Se pare ca numai pe mine ma apuca povestile de seara...Intr-una din zilele acestei saptamani am fost la Sibiu (ca de obicei) pentru dantura. Nimic mai prozaic, s-ar zice... dar. Intotdeauna exista un dar. Sefa m-a sunat pe drum sa vorbim despre o viitoare piesa de teatru cu copiii pentru un concurs. Stagiarul de la cabinet pusese muzica blues si, asteptandu-l pe domnul profesor, am discutat despre cursurile si cluburile de dans din Sibiu - de societate sau dans sportiv. Eu aveam febra musculara de la Sibiel, el - satul de prea multa munca - mult mai tanar, evident, la varsta la care tinerii din ziua de azi uita sa se mai si distreze, alergand dupa o cariera - vorbele lui. Mi-a facut chef sa ma inscriu si eu - de mult visez - la un astfel de club. Caut partener. Cine se ofera?... Ma suna pe urma o cunostinta pentru o traducere. Daca ar fi sa mai fiu superstitioasa asa cum am fost odata, as spune: teatru, dans, comunicare. Poate ca asta ar fi trebuit sau ar trebui sa fac de-acum incolo.
Dar, vorba lui Scarlett O'Hara, ma voi gandi la asta
maine. Astazi... mai am de pierdut cel putin doua ore pana la cursa spre orasul meu. Si, am promis, nu ma mai duc niciodata prin magazine cu banii pentru dantura in poseta. Data trecuta a trebuit sa apelez (din nou) la contul bancar pentru un colier de perlute artificiale care se potrivea de minune cu cerceii asemenea, primiti tocmai de ziua mea. Nu, de data asta, nu!
Pentru a merge la cinema, e timpul prea scurt. La muzeu e inchis. Ce ma fac? Dupa ce ma preumblu un timp pe strada Tipografilor (locul in care visez ca voi avea odata un apartament al meu... lucrul cel mai utopic din lume, avand in vedere ca e cel mai scump loc din Sibiu... dar o sa-l am, las' ca vedeti voi), ma hotarasc.
Ma duc in parcul Astra si stau pe o banca in jur de o ora. Ce se intampla in acest timp?
Soarele apune dupa un bloc, chiar in fata mea... nu reusesc sa-i vad decat razele ivorii colaterale si totusi calde, de pe banca mea. Dar nu ma mut. Nu ma mut nici cand un om al strazii se aseaza pe banca de vis-a-vis. Se pare ca prezenta mea nu-l deranjeaza, ca nici el nu se muta, dimpotriva. Isi ia cina tacticos, ca un om care nu obisnuieste sa manance prea des, cina dintr-o amestecatura de nu se stie ce, cu sos rosu-portocaliu, dintr-o cutie de margarina (probabil gasita ca atare in vreo gheena), o felie de paine goala si un mar. Nici macar nu se uita la mine sau in jur... mananca cu furculita lui universala din traista cu atata pedanterie de parca ar fi vorba de icre negre.
Intre timp, cam la vreo 3 banci distanta, un domn la varsta a treia (se tine bine, zic eu), intr-o geaca rosie (curaj, la varsta lui) vorbeste la mobil despre problemele lui medicale de rezolvat la Sibiu, cu un usor accent moldovenesc. Un cuplu foarte asemanator - amandoi fara varsta, amndoi de aceeasi inaltime, amandoi imbracati flower-power, sateni si creti, cu parul lung si cu ochelari, trec prin fata bancii de cateva ori, ca intr-un fel de cross la pas prin parc. Apoi, oameni cu caini - in special femei - si cu copii de cativa anisori - in special barbati. Vi se pare ciudat? Priviti in jur... veti vedea ca pe strazi s-a inmultit mai nou numarul barbatilor care imping carucioare sau duc de mana copii sa le arate "apa" de la arteziana (care momentan nu merge) - am vazut nu mai putin de 5 cupluri tatic - fetita verificand daca este apa, intr-o ora.
Evident, si cativa tineri, trecand grabiti, parca mai grabiti decat orice varsta, de parca s-ar grabi sa scape numaidecat de frumoasa varsta pe care o au, in favoarea batranetii. Printre ei, chiar si o fosta eleva eminetnta a mea, acum la liceu la Sibiu. Ce bine ca nu m-a observat... Am impresia ca, tot traind asa de in plen, am devenit invizibila... starea mea preferata (cu exceptia a una - doua femei singure care, trecand pe trotuarul din fata bancii, chiar ma observa contrariate).
Da... singura care nu se grabeste este o batranica silfida si eleganta, insotita de fiul ei, in parc.
Acestea fiind zise, in parc mai erau, evident, si o multime de peroane - arbori. Unii murisera de mult si purtau etichete de tabla, pe care scria probabil specia din care fac parte (sau facusera parte candva). Nu m-am dus sa dau la o parte crengile golase ca sa vad ce scrie. Pur si simplu, mi-am imaginat ca e primavara de-adevaratelea si ca nu le-as fi putut vedea oricum din cauza florilor si mugurilor. O sa ma duc din nou, sa le citesc, atunci cand va veni toamna si se vor auzi castanele cantand pe caldaram.
Si, in fina... in final, m-am ridicat de pe banca si am plecat spre gara. Si?!... Si... ce?! La ce va asteptati? La un jaf sau alta stire senzationala de la ora 5? Nu s-a intamplat nimic rau. Asta, evident, nu e o stire si are menirea sa dezumfle pe oricine. Nu si pe mine. Eu, doua ore... am trait. Multumesc!
Noapte buna! 
