Cu dedicatie, apropos de aceia care hiberneaza:
Nu spera si nu ai teama / Ce e val ca valul trece / De te-ndeamna, de te cheama / Tu ramai la toate rece. 
Si, ca sa revenim la topic, azi e una dintre acele zile in care imi caut cuvintele si nu le mai gasesc... Ciudat, cel mai bine exprima cum ma simt azi o poezie de-acum 25 de ani. Oare chia n-am evoluat deloc?!
Soarele meuStau la poarta soarelui meu
şi nu ştiu să aleg
ce e bine,
ce-i rău
Stau la poarte soarelui meu
şi încerc să scap
de incandescenţa lui
care mă orbeşte;
Încerc să văd, omeneşte,
adevărul, din soarele meu.
Stau la poarta soarelui meu
şi nu ştiu încă ce să aleg
Privesc străjerii porţii
păzind tezaurul meu.
Deşi e al meu, totuşi,
ei nu-mi deschid niciodată,
niciodată nu-mi deschid
să-l privesc.
Ei mă privesc mustrător:
ei au vânat, au pus la pământ,
pe rând,
toate greşelile mele
şi acum
au obosit.
Din seva lor visul meu a căpătat aripi
cu care am ţâşnit, fericită, spre soarele meu
Şi dacă aripile mele s-au frânt vreodată,
în vreun zbor ireal,
sau într-unul inconştient,
le-am reînnoit din aceeaşi sevă
care nu este totuşi fără sfârşit
Atât le ajungea
pentru ca să pornească mereu,
mereu, mai departe.
Iar zborul meu ţâşnea mereu înainte,
numai înainte,
şi uita mereu
de recunoştinţă.
Cămările de recunoştinţă ale soarelui meu
rămâneau mereu goale,
ca o mare sub pustiuri,
fără trandafiri.
Pământul fără trandafiri,
pământul nefertil,
se usucă lent,
ca-n chinurile morţii.
Iar seva se stinge,
fără să mai fie vreodată
reînnoită.
Într-un târziu,
se vor deschide porţile soarelui meu
şi razele lui se vor pierde ireversibil,
pentru că nu voi putea
aduna
totul
fără de seva zborului meu;
Şi nu ştiu încă ce să aleg
ca să nu mă pierd
în abis,
odată cu fiece rază
a soarelui meu.
Şi mă întreb,
pentru a suta oară poate:
Ce e bine?
Ce-i rău?
Ce să fac ca să merit soarele meu?
NocturnăE noapte din nou la ferestrele mele,
Cu plete de vânt şi cu zbor de iele.
Şi genele mele nu vor să se culce,
Deschise, ascultă un cântec de dulce
Caroline