Glasgow si macabrele lectii de anatomie

[admin]

Glasgow si macabrele lectii de anatomie

Cred că bucățica de inginer care a mai rămas în mine a fost cea care m-a tras de mânecă... Ea a făcut ca Glasgow, un oraș care nu apare în prea multe itinerare turistice, să-și găsească locul pe harta excursiei noastre.

Pentru mine, Scoția, dincolo de natura minunată și istoria Highlands-ului, de poveștile cu castele bântuite, de legendara creatură preistorică din Loch Ness și de whisky, licoarea aceea fermecată care învârte mințile, înseamnă și Glasgow. Unul dintre marile leagăne ale ingineriei și ale Revoluției Industriale.

Și cum aș fi putut trece pe lângă un oraș de care sunt legate numele unor adevărați uriași ai științei și tehnicii? Lord Kelvin, James Watt, James Beaumont Neilson, Robert Napier, Sir William Ramsay, Charles Macintosh și, mai aproape de vremurile noastre, June Almeida, pionieră a virusologiei. Și mulți, mulți alții...

Supranumit și ,,Orașul regilor tutunului", Glasgow a fost unul dintre marile centre ale Revoluției Industriale. O revoluție care a schimbat fața lumii, a deschis perspective nebănuite și a transformat profund societatea, odată cu ascensiunea burgheziei industriale și a proletariatului.

Așa că iată-ne pe străzile Glasgow-ului! Nu pentru a vedea un meci al lui Celtic și nici pentru a participa la vreun concert în monumentala și moderna arenă de pe malul râului Clyde, ci pentru a-i descoperi poveștile, istoria și, mai ales, oamenii...

Acolo am avut bucuria și șansa să o întâlnesc pe Patricia, un ghid de excepție, o adevărată enciclopedie vie a orașului. La vremea aceea lucra la o carte, un fel de biografie a Glasgow-ului. Când scriu aceste rânduri, probabil că volumul a văzut deja lumina tiparului și mulți cititori se bucură de poveștile lui.

Povești dintre care câteva am avut privilegiul să le ascultăm chiar de la ea... Una dintre acestea, de un macabru înfiorător, mi-a rămas întipărită în memorie.

Ajunsesem în curtea unui vechi spital, în grădina din spatele căruia se aflau câteva morminte. Nimic neobișnuit până aici. Doar că mormintele erau exagerat de bine închise și securizate. Fiecare era acoperit cu câte o lespede uriașă de piatră, atât de grea încât cu greu îmi puteam imagina cum reușiseră oamenii acelor vremuri să o transporte, să o ridice și apoi să o așeze peste mormânt.

Le-am privit îndelung, uimit și fără să înțeleg rostul unei asemenea risipe de energie. Erau doar oameni simpli cei înmormântați acolo! Nu ne aflam în Valea Regilor, unde vreun faraon trebuia ascuns de ochii curioșilor sau protejat de hoții de morminte... Și totuși, ceva îi făcuse pe acei oameni să-și apere morții cu atâta îndârjire.

Mormintele datau din prima jumătate a secolului al XIX-lea, iar explicația Patriciei avea să ne surprindă teribil.

În acea perioadă, școlile medicale se dezvoltau rapid, iar studiul anatomiei devenise o parte esențială a pregătirii viitorilor medici. Numai că exista o problemă uriașă: de unde să procure suficiente cadavre pentru disecții?

Multă vreme, una dintre puținele surse legale o reprezentaseră trupurile criminalilor executați. Dar acestea erau mult prea puține pentru cererea tot mai mare a școlilor medicale.

Și unde există cerere, mai ales una pentru care se plătesc bani frumoși, apare inevitabil și oferta...

Doar că, în cazul acesta, ,,marfa" erau trupurile celor morți! Așa a apărut una dintre cele mai sinistre îndeletniciri ale vremii: furtul cadavrelor din morminte.

Dar înainte de a ajunge la hoții de morminte, Patricia ne-a povestit despre un episod care zguduise întreaga Scoție și care avea să contribuie decisiv la schimbarea legislației britanice.

Povestea lui Burke și Hare.

Totul s-a întâmplat în 1828, la Edinburgh, nu departe de Glasgow.

Într-un interval de numai zece luni, doi imigranți irlandezi, William Burke și William Hare, au ucis 16 oameni, ale căror trupuri le-au vândut apoi doctorului Robert Knox, pentru a fi folosite la lecțiile de anatomie.

La crime și la valorificarea cadavrelor au fost implicate și partenerele celor doi: Helen McDougal, concubina lui Burke, și Margaret Laird, soția lui Hare.

Și totul pentru bani!

Pentru fiecare cadavru, cei doi primeau sume care ajungeau la aproximativ 7–10 lire sterline. Bani mulți pentru acele vremuri, suficienți pentru a transforma crima într-o afacere înfiorătoare.

Atât ajunsese să valoreze o viață de om!

Cei doi nici măcar nu se mai oboseau să dezgroape morții. Era mai simplu să-i producă ei înșiși... Își alegeau victimele, le ucideau, apoi le vindeau trupurile.

De la numele lui Burke provine chiar și termenul englezesc ,,burking", folosit pentru a descrie uciderea prin sufocare, în special atunci când scopul era obținerea unui cadavru pentru disecție.

Descoperirea crimelor a provocat un scandal uriaș. Burke a fost condamnat și spânzurat în ianuarie 1829, în fața unei mulțimi imense. Hare a scăpat de condamnare după ce a depus mărturie împotriva complicelui său.

Ironia macabră a sorții? Trupul lui Burke a fost, la rândul său, disecat public, iar scheletul său a fost păstrat pentru studiul anatomiei.

Dar crimele lui Burke și Hare nu reprezentau decât partea cea mai întunecată a unei probleme mult mai ample.

Pentru că, în timp ce aceștia își ucideau victimele, alții preferau să aștepte ca oamenii să moară de moarte bună...

Apoi intrau în acțiune!

Murea cineva, familia îl înmormânta, iar noaptea, când liniștea se așternea peste cimitir, hoții veneau, dezgropau cadavrul și îl transportau la una dintre școlile medicale.

Acolo îl vindeau pe bani buni.

Școlile nu erau întotdeauna prea interesate de proveniența cadavrelor. Important era să existe suficient ,,material didactic" pentru studenți.

Această practică, răspândită în Marea Britanie în secolele al XVIII-lea și al XIX-lea, era cunoscută sub numele de *body snatching*, iar cei care o practicau erau numiți, cu un umor sinistru, *resurrectionists*, adică ,,înviatori".

Numai că familiile celor decedați nu găseau nimic amuzant în toate acestea.

Imaginați-vă groaza oamenilor care își înmormântau părinții, copiii sau soții, pentru ca apoi să descopere că mormintele fuseseră profanate și trupurile dispăruseră!

Așa că au început să-și apere morții.

Unii angajau paznici care supravegheau mormintele în primele nopți după înmormântare. Alții construiau grilaje metalice, adevărate cuști de protecție, sau acopereau mormintele cu lespezi uriașe de piatră, imposibil de ridicat fără un efort considerabil.

Și uite așa am ajuns din nou, cu povestea, în grădina vechiului spital din Glasgow...

**Acesta era secretul mormintelor pe care ni le arăta Patricia!**

Lespezile acelea imense nu fuseseră așezate pentru a demonstra bogăția sau importanța celor îngropați acolo. Nu erau monumente ale vanității și nici expresii ale vreunei credințe neobișnuite.

Erau, pur și simplu, mijloace de apărare împotriva hoților de cadavre!

O ultimă încercare a celor vii de a-i proteja pe cei plecați dintre ei...

Scandalurile provocate de furturile de cadavre și, mai ales, de crimele lui Burke și Hare au contribuit la adoptarea, în 1832, a unei legi britanice cunoscute sub numele de *Anatomy Act*.

Legea a schimbat fundamental modul în care școlile medicale puteau obține cadavre pentru studiu. A permis folosirea, în anumite condiții și sub control legal, a trupurilor nerevendicate, fără a transforma însă vânzarea cadavrelor de către rude într-un comerț liber.

Era o încercare de a pune capăt unei piețe clandestine care produsese atâta suferință și atâtea orori.

Și, treptat, odată cu apariția unor surse legale pentru studiul anatomiei, îndeletnicirea sinistră a hoților de morminte a început să dispară.

Dar lespezile au rămas.

Martori tăcuți ai unei epoci în care oamenii ajunseseră să se teamă nu doar pentru viața lor, ci și pentru liniștea de după moarte...

Am continuat apoi să străbatem Glasgow-ul.

Priveam cu admirație clădirile impresionante, străzile perfect aliniate, podurile peste Clyde, parcurile uriașe și eleganța unui oraș care își poartă cu mândrie trecutul industrial.

Și mă gândeam câte povești, câte destine și câte drame trebuie să se ascundă în spatele acelor fațade impunătoare...

Câte lucruri neștiute se vor fi petrecut pe străzile pe care noi, turiștii, le traversăm astăzi fără să bănuim nimic!

Pentru câteva momente, poveștile Patriciei m-au cutremurat.

Dar Glasgow este un oraș al contrastelor, iar viața are darul de a trece repede de la tragic la vesel.

Așa că, puțin mai încolo, am dat peste ceva care ne-a făcut să zâmbim.

Și am uitat, măcar pentru o vreme, de hoții de morminte, de Burke și Hare și de toate acele istorii înfiorătoare...

Până la urmă, tocmai asta îmi place atât de mult la călătorii: pleci să descoperi locuri și te întorci acasă cu povești!

*Execuția lui William Burke, la Edinburgh, în 1829, a atras peste 20.000 de curioși, potrivit estimărilor istorice.*

[admin]

Completari si mai multe despre Burke si Hare.

Școlile de medicină din Edinburgh aveau acces la un număr extrem de mic de cadavre pentru disecție, cu totul insuficient pentru nevoile studenților și ale profesorilor. Așa că erau permanent interesate să facă rost de... material didactic.

Lipsa acută de cadavre pentru studiul anatomiei a încurajat, așa cum povesteam, traficul ilegal de trupuri omenești. Multe proveneau din profanarea mormintelor proaspete, iar unul dintre locurile vizate de hoții de cadavre era celebrul cimitir Greyfriars Kirkyard din Edinburgh.

Totul a început când un bătrân chiriaș, care locuia în pensiunea administrată de Hare, a murit fără să lase bani pentru înmormântare. Burke și Hare au pus mâna pe cadavru și l-au vândut școlii de anatomie a doctorului Robert Knox, primind în schimb șapte lire și zece șilingi.O avere pentru vremea aceea!

Și uite așa le-a încolțit celor doi ideea că descoperiseră o cale foarte simplă de a face rost de bani... Numai că morții nu apăreau la comandă, iar ei nu aveau răbdare să aștepte! Așa că au hotărât să-i producă singuri...

Alcoolul avea să le fie un aliat de nădejde. Își atrăgeau victimele, de regulă oameni sărmani, singuratici sau fără familie, le îmbătau bine, apoi le ucideau prin sufocare. Metoda avea un avantaj macabru: nu lăsa urme evidente de violență pe trupurile care urmau să ajungă pe masa de disecție.

Pentru că, nu-i așa, ,,marfa" trebuia să fie în stare cât mai bună, iar profesorii să nu aibă motive de suspiciune...

Din primele luni ale anului 1828 și până în octombrie, 16 oameni au căzut victime acestei afaceri înfiorătoare. Și, cu siguranță, ar fi urmat și alții dacă cei doi nu ar fi fost descoperiți.

Ultima victimă a fost Margaret Docherty, o femeie pe care Burke o ademenise în locuința sa. Trupul ei a fost descoperit ascuns sub un pat, după ce doi dintre cunoscuții celor implicați au început să bănuiască ce se întâmplase.

Poliția a fost anunțată, iar ancheta a dus la arestarea celor implicați.

Burke și Hare au încercat să se salveze, dar, când a devenit limpede că lucrurile se complicau, Hare a ales să colaboreze cu autoritățile. A depus mărturie împotriva fostului său partener, obținând în schimb imunitate față de urmărirea penală.

Burke a fost condamnat la moarte și spânzurat public la Edinburgh, în ianuarie 1829, în fața unei mulțimi uriașe.

Dar povestea lui nu s-a încheiat odată cu execuția... Printr-o ironie macabră a sorții, trupul său a ajuns exact acolo unde trimisese atâtea dintre victimele sale: pe masa de disecție!

Disecția a fost efectuată de profesorul Alexander Monro, la Universitatea din Edinburgh, și a stârnit un interes extraordinar. Mii de oameni au încercat să vadă cadavrul celui care îngrozise Scoția. Mulțimile s-au înghesuit în jurul clădirii, iar autoritățile au fost nevoite să ia măsuri pentru a păstra ordinea.

Și nici măcar aceasta nu a fost ultima umilință a criminalului. Scheletul său a fost conservat și se păstrează până astăzi în colecțiile anatomice ale Universității din Edinburgh.

Hare, în schimb, a scăpat de spânzurătoare.

Mărturia sa împotriva lui Burke i-a adus imunitatea, dar nu și iertarea oamenilor. Ura publicului era atât de mare, încât autoritățile au fost nevoite să-l protejeze de mulțimile care voiau să-l linșeze.

După eliberare, Hare a dispărut practic din istorie.

Și aici începe o altă poveste...

Se spune că ar fi fost recunoscut de o mulțime furioasă, prins și aruncat într-o groapă cu var. Că ar fi supraviețuit, dar și-ar fi pierdut vederea, ajungând apoi la Londra, unde ar fi trăit ani întregi din cerșit.

O poveste numai bună pentru a încheia destinul unui asemenea personaj!

Doar că istoricii nu au găsit dovezi credibile că lucrurile s-ar fi petrecut astfel. Soarta lui Hare rămâne necunoscută, iar povestea orbirii și a cerșetoriei pare să fie mai degrabă una dintre numeroasele legende născute în jurul acestor crime.

Poate că oamenii aveau nevoie să creadă că, până la urmă, și Hare își primise pedeapsa...

Chiar dacă nu de la justiție, măcar de la soartă.

[Marius Titulescu]

Foarte interesantă povestea! Glasgow este unul dintre acele orașe care demonstrează că istoria unui loc nu se rezumă la monumentele și atracțiile turistice cunoscute. Mi se pare fascinant, dar și înfiorător, cum dezvoltarea medicinei a fost însoțită de asemenea practici și dileme morale. Mormintele protejate cu lespezi uriașe capătă cu totul altă semnificație atunci când le afli povestea. Un ghid pasionat poate transforma o simplă plimbare într-o adevărată lecție de istorie. Cred că tocmai astfel de întâmplări, mai puțin cunoscute, fac o călătorie memorabilă și te ajută să privești un oraș dincolo de imaginea sa turistică.
__________________________________
Dr. Rares Craciun
https://www.eticclinic.com/dr-rares-craciun