fost privați prin pensii de rahat. Vite slabe, flamânde și bătute, asta au ajuns bătrânii noștri. Câini ținuți afara iarna, fără măcar o mână de paie sub ciolane.
Dar, ce e cel mai grav, sunt nefolosiți. O fonotecă vie de experiență și înțelepciune a unei generatii care a trăit atâtea grozăvii e ștearsă de pe bandă, ca să tragem manele peste. Fără bătrâni nu există familie. Fără bătrâni nu există viitor.
Pământul. Care pământ? Cine mai e legat de pământ în țara aia? Cine-l mai are și cine mai poate rodi ceva din el? Majestatea Sa Regele Thailandei susține un program care se intitulează Sufficiency Economy, prin care oamenii sunt încurajați să crească pe lângă case tot ce le trebuie: un fruct, o legumă, o găină, un purcel. Foarte inteligent. Dăcă se întamplă vreo criză globală de alimente, thailandezii vor supraviețui fără ajutoare de la țările prietene.
La noi chestia asta se numeste agricultură de subzistență și lui tanti Europa nu-i place. Tanti Europa vrea ca țăranii să-și cumpere roșiile și șoriciul de la hypermarketuri franțuzești și germane, că d-aia avem UE. Cântatul cocoșilor dimineața, lătratul vesel al lui Grivei, grohăitul lui Ghiță până de Ignat, corcodușele furate de la vecini și iazul cu sălcii și broaște sunt imagini pe care castrații de la Bruxelles nu le-au trăit, nu le pot înțelege si, prin urmare, le califică drept niște arhaisme barbare. Să dispară!
Din bețivii, leneșii și nebunii satului se trag aștia care ne conduc acum. Neam de neamul lor n-a avut pământ, că nu erau în stare să-l muncească. Nu știu ce înseamnă pământul, câtă liniște și câtă putere îți dă, ce povești îți spune și cât sens aduce fiecărei dimineți și fiecărei seri. I-au urât întotdeauna pe cei care se trezeau la 5 dimineața și plecau la câmp cu ciorba în sufertaș. Pe toți gangavii și pe toți puturoșii aștia i-au făcut comuniștii primari, secretari de partid, șefi de puscării sau de cămine culturale. Pe toți aștia, care au neamul îngropat la marginea cimitirului, de milă, de silă, creștinește.
Credința. O mai poartă doar batrânii și tăranii, câti mai sunt, cât mai sunt. Un strai vechi, cusut cu fir de aur, un strai vechi, greu de îmbrăcat, greu de dat jos, care trebuie împăturit într-un fel anume și pus la loc în lada de zestre împreună cu busuioc, smirnă și flori de cmâp. Pus bine, că poate îl va mai purta cineva. Când or să moară oamenii aștia, o să-l ia cu ei la cer pe Dumnezeu.
Avem, în schimb, o variantă modernă de credință, cu fermoar și arici, prin care ți se văd si țâțele și portofelul burdușit. Se poartă la nunți, botezuri și înmormântări, la alegeri, la inundații, la sfințiri de sedii și aghesmuiri de mașini luxoase, la pomenirea eroilor Revoluției. Se accesorizează cu cruci făcute în grabă și cu un Tatăl nostru spus pe jumătate, că trebuie să raspunzi la mobil. Scuze, domnu părinte, e urgent.
Fugim de ceva ca să ajungem nicăieri. Ne vindem pământul să facă aștia depozite și vile de neam prost pe el. Ne sunăm bunicii doar de ziua lor, dacă au mai prins-o. Bisericile se înmulțesc, credincioșii se împuținează, sfinții de pe pereți se gândesc serios să aplice pentru viza de Canada.
Fetele noastre se prostituează până găsesc un italian bătrân și cu bani, cu care se marită. Baieții noștri fură bancomate, joacă la pokere și beau de sting pentru că știu de la televizor că fetele noastre vor bani. Părinții noștri pleacă să culeagă căpșuni și să-i spele la cur pe vestici. Iar noi facem infarct și cancer pentru multinaționalele lor, conduse de securiștii nostri.
Sună-ti bunicii, pune o sămânță într-un ghiveci și aprinde o lumânare pentru vii și pentru morți."
Dan PuricPovestea 2: ROMANIA MEA: TARA CONTROVERSELOR"Mi se spune că sunt un copil îndrǎzneţ aflat pe treptele maturizǎrii
Frumoasă caracterizare
Mă simt cuprinsă de un vârtej analitic şi mă gândesc că aş putea sǎ decupez scurte fragmente de viaţă autentic românească, într-o dimineaţă frumoasă de vară.
De comun acord cu gândurile mele, mai ridic odatǎ binoclul şi privesc în zare pentru a da frâu liber vocii int
erioare.
Astfel, privesc la România, aceastǎ ţarǎ teribil de simplǎ şi frumoasǎ, trecutǎ adesea prin focurile unor rǎzboaie, despre care am învăţat la istorie că nu au fost întotdeauna ale ei, aclamatǎ şi blamată, şi oacheşǎ, cu oameni care visează să trăiască în altă ţară.
Iluzoriu?
Nu ştiu ce să zic de la înălţimea celor 17 ani ai mei...
Este ţara mea, ţarǎ scǎpatǎ din mânǎ ce se îndreaptǎ spre un declinul sadic creat de propriile mentalitǎţi?
Ar fi absurd sǎ pun aceste cuvinte pe umerii numelui de România?
Nu, eu nu sunt în mǎsurǎ sǎ învinuiesc ţara pentru nimic ci doar sǎ atrag atenţia cǎtre umilul megieş român.
Este cert faptul cǎ într-o zi voi putea pǎrǎsi aceastǎ ţarǎ...
Privesc, stagnez dar nu, stingher ca un fobist aflat în faţa propriei uşi fǎrǎ cheie
Cutez a-mi părăsi ţara şi a începe viaţa într-o ţarǎ perfectǎ?
Este România o ţară perfectă?
Cum ar arăta o ţară perfectă, cu oameni perfecţi?
România este locul unde am crescut, am împǎrţit bucurie, tristeţe, am învǎţat sǎ iubesc, sǎ dau frâu liber imaginaţiei, sǎ cred în forţele proprii, sǎ mǎ exprim, sǎ ajut, sǎ caut rǎspunsuri, sa ignor, sǎ sper ca într-o zi eu cu un grup de oameni asemeni mie vom putea pune baze solide într-o ţarǎ ierarhic magnifică, iar spectacolul proastei imagini va înceta.
Mă simt prinsǎ în mrejele ţării care, cu o ultimă sforţare, încearcă să mă ademenească prin masivele ei înzǎpezite iarna, prin adierea florilor de primavarǎ, cu aerul ei de fecioară adormitǎ de bogǎţia verii şi dezmierdată de o bǎtrânǎ toamnǎ târzie, traversată dinspre vest spre est de zonele întinse de câmpie cultivatǎ cu sapa şi cu calul, de oameni care s-au chinuit să-şi dea un rost propriei vieţi.
Purtǎm cu noi veacul frumuseţii, a dorului de drumeţii, a muncii obositoare de la câmp care nu curge parcă prin vene deşi glasul biroului şi ora 7 pândeşte perfid
De undeva, din inima ţării se aude tulburător imnul în culorile sfinte de curcubeu, tricolor al unui popor ce pe zi ce trece uitǎ sǎ trǎiascǎ, având un cult al acumulării de traume.
Probleme sau pǎreri tardive, puse faţǎ în faţǎ cu românul, se aud ca dintr-o crevasă: avem facilitǎţi insuficiente, fonduri inexistente, tinere talente distruse de piţipoance cu sex appeal, faptul cǎ pentru clasa politicǎ suntem simple instrumente de vot cu propuneri indecente, dacă indecenţă înseamnă echivalenţa vot peşte congelat, cǎ noi deşi nu avem suficiente case... construim monumente, cǎ bunele maniere par a se gǎsi la intelectuali sau în aparenţǎ la cei cu portofele nepurtate în buzunar, presiuni cǎ la capǎtul sǎrǎciei se aflǎ viaţa, clubul, luxul. Cumplit este faptul cǎ fiecare dintre noi avem idealuri şi sentimente, suntem o întreagǎ naţiune ce ne cǎutam valori şi încă îndrăznim să sperăm că vom trăi o viaţǎ care sǎ nu se transforme în tipul de hranǎ fǎrǎ condiment.
Aş vrea să cred că, orice curs vor lua lucrurile, România este în noi, totul ţine de noi, redresarea ţine de noi, că le suntem datori celor care au luptat de veacuri pentru fiecare palmă de pamânt.
Aş vrea să se trezească în noi spiritul civic şi să ne gândim că nu am putea privi altfel România decât locul unde copiii sunt învǎţaţi sǎ vorbeascǎ româneşte, sunt educaţi şi purtaţi de mânǎ în grǎdiniţe, apoi la şcoalǎ.
Dacǎ m-ar întreba cineva de unde sunt, cu siguranţǎ aş şti sǎ rǎspund: din Vaslui, de pe o stradǎ anume, locuiesc într-un bloc, fost gri, actualmente colorat fǎrǎ nici o noimǎ, colţ cu maneaua vecinului de la parter şi cu bormaşina celui de la 3 care sparge şi meştereşte de cel puţin un an.
Mǎ uit în oglindǎ analitic, cred cǎ arǎt bine, pǎrul îmi cam face figuri, dar deja nu-l mai iau în seamǎ.
Cobor scǎrile prudent, mi-e teamǎ sǎ nu alunec, a spǎlat proaspǎt femeia noastrǎ de serviciu.
La capǎtul culoarului deja zǎresc aceleaşi siluete, vecinii mei care ascultǎ muzicǎ pusǎ în casǎ de afarǎ.
Încerc să-i ignor, aşa cum ignor şi replica de fiecare zi a mamei, mama nu se poate abţine sǎ nu exclame Ce fac ǎştia toatǎ ziua în faţa blocului? Alţii de vârsta lor au şi copii. Mai târziu îţi dau în cap pentru o bucatǎ de pâine!
În naivitatea ei, speră... să nu ajung şi eu ca ei.
Înaintez spre ieşirea din scarǎ.
Vali, un urecheat ciudat, mǎ salutǎ zâmbind cu gura plinǎ de seminţe.
Schiţez un zâmbet, mǎ mai întreabǎ ceva, dar nu mai aud ce, nici nu mai doresc sǎ aflu, dar le simt privirea fix pe fundul meu.
Brusc, mǎ întreb dacǎ vreunul o fi avut în viaţa lui emoţii la românǎ sau s-o fi strǎduit la matematicǎ.
Îmi vine un gând şi mai ciudat în minte.
Cum or fi arǎtat când erau bebeluşi, moi şi pufoşi.
Ce aşteptǎri o fi având de la ei nişte mǎmici nedormite?
Unde, pe ce scarǎ a societǎţii ar trebui sǎ-i aşez?
Sunt scursuri, sunt plevuşcă?
Or fi, dar sunt români, la fel ca şi mine!
Asta nu pot ignora.
Ce şanse primesc ei şi de la cine?
Ce şanse primesc eu şi de la cine?
Prin urmare, eu am un reper, eu cea dintr-o familie obişnuitǎ, ei din familii la fel de obişnuite, ca şi mine!
Lǎsati de capul lor, au alte repere
Eu, de pe strada X, din blocul X ca şi ei, eu din Vaslui, ca şi ei, eu din România ca şi ei
Din România mea şi din România lor
Mergând spre şcoalǎ, mǎ gândesc brusc la ce aş vrea sǎ mǎ fac când voi fi mare.
Mesajele primite sunt cel puţin bulversante: Şcoala româneascǎ scoate tâmpiţi!
Oi fi şi eu unul dintre ei?
Cu siguranţǎ! Medicii din România sunt cei mai slabi din Europa, şi e la modǎ sǎ te tratezi în strǎinǎtate...
Toate fetele de vârsta mea vor sǎ se facǎ modele sau... nu ştiu... Ceva care sǎ le aducǎ mulţi bani şi faimǎ.
Îmi atrage brusc, deodatǎ, atenţia un afiş publicitate rupt.
Încǎ se mai observǎ zâmbetul ca pentru pozǎ al celui care promitea ca şi alţii... marea cu sarea!
Mǎ întreb, n-o fi şi el un produs al şcolii româneşti.
Dacǎ da, avem acelaşi numitor comun, eu şi cu domnul din afişe, suntem tâmpiţi.
De ce aş vota un tâmpit?
Drumul cǎtre şcoalǎ e un spectacol cotidian.
Îmi propun mereu sǎ vǎd ceva, o pǎrticicǎ din ţara asta.
In acest moment vǎd o femeie cǎrând o sacoşe, însoţitǎ de soţul care fumeazǎ o ţigarǎ
şi simt brusc că nu mai vreau să mă gândesc la nimic
"
Gina Camelia Roman, Clasa a X-a, Liceul Teoretic "Emil Racovita" Vaslui
