si pentru ca am ajuns pe topicul cu povesti in jurul mancarurilor, mi-am adus aminte si eu de una; o poveste de cratitareasa incepatoare, vorba lui rasko, de la inceputurile mele de femeie casatorita, care cocheta cu bucataria. sosise un coleg din brazilia la noi la serviciu si fiind in departamente afine, ne-am imprietenit cat de cat. intr-atat incat sa-l invit la masa intr-o seara. si fiindca nu avusesem timp de cumparaturi, nici sotul nici eu, am cumparat de la un delicatessen cateva cotlete de vita care aratau fenomenal. habar nu aveam la vremea aceea (nu ca as fi facut mari progrese intre timp!) ce inseamna un cotlet si cum trebuie sa fie. m-am uitat si eu pe cartea de bucate, le-am pus la tava cu ce scria acolo si le-am bagat la cuptor, timpul recomandat. intre timp am pregatit un desert, sotul meu a pregatit bauturile... a sosit si musafirul. am avut o salata mai intai, a fost bine. apoi mandra tare, am adus cotletele care aratau foarte bine. si orezul, pentru ca la noi era orez la fiecare masa. fericiti, hai sa mancam. am taiat, am gustat si... am crezut ca mi se deschide pamantul! cotletul acela cred ca era de pe vremea primilor conquistadores espanoles, tare... tare. comesenii s-au chinuit cat s-au chinuit si pana la urma ne-am dat batuti... a venit desertul, mai un pahar de vin, mai o conversatie. la sfarsit, reactia brazilianului a fost extraordinara, am uitat si de suparare si tot: "multumesc mult, doamne, am mancat ca un episcop". si de atunci, am ramas cu expresia asta ori de cate ori trec si eu prin ceva asemanator si nu pot sa mananc mai nimic.
